duminică, 27 septembrie 2020

SADAT, MERCENARII LUI ERDOGAN

 

Grupul militar privat Sadat, compus din mercenari şi format după modelul armatei private a liderului de la Kremlin, Wagner, este folosit de preşedintele Turciei în războaiele din Syria şi Lybia, duse spun unii pentru restabilirea gloriei de altă dată a Imperilului Otoman, scrie ziarul Adevărul.

Sînt voci care spun că este cea mai puternică armată de mercenari din lumea islamică şi este condusă de un fost general bine pregătit, avînd la dispoziţia sa mii de luptători syrieni. Apropiet al Recep Tayyip Erdogan, generalul Adnan Tanriverdi are expertiză în toate artele întunecate ale războiului, de la sabotaj şi contra-insurgenţă pînă la asasinate, scrie, la rîndul său, „The Telegraph“.

 “Nu am trimis nici un mercenar sau alt personal în Syria sau Lybia”, a insistat Tanriverdi pentru The Telegraph săptămîna trecută, după ce a fost acuzat de guvernul SUA că a trimis mii de luptători syrieni în Lybia. “Aş dori să subliniez din nou că firma noastră nu este o organizaţie mercenară. Nu are nici o legătură cu organizaţii sau grupări teroriste”.

Generalii americani de la Comandamentul Africa al Pentagonului au însă o cu totul altă părere. Într-un raport adresat guvernului SUA la începutul acestei luni, ei au spus că armata privată Sadat operează în jur de 5.000 de mercenari syrieni – inclusiv „extremişti cu legături teroriste anterioare” – în Lybia. Contractorii angajați ar fi luptat pentru Guvernul Acordului Naţional (GNA), partea pe care Ankara o sprijină în războiul civil din Lybia.

Raportul spune că mercenarii, presupuşi plătiţi şi îndrumaţi de cîteva zeci de instructori Sadat, au ajutat GNA să recupereze teritoriul de la Khalifa Heftar, puternicul om din epoca Gaddafi susţinut de rivalii Turciei, Emiratele Arabe Unite şi Egipt. Dar, susţine că mulţi dintre luptători au fugit. “Au existat rapoarte din ce în ce mai numeroase despre furturi, agresiuni sexuale şi conduite necorespunzătoare din partea acestor mercenari, ceea ce este probabil să degradeze şi mai mult situaţia de securitate”, se precizează în raportul Pentagonului.

Acuzaţiile SUA alimentează misterul creat în jurul grupului Sadat din Turcia, despre care adversarii lui Erdogan spun că acţionează ca o armată prezidenţială privată.

Tanriverdi se număra într-un grup de ofiţeri care ar fi fost forţaţi să iasă din armată la sfîrşitul anilor 1990, deoarece împărtăşeau tendinţele islamiste ale lui Erdogan, mai notează publicaţia britanică citată. Fostul general a înfiinţat Sadat Group împreună cu alţi foşti colegi în 2012, deşi, spre deosebire de majoritatea soldaţilor plătiţi, care lucrează pur şi simplu pentru cel care oferă cel mai mult, el are o ideologie: să instruiască armatele naţiunii musulmane pînă la punctul în care acestea să nu aibă nevoie de sprijinul occidental.

Sau, aşa cum spune site-ul grupării, unde sînt videoclipuri spectaculoase cu forţele sale de elită în timpul antrenamentelor: „Scopul Sadat este de a ajuta Lumea Islamică să ocupe locul pe care îl merită printre Super Puteri”.

Adnan Tanriverdi, susţine că firma sa funcţionează ca orice alta de acest gen, oferind guvernelor instruire pentru soldaţi şi contra-insurgenţă. Cu toate acestea, la fel ca mercenarii de la Wagner Group, utilizaţi de Putin, activităţile Sadat sînt derulate în secret, Tanriverdi refuzînd să spună public în ce ţări a derulat operaţiuni.

Aceste suspiciuni au rezultat parţial din faptul că, la scurt timp după lovitura de stat, Erdogan l-a făcut pe Tanriverdi consilierul său militar. El a demisionat la începutul acestui an, după un discurs controversat în care a spus că Sadat pregăteşte calea întoarcerii lui Mahdi, o figură mesianică în Islam, noteză „The Telegraph“.

În urmă cu doi ani, Meral Akşener, fost ministru turc de Interne şi politician laic de opoziţie, a susţinut că Sadat a condus, de asemenea, tabere de instruire pentru miliţii pro-guvernamentale lîngă coasta Mării Negre a Turciei. Misiunea lor, era să provoace probleme dacă alegerile nu favorizau partidul AKP al preşedintelui Erdogan.

vineri, 28 august 2020

RECHINII ALBI ȘI PANDEMIA


 

La un moment dat, am fost în Iraq alături de RECHINII ALBI, nickname-ul sub care era cunoscut Batalionul de la Topraisar. Militari destoinici, buni profesioniști, comandați de un alt brav oștean al Armatei române, col. Vasile Vreme, doctor în științe militare, excelent cunoscător al conflictelor din Asia!

Militarii dobrogeni, precum majoritatea covîrșitoare a românilor dislocați între 2003 și 2010 în Iraq, acționau în aria de responsabilitate în Provincia Dhi Qar. Securitatea căilor rutiere, a obiectivelor sensibile, instruirea și formarea noii armate iraqiene, dar și misiuni CIMIC, deosebit de importante, poate cele mai importante în Iraq-ul post-Saddam Hussein.

Operațiunile de cooperare civil-militară au debutat odată cu intrarea în Teatrul de Operații a Batalionului 811 Infanterie, Dragonii transilvani, în 2003, atunci cînd am cunoscut poate cel mai implicat și devotat ofițer român însărcinat cu această funcție: căpitanul Cristian Teglaș, astăzi general! Milioane de dolari au fost gestionate de ofițerii români în proiecte de reconstrucție care au însemnat infrastructură rutieră și de transport, poduri (Chis-Duță!), școli, dispensare, uzine de apă, centrale telefonice și infrastructură de irigații, toate grav afectate de război! Practic, militarii români, și implicit RECHINII ALBI, au fost implicați nu doar în impunerea și menținerea păcii ci, mai ales, în readucerea BINELUI pe tărîmul iraqian devastat de pandemia războiului, urii, intoleranței și distrugerii.

Războiul iraqian, precum toate războaiele lumii, a constituit o afacere pentru mulți. La fel și cu Pandemia din România, sau aiurea, în care o mînă de rechini albi (cu gulere albe) se îmbogățesc nesimțit de pe seama celor mulți și necăjiți. În cazul nostru, nu avem RECHINII ALBI, sau SCORPIONII ROȘII, GALBENI, NEGRI, ALBAȘTRI, DRAGONII TRANSILVANI, LUPII NEGRI, ȘOIMII CARPAȚILOR etc, care să restabilească ordinea...

joi, 23 aprilie 2020

„Ce vor fi libertatea, pluralismul şi fiabilitatea informaţiei pînă în 2030? Răspunsul la această întrebare se joacă astăzi”


La iniţiativa organizaţiei “Reporteri fără frontiere”, la 20 aprilie, este marcată ziua internaţională a presei libere. Sărbătoarea a fost instituită anul 1991. La 3 mai, este celebrată ziua mondială a libertăţii presei, hotărîtă de Adunarea Generală a ONU în anul 1993. 

Între două sărbători, marcate doar de reprezentanții breslei, jurnalismul, în toate formele sale, rămîne o profesie sub presiune, ameninţată în permanenţă în diverse colţuri ale lumii, dovadă stînd victimele care se înregistrează an de an. Rămîn numeroase cazurile de jurnalişti care mor, sînt răniţi sau încarceraţi pentru curajul de a spune adevărul.

Următorii zece ani vor constitui, fără îndoială, „un deceniu decisiv” pentru libertatea presei, criza sanitară actuală, dar și crizele alimentară și climatică, suprapuse, amplificînd numeroasele dificultăţi economice, politice, precum şi lipsa de încredere de care suferă acest sector, trage un semnal de alarmă „Reporteri fără frontiere” (Reporters sans frontieres, RSF). 

„Epidemia este ocazia pentru statele cel mai jos clasate să aplice strategia de şoc, teoretizată de Naomie Klein: ele profită de stupoarea publică şi de slăbirea mobilizării pentru a impune măsuri imposibil de adoptat în vremuri normale”, a declarat Christophe Deloire, secretar general al organizaţiei.

Infodemia, „pandemia de informaţii false în jurul maladiei”, este pretextul legilor represive, relevă Christophe Deloire, subliniind că amestecul între propagandă, publicitate, zvonuri şi jurnalism „dezechilibrează garanţiile democratice pentru libertatea de opinie şi de expresie”.
Epidemia accelerează de asemenea criza economică a presei: „în Liberia, ziarele tipărite au încetat să apară, în timp ce în SUA, peste 30.000 de persoane care lucrau în media şi-au pierdut locurile de muncă de la începutul crizei”, detaliază Christophe Deloire.

„Ce vor fi libertatea, pluralismul şi fiabilitatea informaţiei pînă în 2030? Răspunsul la această întrebare se joacă astăzi”, a apreciat Christophe Deloire.

„În Brazilia ca şi în SUA, preşedinţii îi atacă cu violenţă pe jurnalişti. Jurnalişti au fost arestaţi în Algeria, Iordania şi în Zimbabwe. În Ungaria, o lege orwelliană a impus un stat poliţienesc al informaţiei. În Cambodgia, premierul utilizează criza de COVID-19 pentru a-şi întări puterea. Fără a mai vorbi de China, unde reprimarea jurnalismului a permis epidemiei să se propage, la Wuhan, iar apoi în restul lumii”, afirmă RSF, citată de AFP.

Jurnalismul nu a fost niciodată mai periculos, iar jurnaliștii spun că nu au simțit niciodată mai nesigure locurile lor de muncă. Fie în mass-media publice – radioul public și TVR - , fie în cele private. Din România, sau de aiurea! Un sondaj finalizat recent de către INSI, relevă faptul că 88 la sută dintre jurnaliștii din întreaga lume spun că siguranța jurnaliștilor și a lucrătorilor mass-media este o problemă mai mare decît în urmă cu 10 ani, iar 86% dintre ei spun că jurnaliștii sînt mult mai amenințați de violență. Cei mai expuși acestui risc sînt jurnaliștii locali!

Potrivit INSI, 1480 de jurnaliști și lucrători mass-media și-au pierdut viața în ultimii 10 ani. Adică, o medie de 131 pe an! Majoritatea, 822, a murit pe timp de pace! Tot mai multe grupări: teroriste, de interese, politice, care doresc să controleze CÎMPUL DE LUPTĂ AL INFORMAȚȚILOR își doresc să scoată din joc jurnaliștii. La rîndul său, managementul este tot mai zgîrcit cînd vine vorba de proprii jurnaliști a căror misiune este privită tot mai sceptic de la apariția rețelelor de socializare.

Lipsa de respect pentru profesie este o altă vulnerabilitate scoasă în evidență de sondajul INSI care relevă faptul că jurnaliștii NU MAI SÎNT VĂZUȚI CA OBSERVATORI IMPARȚIALI ȘI NEUTRI ci ca susținători al unor interese economice sau politice, atît ei cît și radiodifuziunile pe care le reprezintă și care distorsionează mesajul sau îl ascund, în favoarea divertismentului faptului divers. Rolul jucat de jurnaliștii cetățeni contribuie, de asemenea, la scăderea respectului față de jurnaliștii profesioniști.

În orice situație, freelancerii sînt deosebit de vulnerabili. Atacați de personaje care doresc să-i reducă la tăcere, sau de managementul mass-media care le diminuează sau suprimă plățile și contribuțiile bănești. Reducerea bugetelor pentru producție, de multe ori în favoarea creșterii bugetelor de premiere a managementului!, se soldează cu închiderea birourilor de corespondență.

Multe din organizațiile care au înțeles că investițiile în oameni se întorc înzecit, au sporit furnizarea de echipamente și traininguri pentru jurnaliștii proprii și freelancerii colaboratori. De asemenea, numărul de furnizori de servicii de formare și training pentru securitatea jurnaliștilor în medii ostile, revolte sociale și situații de urgență a crescut, de serviciile acestora beneficiind freelancerii și jurnaliștii locali.

O mantră a jurnalismului spune că nu există nici o poveste pentru care merită să mori. Dar, există povești valoroase pentru care merită să-ți asumi riscuri! Problema pe care ne-o punem este de a evalua aceste riscuri cît de clar și de atent putem. Nu a mai fost nici o altă perioadă în care jurnaliștii, editorii lor și organizațiile mass-media, cum ar fi INSI, să depună un efort atît de mare pentru a încerca să evalueze pericolele la care sîntem expuși. Dar, nici nu a existat vreun moment în care jurnaliștii să se afle de atîtea ori, la locul potrivit în momentul nepotrivit! În prea multe zone, jurnaliștii nu mai sînt doar un risc calculat, predictibil, raportat la linia frontului. Sîntem prima linie! Crimele nerezolvate, răpirile pentru răscumpărare, decapitările jurnaliștilor se întîmplă, acum, într-un ritm alarmant. Astăzi, de prea multe ori, am devenit povestea. Iar acesta nu este drumul firesc al jurnalismului!
Jurnaliștii locali și freelancerii sînt printre cei mai vulnerabili. Mult mai mult se face pentru a evidenția riscurile cu care se confruntă aceștia, decît pentru protecția efectivă a lor, pentru alocarea de resurse, de către organizațiile de știri pentru care lucrează.

Noi, toți, trebuie să fim atenți pentru fiecare dintre noi! Jurnalismul este ceea ce facem și sperăm să continuăm să facem. Dar, treaba noastră este de a spune povestea, nu de a fi povestea! Avem nevoie de siguranță și de asigurări care permit ca noi, toți, să trăim pentru a continua să spunem povestea! Și în următorii 10 ani!

În ultimii ani, amenințarea cu care se confruntă comunitatea știriștilor a crescut în profunzime și diversitate. Am constatat că amenințarea de a fi răpit cîntărește astăzi mult mai greu decît în urmă cu 10 ani. La fel ca riscurile și oportunitățile oferite de tehnologie și social-media, pe care nici măcar nu le-am luat în considerare atunci cînd am scris despre cei ce-și riscă viața pentru a spune povestea. Pericolele cu care se confruntă freelancerii, persoanele fizice autorizate, care lucrează azi în peisajul media, au fost mai mari și mai greu de suportat. De asemenea, am constatat că trainingul și accesul la echipamente de protecție individuală au crescut și este o mică garanție că vor continua să spună povestea.

Obiective pe cîmpul de luptă al informației
Controlul și difuzarea informațiilor a devenit un cîmp de luptă sîngeros, iar jurnaliștii, victime ale părților aflate în conflict. Că lucrătorii mass-media sînt acum ținte, este deja un DAT, iar acest lucru a devenit posibil și cotidian odată cu bombardarea televiziunii publice sîrbe, la Belgrad în 1999 pentru a le opri difuzarea propriilor informații. Jurnaliștii, indiferent de vîrstă, sînt combatanți pe cîmpurile de luptă, atît în zonele de conflict, under fire, dar și în zonele de pace, România, Caraș-Severinul și Reșița nu fac excepție, unde oameni puternici, politicieni corupți sau oameni de afaceri, autorități locale au văzut jurnalismul ca pe un act împotriva propriilor interese și AU CUMPĂRAT SAU AMENINȚAT jurnaliști.

Uciderea jurnaliștilor sau intimidarea acestora și incitarea suporterilor și a simplilor cetățeni de a face acest lucru a devenit o adevărată armă de război, nu doar a teroriștilor ISIS, dar și a autorităților statale corupte. Reporterii spun că atacurile asupra mass-media, care odată păreau un accident - aflîndu-te la locul nepotrivit în momentul nepotrivit! -, acum sînt deliberate și reprezintă O OSTILITATE ACTIVĂ împotriva jurnaliștilor. CEVA S-A SCHIMBAT ÎN PSIHICUL OAMENILOR. Ei îi văd pe jurnaliști ca manipulatori de informație, dînd din ce în ce mai multă crezare social media. Acum, ei nu mai au nevoie de noi. Au Facebook și Twitter.

Jurnaliștii au suferit întotdeauna de o reputație proastă în rîndul unui anumit segment al populației. Dar, acum, o mulțime de oameni pretind a fi jurnaliști, ba chiar afișează și o legitimație, și nu practică profesiunea în normele etice învățate de noi. Acest lucru îndreptățește, oarecum, publicul să manifeste o atitudine ostilă față de jurnaliști.

Totuși, potrivit unui raport al Școlii Superioare de Jurnalism din Carddif, 67% dintre jurnaliști apreciază că la această oră, grupurile teroriste reprezintă cea mai mare amenințare pentru lucrătorii mass-media. 51% dintre cei chestionați cred că social-media a făcut jurnalismul mai periculos, obigînd profesioniștii să-și asume mai multe riscuri. E o situație dificilă. Se pare că singurii oameni care cred că jurnaliștii sînt importanți, sînt jurnaliștii înșiși, iar tendința managementului este din ce în ce mai înclinată spre contrar. Presiunea de aține pasul cu social-media, în ceea ce privește știrile, 24 de ore din 24 și asumarea riscurilor din ce în ce mai mari, duce la scăderea calității produsului jurnalistic în favoarea vitezei. De multe ori sîntem în concurență cu tipul cu telefonul mobil!

Că tehnologia a schimbat modul de lucru al jurnaliștilor este dincolo de orice dispută. Anul trecut, un singur reporter cu un iPhone avea o capacitate similară cu echipele de știri din trei persoane, anii trecuți, cu echipamente costisitoare și voluminoase. Freelancerii au confiscat oportunitățile pe care tehnologia le-a oferit și înarmați cu telefoane, camere ieftine și laptop-uri, cu puțin timp la dispoziție pentru documentare și planificare și fără știința acesteia, au dus jurnalismul în cele mai periculoase zone. Nivelul de intrare în jurnalism nu este la fl de scump sau restrictiv, precum în notariat sau magistratură, de exemplu, și este folosit de oameni cu un telefon performant care se numesc jurnaliști. Nu sînt calificați pentru acest tip de muncă și își forțează norocul!

Aproape 79% dintre repondenții la sondajul menționat au afirmat că freelancrii sînt mai expuși riscului decît în urmă cu 10 ani, din cauza banilor puțini pe care îi obțin pe materialele realizate, a lipsei echipamentelor de protecție și a trainingului de specialitate. În plan internațional, conflictul din Lybia este notabil: enorm de mulți tineri freelanceri au sosit pentru a acoperi povestea, atrași de proximitatea țării față de Europa și de accesul relativ facil la grupările rebele, dar slab pregătiți și prost informați despre istoria și cultura țării. Din păcate, această tendință continuă, în România, pe timp de pace, numindu-se jurnalism pe genunchi, încurajat de manageri dornici doar de like-uri pe rețelele de socializare, mai mult decît de carne sau conținut!

Cu bugetele tăiate la maxim, astăzi managerii, chiar și cei din zona publică, privesc știrile ca pe o simplă afacere cu riscul de a compromite profesioniștii care lucrează în domeniu prin forțarea limitelor, extinderea competențelor și reducere de personal. Este important să te uiți la știri ca la știri nu ca la o modalitate de a face bani! Deși bugetele sînt sufocate, o mulțime de mass-media au apărut în spațiul virtual, mușcînd din audiențe. Proprietarii au agende politice sau de afacri și puțin interes pentru etica tradițională în jurnalism. 68% dintre repondenții sondajului amintit spun că astăzi, jurnalismul este văzut mai puțin independent sau neutru. Criza a devastat jurnalismul. Diferite clanuri și grupuri de interese plătesc jurnaliștii pentru a produce minciuni. 

Cu cît devine mai riscant în teren, și locul de muncă mai amenințat de nesiguranță, sănătatea mintală a jurnaliștilor este în pericol real, despre care, cel puțin în România nu se vorbește.

Psihologii spun că persoanele care lucrează în mod regulat cu imagini grafice riscă să fie supraîncărcate, în special în cazul în care nu se poate vorbi sau scrie despre asta. Freelancerii, jurnaliștii locali și fixerii sînt deosebit de expuși la probleme psihice.

EVALUĂRI DE RISC
PLANURI DE GESTIONARE A CRIZELOR
DEZVOLTAREA UNEI CULTURI A SIGURANȚEI

Planificarea și pregătirea de astăzi nu mai seamănă deloc cu ce s-a făcut în anii 90 cînd făceam autostopul în Kosovo. Dar, mai multă siguranță și securitate nu face neapărat lucrurile mai sigure pentru jurnaliști.

Cînd nimeni nu moare, organizațiile uită de formare în domeniul siguranței.

Concluzie
Este trist că jurnaliștii vor continua să fie uciși pentru că își fac meseria. Indiferent de evoluția tehnologiei, cu atîtea conflicte, regimuri brutale, rebeli sau teroriști care dețin puterea, este greu de imaginat că situația se va îmbunătății. Jurnaliștii să nu mai fie prezenți în teatrele de război este puțin probabil să se întîmple și ar fi contrar rolului pe care aceștia îl joacă, de a patra putere. De fapt, nivelul în creștere al concurenței îl va face să-și asume riscuri din ce în ce mai mari. Chiar și cei care lucrează în spatele frontului se supun riscului de a fi supravegheați de guverne sau oameni de afaceri corupți. Retragerea și abandonarea misiunii publice nu este o opțiune. Pentru că, dincolo de concurența acerbă din industrie, care ne fac să ne riscăm viețile, avem o misiune publică de îndeplinit, pe front sau în spatele său! Este clar că avem nevoie să ne știm în siguranță și să știm să gestionăm problemele, dacă acestea apar.

Dialogul între managementul interesat de profit și personalul angajat sau freelanceri, în cadrul organizațiilor care trimit echipe în zone periculoase este esențial, în primul rînd în determinarea noțiunii de RISC REZONABIL și dacă acest isc este RECOMPENSAT CA ATARE! Dacă nu vom face acest lucru, vor muri și mai mulți jurnaliști. Este simplu! TOȚI jurnaliștii, inclusiv cei noi, aflați în redacții, trebuie să fie instruiți corespunzător pentru munca pe care o fac. Tensiunile cu care se confruntă trebuie să fie pe deplin recunoscute și recompensate ca atare. Toți proprietarii media sau editorii trebuie să-și redefinească raportul dintre profit și siguranță. Este inadmisibil să trimiți în misiune jurnaliști fără echipament adecvat, pregătire de specialitate și asigurare de riscuri și viață. De asemenea, este inacceptabil ca jurnaliștii să părăsească universitățile fără o conștientizare adecvată a importanței siguranței la locul de muncă. Cursuri opționale privind siguranța jurnaliștilor în condiții extreme pot fi organizate pe lîngă fiecare clasă universitară, de jurnaliști specializați, cu experiență, care să ofere viitorilor reporteri ABC-ul siguranței personale.

De asemenea, trebui să ne asigurăm că întreaga societate este la fel de șocată de atacurile și asmenințările asupra jurnaliștilor, precum sîntem noi înșine. Avem nevoie să-i aducem pe cei care ne ucid, ne rănesc, ne amenință, în justiție. Și această evoluție nu o putem vedea decît cu sprijinul societății civile, a cititorilor care, în primul rînd, trebuie să simtă că sîntem alături de ei pentru a putea fi și ei alături de noi, la nevoie. Astăzi, avem nevoie de ei, mai mult ca oricînd!

Avem nevoie să prețuim și să onorăm curajul colegilor noștri care-și riscă propria siguranță asigurîndu-se că nu sîntem orbi la ceea ce se întîmplă în jurul nostru și prin aceasta asigurînd opinia publică de continuarea luptei împotriva nedreptății.
Fiecare poveste are un preț, dar pentru nici o poveste nu merită să mori! Nici în următorii 10 ani! Grei!

marți, 21 aprilie 2020

O REFORMĂ TREBUIE SĂ AIBĂ LOC



Un fake-blog cu polemici şi răutăţi, apropiat unui sindicat obscur, lansează pe piaţă diversiuni multiple și atacuri directe la conducerea Societății Române de Radiodifuziune. Minciunile sfruntate, povestirile fantastice demne de puberii unei epoci uitate, prea devreme!, sînt înseilate de salariați ai instituției bălăcărite sistematic. Salariați, se pare, intangibili, care duc acasă cam de trei ori salariul unui realizator într-un post teritorial!
Din păcate, în afară de astfel de manipulări grosolane, nu doreşte nimeni să discute despre serviciile publice audiovizuale. Despre viitorul lor, concret, mai ales în contextul etatizării și al ieșirii din pandemie, o pandemie care a ținut acasă peste 700 de salariați ai SRR fără de care... s-a putut! Care sînt plusurile, minusurile, perspectiele? O dezbatere, la rece, cu proiecte şi soluţii cred că se impune!

Există în acest moment, doar în Europa, aproape 7 mii de canale de televiziune tematice! Tehnologiile revoluționare, cu impact major nu doar asupra peisajului media ci și asupra celui al politicii, care au făcut posibilă această enormă ofertă media fac astăzi extrem de necesare serviciile publice audiovizuale. Toate monitorizările demonstrează că, din punct de vedere jurnalistic, programele specializate ale celor două instituții oferă, chiar în condițiile actuale, cea mai echilibrată perspectivă asupra evenimentelor interne si internaționale. Atîta timp cît se comportă ca posturi comerciale, mai ales regionalele (nu exemplific), alergînd după rating și contracte de publicitate, posturile publice nu pot pretinde o taxă obligatorie: este incorect atît față de public cît și față de posturile private.

Situația Televiziunii și Radioului nu ține de bani decît într-un plan secundar. Problema ține de natura misiunii lor și de percepția societății. O dovadă certă este că nu au existat proteste publice în momentul eliminării taxei! Precum în Grecia, odată cu desfiinţarea instituţiilor! Pe de altă parte, Agenţia de Presă AGERPRES, finanţată de stat, este lider de necontestat pe segmentul său, fără să abdice de la deontologia jurnalistică!

Transparența și eficacitatea funcționării SRR și TVR trebuie asigurate prin modificarea legii de funcționare, așa cum o cer constant și rapoartele anuale ale Curții de Conturi, care atrag atenția asupra ambiguității legislative în care își desfășoară activitatea cele două instituții – care nu sînt considerate pe deplin “publice”.  Depolitizarea mult cerută și trîmbițată, din cînd în cînd de unii sindicaliști vopsiți, ar trebui să înceapă cu CONSILIILE DE ADMINISTRAȚIE unde nu ar avea ce căuta reprezentanți ai partidelor politice. Doar PROFESIONIȘTI în domeniu! 

Apoi, se impune de urgență schimbarea organigramei, ticăloșită de sforarul Ovidiu Miculescu, prin care posturile teritoriale au fost DONATE unor manageri fideli conducerii, aduși de aiurea, PE VIAȚĂ! Este, practic, un transfer de proprietate publică, în privat. O privatizare frauduloasă și penală!

Ar trebui discutat serios despre unificarea celor două instituţii publice. Cu DA şi NU! Pe puncte! În locul a două societăți separate, așa cum este acum, audiovizualul public ar putea funcționa sub cupola unei singure entitati". Modelul "ar duce la eficientizarea cheltuielilor, fiind cel mai întîlnit în Europa". Din unificare ar rezulta o singură societate, cu un singur consiliu de administraţie şi cu o singură finanţare, eventual o nouă taxă pentru audiovizual. Unificarea ar presupune o reorganizare a activităţilor "mai ales în zona administrativă, tehnică, economică şi a serviciilor de suport, care ar fi comune", dar şi o reorganizare la nivelul studiourilor teritoriale care ar însemna resurse mai mari şi acoperire mai eficientă a ariei de responsabilitate.

O fuziune TVR – SRR ar fi de dorit. Ar exista o viziune comună a serviciului public, o strategie comună. În acest fel calitatea şi relevanţa serviciului public vor creşte. Nu mai vorbesc de posibilitatea de cross-promotion, care va ridica profilul atît al TVR cît şi al SRR, campanii comune, proiecte etc. ,utilizarea comună a rezervorului de talente disponibil, dar şi sinergii de costuri: o singură conducere, contracte unice  – ceea ce ar duce la o putere de negociere mai mare din partea TVR+SRR. 

Cele două instituţii au mai funcţionat împreună pînă în 1994, sub numele Radioteleviziunea Română. Ele au fost separate odată cu apariţia Legii 41 de organizare şi funcţionare a radioului şi televiziunii publice. Pentru ca un astfel de proiect să poată fi pus în aplicare, este nevoie de o schimbare radicală a acestei legi.

În prezent, TVR, instituţie cu peste 2400 de angajaţi, are datorii istorice de peste 150 de milioane de euro, în timp ce radioul public are  aproximativ 2.200 de angajaţi.

Personal, cred în dispozițiile constituționale care garantează dreptul la informare al cetăţenilor prin asigurarea surselor de finanţare a principalelor mijloace de informare: radioul şi televiziunea publice. Deci, cred că accesul la radiodifuziunea publică trebuie să fie gratuit. Mai mult, cred că mass – media publice trebuie să beneficieze de același statut ca și sănătatea, educația, cultura, apărarea, serviciile de informații sau cele menținerea ordinii. Solutia presei de calitate stă în zona nonprofit iar TVR şi Radio Romania sînt obligate sa facă doar jurnalism de calitate. Exemplele în Europa există: Radio France este o societate naţională de radiodifuziune, constituită sub forma unui serviciu cu capital public, al cărui unic acţionar este statul, în Olanda, în Finlanda, în Islanda nu există taxă TV şi nu se lasă cu acuzaţii de încălcare a libertăţii presei, În 2015, taxa s-a scos şi în Ungaria.

Rolul radioului declarat de la început - informarea, educarea şi divertismentul -  îşi atinge scopul în emisiunile transmise. Urmarind să contribuie, în special, la formarea publicului, emisiunea culturala "Universitatea radio", difuzată zilnic între orele 19 şi 20, s-a transformat într-un nou post numit "Radio Cultural", existent şi astăzi. De asemenea, s-a dezvoltat şi reţeaua posturilor teritoriale în oraşe precum Iaşi, Craiova, Târgu Mureş, Cluj, Timişoara, Constanţa, Brașov.  Aici intervine a doua discuţie esenţială: trebuie radiodifuzorul public să susţină SINGUR canale tematice sau dedicate teritorial? Posturile culturale, nu ar trebui susţinute şi de Ministerul Culturii? Cele internaţionale de Ministerul de Externe? Cele regionale de judeţele arondate? În acest fel, sume mult mai mari de bani ar putea fi folosite în dezvoltarea principalelor canale ale serviciilor publice audiovizuale!

Înainte de a arunca pe piaţă sperietoarea cu desfiinţarea unor studiouri, cred că o dezbatere serioasă trebuie să aibă loc!