joi, 13 septembrie 2018

POMPIERILOR, DE ZIUA LOR, LA MULŢI ANI!

Ziua de 13 Septembrie a fost sărbătorită dintotdeauna ca fiind ZIUA POMPIERILOR DIN ROMÂNIA, însă a fost legal oficializată începînd din 1953, fiind prevăzută în Hotărârea Guvernului nr.1490/2004 pentru aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare a Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă. Astăzi, se împlinesc 170 de ani de la bătălia din Dealul Spirii. Nu am să înţeleg niciodată de ce Pompierii de azi sărbătoresc o faptă de arme, de INFANTERIE, a lui Zăgănescu, în loc să fie mîndri de stingerea unor incendii istorice. Mă rog...

Sînt mîndru că am prieteni pompieri. Sînt mîndru că jumătatea mea ESTE pompier! Credeţi-mă! Am văzut cum e să trăieşti tot timpul la limita dintre viaţă şi moarte. Am văzut cum e să mori. Am văzut cum e să ai pe conştiinţă moartea sau viaţa unor oameni. Am văzut şi că românii sînt probabil singurul popor care dispreţuieşte pe cei ce le salvează viaţa. Degeaba unii împart diplome de ziua Lor! Degeaba unii sînt mîrşavi şi pătează uniforma!

Pompierii şi armata se află în topul încrederii românilor! Fiecare dintre cei care au fost nevoiţi, măcar o dată, să sune la pompieri, cunoaşte acest sentiment, al încrederii care începe să renască dintr-o situaţie ce părea fără ieşire. Românii au încredere în pompier pentru că e singura categorie profesională care nu dezamăgeşte, atunci cînd oamenii se află în necaz, fie că e vorba de o pisică rămasă în vreun copac, sau de un copil ce trebuie scos din flăcări. Salvează bunuri şi vieţi şi chiar le riscă pe ale lor, pentru asta, fără să pună în balanţă cîştigul material!

Azi, e ziua lor! Nu sînt eu un fan al zilelor festive, dar îmi place să aduc aminte de ele celor ce mă citesc. La ISU "Semenic" e Ziua Porţilor Deschise, iar copiii pot admira, în voie, de apropape, tehnica de luptă. Altfel, în trafic, cînd vedeţi o maşină de pompieri sau de salvare, daţi-vă la o parte. Oamenii aceia se duc să salveze vieţi, e singura chestie pe care o fac cînd ies din curtea unităţilor lor. Au trecut de mult zilele cînd pompierul era doar un luptător împotriva incendiilor. El este acum şi paramedic, şi scafandru, şi alpinist, şi descarcerator, iar pregătirea unui astfel de militar e extrem de complexă şi diversificată.
E un SALVATOR COMPLET ŞI COMPLEX! I se mai spune, astăzi, “lucrător” ISU. Eu i-aş spune OPERATOR ISU, precum operatorilor din Forţele de Operaţii Speciale! Ceea ce şi sînt, la Pace!

Nu blocaţi salvări sau pompieri în trafic, că aţi văzut voi că sînt goale! Nu săriţi la bătaie că vi se pare vouă că au ajuns prea tîrziu. Nu-i credeţi pe idioţii care au rang de ministru, că ar fi prea mulţi, ar cîştiga prea mulţi bani, sau ar fi prea puţin militari. Salvatorii ISU merită un Minister pentru Situaţii de Urgenţă, separat de MAI!

Fiţi oameni! TOT RESPECTUL PENTRU POMPIERI şi LA MULŢI ANI DE ZIUA LOR !

joi, 19 iulie 2018

DE CE TREBUIE SĂ FIM ÎN AFGHANISTAN

Se va spune că nu este o abordare jurnalistică a subiectului. Nici nu este! Este o convingere personală consolidată după 15 de misiuni alături de militarii români în Teatrul de Operaţii Afghanistan. Un loc de pe planetă despre care toată lumea vorbeşte, dar mai ales detractorii participării româneşti la misiunile de acolo.
Am auzit jurnalişti spunînd că merg în TO pentru a prezenta ADEVĂRUL despre militarii români prezenţi acolo. Sigur, e un punct de vedere. Dar, ADEVĂRUL despre militarii români îl poţi prezenta din ţară, fără să faci mii de kilometri pînă în deşertul Kandaharului, la Kabul sau Mazar. Nu te opreşte nimeni să scrii că cel puţin un lot din noile uniforme cu care au fost echipaţi militarii din TO sînt de proastă calitate, se scămoşează de ai nevoie de maşini de tuns pentru a lua scamele de pe ele, că este mare nevoie de armament individual modern, că, poate, MapN-ul ar trebui să schimbe forma protecţiei anti-balistice la toată lumea etc, etc, etc! Nu trebuie să fii în Afghanistan să lupţi PENTRU sau ÎMPOTRIVA militarilor.
Deunăzi, am citit un excelent material despre operatorii FOS, publicat în Adevărul. Comentariile la articol, m-au îngrozit. Sigur, sînt şi nelipsiţii troli care dau tonul, însă frenezia condamnării participării ţării noastre la misiunea din Afghanistan poate fi comparată doar cu entuziasmul popular de la aderarea la NATO! Degeaba relaţiile publice militare, care fac un lucru excelent, prezintă, zi de zi, viaţa şi activitatea militarilor români. Nu e ca şi cum vorbesc CIVILII despre aceştia! De aceea, TREBUIE MERS ÎN AFGHANISTAN!
În anii de început, cînd legăturile cu ţara erau puţine şi dificile, corespondentul Radio România era principala punte de legătură a militarilor cu… acasă! Cu familia. Cu cei dragi. Astăzi, comunicaţiile au atins un nivel fără precedent şi fiecare militar are clipa sa de intimitate, de bucurie, atunci cînd comunică vizual cu cei dragi, lăsaţi în ţară. Continuă virtual viaţa de familie. Sigur, din cînd în cînd, lucrurile nu merg şi atunci intervine psihologul, care şi el poartă haină militară! E un paradox! Militarul e în misiune, şase luni, la mii de kilometri, dar e şi acasă. E împreună cu camarazii, dar şi cu familia. Şi, totuşi, e uneori, singur! Există nevoia de a vorbi cu cineva, cu cineva real, care nu e militar, dar care îl înţelege. Îi înţelege problemele legate de “serviciu”, de familie, de relaţia cu societatea şi cum anume se proiectează şi se amestecă cele două componente. “Căpşunarii din Iraq”, cum spunea în urmă cum mulţi ani CTP, au nevoie ca civilii să fraternizeze cu ei. Şi nu în mediul virtual! Chiar şi cel mai puternic FOS are nevoie să fie apărat şi “disculpat” în faţa dezlănţuirii de invective proferate la adresa lui, în mediul virtual. Un curent de opinie! De aceea, TREBUIE SĂ FIM ÎN AFGHANISTAN!
Prezenţa jurnaliştilor civili, care transmit zilnic, nu zece, nu 14 zile, ci trei luni, sau şase luni, despre ei, lucruri adevărate, este necesară, poate în aceeaşi măsură în care sînt necesari psihologii militari. E un effort minim în comparaţie cu efortul de reparare ulterioară a imaginii sau a sufletului acelor luptători! Mergi în Afghanistan NU pentru a spune poveşti, ci pentru A FI ALĂTURI DE MILITARII ROMÂNI, într-o misiune asumată civil-militară! Poate, ministrul apărării, Mihai Fifor, atent la nevoile militarilor, se gîndeşte şi la asta. În beneficiul subordonaţilor săi de acolo, din TO Afghanistan!

sâmbătă, 7 iulie 2018

DESPRE PERSOANE, FERICIRE ŞI IUBIRE NECONDIŢIONATĂ

Există creaturi, catalogate ca fiind umane doar prin prisma apartenenţei la specia Homo sapiens, pentru care fericirea personală se traduce prin nefericirea celor din jur. Cu cît producţia de nefericire imediat apropiată este mai accentuată, cu atît creşte fericirea personală, în valuri şi pusee pentru că, nu-i aşa, a putea răspîndi nefericirea reprezintă puterea absolută a demoazelelor menopauzate, de provincie!

În această cheie citesc eu erupţiile cutanate de orgoliu patologic la adresa spectacolului “Secretul fericirii la Reşiţa”, de Mihaela Michailov, Mădălina Petre-Ghiţescu şi Matei Mircioane, în regia lui Ştefan Iordănescu, şi scenografia Dorotheei Iordănescu.

Fericirea a deranjat două persoane! Persoană, în cazul nostru chiar derivarea din anticul PERSONA care însemna “masca actorului”. O mască de benevolenţă şi cumsecădenie care ascunde realitatea micimii, trivialului şi îngînfării! “Au murit! Să fie sănătoase!”, spune o replică din spectacol!

Prin 1990, cînd Yugoslavia făcea implozie, un bun amic, corespondentul ziarului Politika Ekspres, Ivan Babici, mi-a spus că oraşele mici au orgolii mari. La fel şi oamenii! Oamenii cu caractere mici sînt gazde perfecte pentru orgolii nemăsurate, dovezi de puteri iluzorii şi rău de dragul răului. PARANTEZĂ: vineri seara, în timpul spectacolului, Porta principalis a Templului Thaliei a fost luată cu asalt de stridenţe vulgare. Interesant că organizatorul principal a permis această suprapunere de loc şi oră! ÎNCHID PARANTEZA.

Secretul fericirii” e despre orgolii! Despre orgoliul celor 200 de ani de putere concretă şi nu iluzorie (din cei 247!) a unui spaţiu care a fost cea mai de succes poveste a colonizării Europei. Pentru că, Reşiţa a fost o colonie! Nu Algeria, nu Congo belgian! O poveste de succes a unei multinaţionale care a transformat locul şi oamenii printr-o inginerie metalurgică şi genetică exemplare. “Secretul fericirii” este povestea de succes care a clădit în ADN-ul locului Orgoliul superiorităţii dobîndite. 200 de ani de evoluţie tehnică şi umană! După care, degenerarea! Şi fericirea provocată, unora, de degenerare! Sentimentul de hău, de inutilitate, de somnolenţă geriatrică, de alungare şi alienare, de inadecvare imagologică la nivel de autorităţi şi minţi creţe radiodifuzate, care fac lucruri şi jonglerii ieftine în salonul comatoşilor.

Iubiţi Reşiţa necondiţionat, dacă nu aţi fost capabili să plecaţi de aici! E tot ce aveţi! Amintiţi-vă de filmele cu cow-boy, cum apărau ei oraşul de indieni, sau de cele de duzină cu oraşe invadate de zombalăi degeneraţi!

Un spectacol care te pune pe gînduri”, cum spune fiul meu, pe scenă şi pe stradă, deopotrivă! Pe stradă, îţi pui un semn de întrebare despre cît de degeneraţi sînt cei care au considerat creaţia artistică o ofensă! Un gest de lezmajestate! Să nu uităm că un personaj real a pornit o gherilă împotriva unui jurnalist, din acelaşi motiv considerat votiv!

Teatrul este oglinda vremurilor (sau tiparul lor) – după cum sună, în diverse traduceri, celebrul citat shakespearian: actorii sînt cronica vie şi prescurtată a vremurilor”, spunea unul dintre titanii Teatrului românesc, Olga Tudorache, în revista Teatrul din 4 aprilie 1980. “Secretul fericirii la Reşiţa” este oglinda Reşiţei actuale. Este Oglinda din Albă ca Zăpada care reflectă o realitate pe care nu ţi-o doreşti, de fapt, şi nu o accepţi! Este catharsisul cotidian servit brutal de autorii care, deşi pare că exacerbează fapte şi imagini, le transmit, de fapt, necosmetizate! Un spectacol despre Reşiţa, oraşul “care ne ocupă tot timpul”, un arc peste timp după cele două semnate de Mihail Davidoglu şi montate pe scena reşiţeană, Cetatea de foc (1950) şi Ochii dragi ai bunicului (1970).

Un text relativ bun, cu poveşti de viaţă şi personaje autentice citite în presa locală de-a lungul timpului. Cuţitele Maurer, Cimitirul turcesc, comoara din Almăj, scurta istorie neromanţată care, în opinia mea, face spectacolul să demareze mai greu, precum o locomotivă cu aburi Made in Resita, dar odată urnit prinde aripi, negre, de fum şi disperare, din cînd în cînd, albe, de porumbel optimist, remarcabil întrepătrunse de Ştefan Iordănescu, învolburînd ţesătura piesei cu scene de azi şi de ieri, fiecare cu mesaj ţintit.

Cimitirul este locul care îi adună pe cei care pleacă şi cei care se întorc. Ştiţi de unde se vede Reşiţa cel mai bine?! Din cimitire... Toate cimitirele din Reşiţa sînt pe dealuri”, spune unul dintre personaje.

Ana-Maria Cizler este autentică şi extrem de credibilă, creează scene de o tensiune dramatică extraordinară, surprinzătoare, înduioşătoare şi dureroase. Şi în rolul fetei care nu-şi doreşte decît să plece cît mai departe de Reşiţa, un loc apăsător şi sufocant, incapabil să transmită tinerei generaţii speranţa izvorîtă din trecutul glorios al locului, şi în cel al avocatei canadiene, urmaşa unor emigranţi reşiţeni, fascinată de sinceritatea şi primitivismul spaţiului matern. “De ce nu faceţi voi turism aicea”, întreabă obsedant personajul canadian după o scurtă experienţă la Gărîna, în opoziţie cu panica elevei de liceu care şi-a luat deja biletul spre libertate.

Reşiţa regăsită şi de fiica mutată la Chicago, revenită la Reşiţa, la moartea bunicii, o bunică crescută în spiritul Reşiţei glorioase, care şi-a dorit să moară Acasă. Povestea Cimitirului turcesc e spusă trist şi convingător de Andrada Samoilă, fiica, un suflet zbuciumat şi întristat, pe care nu-l mai poţi uita odată ce ţi s-a dezvăluit cu candoare şi autenticitate povestea, în contradicţie cu “uzinista bîlbîită”, delicioasă prin implicare şi inocenţă.

Nicăieri nu e mai bine ca acasă”, ne spune Tanti Ani repetînd laitmotivul celor ce revin din călătorii lungi şi traumatizante. Tanti Ani s-a încărcat cu fericire alături de soţul ceserist, ucis prematur de sistem – poveste reală şi tragică, repetată de nenumărate ori în aceşti ani! - şi speră să “exporte” din prea-plinul sufletesc – rănită de moarte la dispariţia soţului – în Italia, ca badanta! Camelia Ghinea, tulburătoare, tragică, o forţă a naturii dezlănţuite, întruchipează chintesenţa celor cîteva zeci de mii de românce care lucrează în Italia în domeniul asistenţei sociale, ca îngrijitoare pentru bătrîni, care trăiesc o dramă continuă, din cauza condiţiilor de multe ori inumane în care sînt obligate să-şi desfăşoare activitatea. Tanti Ani face un schimb inechitabil: îşi oferă sufletul unor bolnavi, primind la schimb suferinţă uriaşă şi traumatizantă. Se întoarce la Reşiţa cu Sindromul Italia, afecţiune psihică recunoscută în domeniul medical, pentru care deja se prescriu reţete în farmacii, care poate duce chiar la deces. Are coşmaruri şi fobii, dar regăseşte sprijinul prietenilor şi al Oraşului devenit spaţiu de refugiu personal, în ciuda faptului că acesta i-a ucis soţul. Camelia Ghinea întruchipează personajul emblematic al tranziţiei noastre spre nicăieri!

Du-te dracului cu Dumnezeu”, băi, “oltene, aici eşti în Banat”, cu mici, bere, paranghelii, şmenuri şi şpagă pentru Cutare “care dă banii” şi speranţa îmbogăţirii peste noapte, din trecutul glorios al acestui spaţiu, repere existenţiale pentru personajele lui Dan Mirea, plin de vervă şi umor, care fixează repere în mintea spectatorului. Dănuţ, moderatorul emisiunii “Reşiţa se vede mai bine noaptea”, de la singurul post local al oraşului, dar şi preotul plin de sictir şi bătrînul îndrăgostit de locomotive, devoalează realitatea pe care nimeni nu o doreşte: Reşiţa este un oraş îmbătrînit, nostalgic, apăsat şi apăsător, căruia îi sînt servite reţete de puştani nerăbdători. Un tragi-comic profund şi solidar cu dezastrul actual, mînat înainte de forţa amintirii din copilărie, de la Şopot.

PARANTEZĂ. Demult, pregăteam un reportaj despre locomotive şi muzeul dedicat lor, din Triaj. Am înregistrat, atunci, un pensionar care privea cu nostalgie la locomotiva Seria 50.000, construită pentru prima dată, la Reşiţa, în 1926, şi care avea să poarte numele Regele Ferdinand. Interlocutorul meu îmi spunea că o priveşte ca pe “copilul lui”. “Am făcut serviciul, pe ea”, îmi spunea cu nostalgie nestăvilită. ÎNCHID PARANTEZA. De aici, poate, şi umorul negru din scena cu “trenul regal” din care coboară… Duda!

Intenţionat l-am lăsat la final pe Marius Tudor. Un actor mai degrabă romantic, plin de vervă şi haz, extrem de ofertant, dar profund şi resemnat în pielea personajelor interpretate. O voce de voice over pentru care “ar ucide” orice staţie de radio! Cu umor “dulce-acrişor” electrizează spectatorul în viziunea electrică a viitorului urbei. Personajele lui Marius Tudor iubesc şi urăsc Reşiţa cu pasiune şi consecvenţă. O povestesc, cu nostalgia lui Ioan Adameck “mărturisitorul”, din argumentul căruia s-a născut, practic, acest spectacol. „Reşiţa este un oraş în care fiecare stradă duce în natură. Fiecare pas pe care îl faci în afara Reşiţei te duce într-un loc frumos din natură! În jurul Reşiţei sînt atîtea tipuri de minunate orhidee … în Europa există 58 de tipuri de orhidee. Eu, în jurul Reşiţei, am găsit 18 tipuri de orhidee”! Rostite de Marius Tudor, aceste cuvinte ale venerabilului Ioan Adameck devin terapie motivaţională şi te încarcă de speranţă.

Un spectacol rotund, omogen, închegat, în ciuda secvenţialităţii crîmpeielor de viaţă expuse, uneori brutal de sincer, cu actori fără măşti şi persoane indispuse de propriul adevăr. Felicitări, tuturor!

După replici de speranţă repetate obsesiv, “Vă spun eu, aveţi încredere, peste zece ani, Reşiţa va arăta altfel”, finalul specatcolului transmite un mesaj contradictoriu: pe halate medicale albe, de bloc-operator, sînt proiectate fotografii cu orhideele din jurul Reşiţei, realizate de Ioan Adameck. Imaginile transportă spectatorul într-o grădină a Edenului, o realitate vie a împrejurimilor oraşului şi o speranţă pentru un viitor renăscut al urbei, dar şi un avertisment: natura va triumfa peste ruinele părăsite ale vechii Cetăţi de foc. O graniţă mereu prea subţire…



luni, 21 mai 2018

500 PENTRU OMY

Cineva i-a spus Omy. Cu Ygrec! Nu pentru că ar fi avut ceva în comun cu Mama Omida, că mamă…, ci pentru că ar fi fost în stare să desfacă toate cele opt perechi de picioare odată în faţa oricărei jivine care îi promitea că o face fluture. Pe stejărel! Şi la atîtea picioare, zeci de perechi de pantofi! Natural!

Pentru trăirea acestui vis a rînduit, cum se cuvine, mai mult de o roabă de mătărîngi ce i-au ieşit în cale. Care în aşternuturile din frunze de dud, care prin scorburi umbroase de copaci găunoşi, ca pe Ciocănitorul begmeister, despre care toată pădurea ştie de a intrat în poveste, cînd în Poiana Roşie a lovit un pui de cioară căzută pe potecă. Un sticlete de bine spune că ciocănitorul nu a fost atent pentru că tocmai atunci, Omy îi lucra un felaţio intreruptus… Vorbe, ştiţi cum sînt sticleţii! Umplu pădurea cu note false şi stridente, bîrfe pe care nici măcar Pescăruşul nu le crede, Omy pozînd în neprihănirea supremă şi ingenuă, de timpuriu, încă dinainte de a se dedulci la frunzele publice ale pădurii pentru care avea un apetit în creştere.

Ajunsă fluture, după pohta ce a pohtit, maestru al camuflării, şi şefă peste albine, Omy a continuat să pozeze în bufniţă, templu nepîngărit al înţelepciunii şi virtuţii. S-a înconjurat de viespi, care-i proslăveau neobosit, coloritul, anvergura aripilor şi inteligenţa nativă, aia care spunea că toţi bondarii sînt trîntori şi trebuie aruncaţi din stup.

În acelaşi timp, de poveste, în pădure trăia Fazanul. Avea o coadă lungă şi colorată, nu chiar ca de Păun, dar suficient de vizibilă şi serioasă încît să atragă atenţia tuturor animalelor. Şi avea credit Fazanul, catalogat drept serios. De aceea, într-o zi, cînd aflat pe miriştea de lîngă lizieră, Faz a reprodus un zvon, cum că Omy ar vrea să-şi facă un stup nou-nouţ, cu frunze dintr-o pădure îndepărtată, Omy s-a supărat foarte şi l-a vrut mort! A plîns, teatral, coborîndu-şi antenele şi acoperindu-şi capul mic între aripile colorate. Un gînd de răzbunare, ca o pală de vînt rece, de toamnă, a trezit-o la realitate şi l-a chemat pe Fazan la judecata animalelor. Cu stup cu tot! Avidă de lux şi frumuseţe, Omy i-a cerut 157.500 de frunze de stejar pentru atingere la “onoare, demnitate, reputaţie şi imagine". O nimica toată!

S-a judecat Omy cu Fazanul, zi de vară pînă-n seară, dar cele spuse de Fazan erau adevărate şi nici păunul, nici gîsca, nici măcar corbul nu i-au dat dreptate. Sticletele spunea, pe o cracă înaltă, că Omy ar fia apelat, din nou la Ciocănitor care, nu ştim cum, i-a picurat în urechile consoartei credinţa în nevinovăţia omidei ajunsă fluture.

În final, răţuşca şi ciocănitoarea aveau să dea verdictul mult aşteptat de întreaga pădure. Răţuşca spunea că fazanul e nevinovat, ciocănitoarea că merită jumulit şi gătit cu portocale. Pentru că nu s-au putut pune în acord, au apelat la rabinul ţestos de sub fagul cel bătrîn. Acesta, înmarea sa înţelepciune a spus: “şi tu ai dreptate, şi tu ai dreptate”! Aşa că, fazanul a fost obligat să plătească doar 500 de frunze din cele 157.500, pentru repararea onoarei, demnităţii, reputaţiei şi imaginii fluturelui Omy. Cam cît adună o cioară într-o zi, la colţ de poiană, dar o cantitate cu care o omidă moare de foame!

Puţin, foarte puţin, la cîte cheltuieli a făcut Omy să-l vadă pe fazan la cuptor… Şi ziua e pe terminate. Doar, ştiţi: fluturii nu trăiesc foarte mult. Pînă la 40 de zile!

marți, 15 mai 2018

Auzind audienţe

Preambul storry 1:
Un amic colonel, comandant de pompieri la Giurgiu, a cărui activitate publică şi atitudine profesională de înaltă ţinută merită respectul tuturor, nu doar al meu, sau al altui amic spunea, zilele trecute, că un comandant trebuie să îşi promoveze oamenii nu să se folosească de imaginea lor şi a instituţiei pentru a se promova pe sine, mai ales în campanii umanitare penibile! Nu ştiu despre cine vorbea colonelul, din care am citat aproximativ, dar utilizarea în scop personal a imaginii, fie şi prin aserţiunea regal-grasiată EU SÎNT INSTITUŢIA, reprezintă un transfer de identitate care are menirea de a încredinţa un şef slab că este un fel de trimisul Domnului, dotat cu adevărul absolut!

Preambul storry 2:
Madamei Stepaniade i-a ieşit un neg în mijlocul obrazului. L-a văzut într-o dimineaţă, în timp ce se holba în oglinda din dormitor, obturată, parţial de teancuri de haine proaspăt călcate. Proasta de Angheluţa, slujnica, nu le-a stivuit în dulap. Două fire de păr, scurte şi tari precum cei din peria de covoare, ieşeau din neg. Madama s-a înnegrit de furie. Negrul de sub ochi I s-a scurs şi a strîns din dantura de porţelan care l-a costat o mică avere pe … că doar nu credeaţi că pe prostul de Stepaniade care e mai mereu la pescuit! După ce a plîns de furie în faţa oglinzii, Madama a rînjit, s-a dres şi şi-a scos negul la promenadă. Cică e de bon-ton, ţaţo, ca la Paris şi Şelinbăr! Toate madamele din tîrg o gratulau pentru aşa accesoriu şi nici uneia nu-i trecea prin minte să o întrebe, măcar, DE CE, cu ce folos şi-a schimonosit faţa, şi aşa trecută prin multe încenrcări. Negul Madamei devenise o mîndrie locală!

Storry:
Audiențe radio, valul de primăvara 2018, cel mai recent val de audiențe radio publicat luni și care vizează perioada 8 ianuarie - 22 aprilie. În Banat, lucrurile sînt clare: indiferent cîte campanii şi transferuri de personalitate se fac, Radio Reşiţa se află în urma Radio Timişoara pe toate segmentele. La nivel URBAN, Radio Reşiţa a pierdut cam un orăşel: 11.900 de ascultători, faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut (91.100 faţă de 103.000), în timp ce Radio Timişoara a înregistrat o creştere de audienţă, de la 95.000, în 2017, la 101.700 anul acesta, cu 6.700 de ascultători mai mult!

La nivel naţional, Reşiţa a înregistrat un DAILY REACH de 157.7, Timişoara 173.9 şi un MARKET SHARE de 0.7, respectiv 1.2!

În mediul urban, Reşiţa are un Daily Reach de 91.1, Timişoara de 101.7, şi un Market Share de 0.9, respectiv 1.1.

Nici în mediul rural Reşiţa nu cîştigă competiţia cu Timişoara. Un Daily Reach de 66.6, faţă de 72.2, şi un Market Share de 0.5 faţă de 1.3.

Acestea sînt datele Studiului de Audienţă Radio al ARA, realizat de către IMAS –Marketing şi Sondaje SA şi MERCURY RESEARCH S.R.L.

Ce trebuie să înţelegem de aici? Că ascultătorul de radio din Banat nu seamănă cu cel din Bucureşti, Iaşi sau Craiova. Că amprenta regională şi consecvenţa contează. Că subiectele importante tratate într-o manieră profesionistă sînt de preferat celor facile, de vodevil. Că goana după audienţă cu orice preţ îţi aduce deservicii pe termen lung. Că orice lucru, artificial creat şi gratuit, care nu aduce plus-valoare în timp, va fi respins de public, ca un corp străin.

Radio Reşiţa s-a născut din ambiţia jurnalistului Doru Dinu Glăvan, care şi-a dorit ca Reşiţa să aibă un post de radio. Ideea, frumoasă, a obţinut sprijin aproape necondiţionat! Chiar dacă, în mai 1990, jurnalistul şi profesorul Sorin Oţelariu a fost cel care a spus pentru prima dată: ASCULTAŢI RADIO REŞIŢA. ESTE ORA… După care, staţia de emisie a fost luată Fundaţiei pentru Tineret care o primise ca donaţie! Chiar dacă, ulterior, au fost campanii şi încercări disperate de a limita frecvenţa Radio Timişoara! Ulterior, postului i-a fost găsit un scop în viaţă: românii din Serbia! Din acel moment, nimeni nu a mai contestat UTILITATEA postului în spaţiul public!

Schimbarea managementului a însemnat şi o schimbare de paradigmă. Postul şi-a încetat misiunea, îndeplinită cu succes în ultimii ani, suferind transformări radicale. Sub pretextul modernizării şi întineririi, RRR a părăsit nişa de succes pe care o avea, imitînd posturi comerciale, născute aşa, renunţînd la seriozitate pentru facil şi efemer! Oameni buni au fost îndepărtaţi sau au plecat singuri! Profesioniştii care nu au avut de ales au încercat să se adapteze, transformînd profesionalismul în imitaţie ieftină. O chinezărie! Unde este plus-valoarea? Nu mai este, deci nu se mai justifică investiţia, ar spune un manager privat! RRR a devenit din Voce pentru românii din Serbia, un post oarecare. Unul din multele!

Explicaţiile pot fi multe. Nu e momentul!

sâmbătă, 10 martie 2018

BALINT AL III-LEA

# Un performance de excepţie pe scena Teatrului din Reşiţa
 
De 30 de ani am aceeaşi problemă deontologică: să scriu, sau să nu scriu… despre familia mea! Aceasta e întrebarea! Am preferat să NU scriu despre ea, chiar dacă, TATA ar fi meritat de foarte multe ori un gînd frumos, din partea mea, într-o pagină de ziar. Sau, MAMA… sau, mai tîrziu, soţia mea!

Astăzi, am să încalc toate normele deontologice şi am să repar, parţial, această nedreptate!

Am crescut în TEATRU. Am dormit nopţi întregi, în cabine, pe mesele de machiaj la repetiţiile de noapte. Şi primul spectacol de care-mi amintesc a fost AZILUL DE NOAPTE, de Maxim Gorki, în regia maestrului Ion Deloreanu. Ce coincidenţă! Premiera a fost în 8 martie 1975! TATA era ALIOŞKA. Dansa pe cap kazacioc, stînd în pod şi cîntînd la armonică! A fost primul moment pe care îl reţin! Au fost, evident, sute de spectacole, sute de roluri. Alături de MAMA, Livia, în FRUMOASELE OLANDEZE, o savuroasă comedie scrisă de Gheorghe Vlad, în regia lui Grigore Alexandrescu, ce a avut premiera în 18 februarie 1979. TATA a jucat alături de mine şi de sora mea, Adina, în MICII MUŞCHETARI, un spectacol pentru copii scris de Lizica Muşatescu, în regia aceluiaşi Grigore Alexandrescu. Premiera spectacolului a avut loc de Ziua Copilului, pe 1 iunie 1986. Jucam în acest spectacol, după scurte figuraţii în ZĂPĂCITA DE LA ORA PATRU, sau un rol micuţ în ACEŞTI SĂRMANI ELEFANŢI, de Elio Vittorini, în ambele spectacole alături de inegalabila Adriana Trandafir!

TATA este actor şi după 60 de ani de teatru s-a retras în anonimat! Pînă astăzi!

Pentru că, de astăzi, regizoarea şi coregrafa TUNDE BACSZO, de la Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara, a reuşit să readucă emoţia scenei în familia mea, prin montarea, la Teatrul de Vest din Reşiţa a musicalului EMIL ŞI DETECTIVII, de Erich Kastner. Un spectacol PERFORMANCE, un musical de excepţie cum nu am mai văzut niciodată pe scena teatrului eşiţean! Sînt subiectiv? Poate, dar sînt corect! Un spectacol burlesc, de anii 20, realizat într-o manieră clasic-modernă, cu accente de Brodway, cu muzică – superbă, scrisă special de Cari Tibor! - coregrafie şi proiecţii animate realizate de Kari Balasz în stilul original al cărţii, un afiş excepţional realizat de artistul Bogdan Piperiu. Acest spctacol, ce are premiera duminică, 11 martie 2018, de la ora 11, mi-a amintit de AZILUL DE NOAPTE. Pentru că, rolul principal din montarea lui Tunde Bacszo, Emil, este jucat de fiul meu, DARIUS BALINT!

Un spectacol, cum spuneam deja, performance, în care Darius cîntă live (mulţumesc profesorului lui de chitară MARIUS IANA-DOBRE, care i-a cultivat acest har!), dansează (N-aş fi crezut! Mulţumesc TUNDE!), joacă! Darius este ACTOR, deşi nu are încă 12 ani! Este a treia generaţie de BALINT pe scena Teatrului din Reşiţa!

Alături de el, încă şase copii talentaţi, dintre care îl remarc pe Filip Ichim, Teodora Firu şi Alesia Caimac, ultimele două, voci absolut superbe!

Distribuţia completă: copiii - Darius Balint în rolul titular – Emil Tischbein, Gustav – Filip Ichim; profesorul – Paul Nițulescu; Arnold Mittenzwey – Tudor Tănasă; Murdărici – Alesia Caimac; Micul Marti – Flavian Tănasă; Pony – Teodora Firu. Din trupa actorilor Teatrului de Vest îi veți recunoaște pe: Grundais – Florin Ibrași; Kastner – Marius Tudor, Doamna Tischbein – Camelia Ghinea; bunicuța – Roxana Olsanschi și mătușa Martha – Ana Maria Cizler.

Un spctacol care înseamnă enorm pentru mine! Mulţumesc TUNDE BACSZO! Mulţumesc DARIUS BALINT! Mulţumesc TATĂ!

joi, 11 ianuarie 2018

Am PM!

Spuneam aseară, în emisiunea prietenului Daniel BOTGROS, DINCOLO DE APARENȚE, difuzată la BanatTV de la 20:15, că primul ministru, Mihai Tudose, este un tip hotărît, luptător, fost sportiv de performanță, ofensiv! Imaginea sa robustă și mina încruntată este firescă pentru oricine se așteaptă sau să primescă o cisternă de lături drept în față, sau să fie înjunghiat pe la spate de zîmbete cu mustață!

După emisiune, am citit declarațiiile lui Tudose legate de pedofilul care îmbrăca o haină a statului și mi-am dat seama că am greșit față de premier: Tudose nu este luptător și ofensiv! Tudose este normal la cap, luptător, ofensiv, sper că de o duritate extremă, este Premierul României! Mihai Tudose a rostit cu subiect și predicat lucruri pe care borfașii, golanii, violatorii și pedofilii din politica românească le scarpină în cur de ani de zile!

Eu cred că şi pedeapsa cu moartea pentru anumite infracţiuni e puţin. Adică pentru cineva care are ceva cu un copil. E inacceptabil aşa ceva. Pentru cineva care face un asemenea lucru închisoarea pe viaţă e dulce. Nu trebuie să închidem ochii la nişte monştri. Pune-te într-o asemenea situaţie, dacă e copilul tău. Nu te uiţi tu după topor să te duci după el? Gândiţi-vă, după trei-şapte ani o poate lua de la cap. Rânjeşte la soare.

Eu m-am săturat de etichete d-astea. Că-s securist şi comunist. Că primesc ordine din Băneasa. Că primesc ordine de la SRI. Eu n-am tăiat porci cu cei de acolo, nu am cărat sticle de vin acolo. Haideţi să ne hotărâm, dacă SRI şi SIE sunt nocive, haideţi să le închidem. Ce să facem, să le dăm foc. «A, nu, clar are dubla comandă». Relaţia cu serviciile este excepţională. O dată pe săptămână am obligaţia să relaţionez, măcar pe linie instituţională Apoi, că am făcut şcoala acolo. Şcoala aceea e jumătate pentru interni, jumătate pentru civili. Sunt oameni din presă care se duc acolo să înveţe. Nu vrea nimeni să te racoleze. Dacă voia să te racoleze te ţinea departe de gard. Am făcut acolo un doctorat. Un doctorat în securitate naţională, nu în panseluţe. Am făcut doctoratul pentru mine. Nu m-a racolat nimeni acolo. Nici pe mine, nici pe alţii. Repet: n-am tăiat porci, n-am fost în vie, n-am cărat sticle de vin. N-am fost nici la cumetrii. Să se înţeleagă.

Eu nu sunt premierul cuiva. Sunt premierul României şi al PSD. De el am fost trimis. Nu sunt al cuiva. Sunt premierul PSD şi al României. De fapt, al României, pus de PSD.

Așa că, zic și eu, AM PM!

duminică, 17 decembrie 2017

TVR, PLECĂCIUNE!

În ciuda campaniilor furibunde de discreditare și îngropare a televiziunii naționale, TVR a demonstrat că a rămas un etalon de profesionalism în branșa noastră atît de pestriță! Funerariile Majestății Sale Regele Mihai I al României au prilejuit televiziunii naționale să-și regăsească vocea și misiunea: aceea de televiziune publică, menită să educe, să formeze valori naționale, să exprime sentimentele unui întreg popor! Profesioniștii, ascunși în fața tăvălugului politic, au renăscut, în aceste trei zile, reclădind o speranță. Aceea că Televiziunea Română a fost, este și va rămîne un etalon al valorii profesionale, într-o perioadă deloc fastă în media românească și nu numai!

70 de camere, sute de tehnicieni, cameramani, regizori de emisie, reporteri, comentatori. Ce cadre! Ce prim-planuri, ce succesiune de imagini care au susținut comentariile din platou, simbolic, sau explicit, de multe ori, ce montaje! Un tur de forță inclusiv pentru jurnaliști și moderatori, Titi Dincă intrînd în istoria televiziunii pentru maratonul de sîmbătă!

Imaginile produse de TVR au făcut înconjurul lumii, sute de televiziuni preluîndu-le și specificînd sursa! Nu același lucru îl pot spune despre televiziunile comerciale de la București!

Cunosc mulți profesioniști veritabili din TVR. Care-și fac meseria cu pasiune și dăruire, cu profesionalism. Pot să spun, cu mîna pe inimă, că aceștia pot scoate televiziunea națională din impasul în care a fost aruncată. Ei fac exact ce ar trebui să facă orice media publică: să descopere, să inventeze mereu și mereu, noi mijloace de dialog cu telespectatorii, în sprijinul lor, în virtutea misiunii publice. Sigur, în această perioadă tulbure, TVR are nevoie, poate, de un PR mai agresiv care să susțină un adevăr absolut: televiziunea publică este un etalon al profesionalismului în media românească!

miercuri, 8 noiembrie 2017

O ORDONANȚĂ DE URGENȚĂ SPRE ANARHIE



Există un moment cînd apare saturaţia. În acel moment, oamenii încep să respingă clişeele. Acesta este semnalul că manipularea un mai merge! Este momentul în care, oamenii iau decizii de schimbare a atitudinii, îşi unesc forţele, se organizează, caută alternative pozitive şi selectează lideri! Aceste gesturi simple sînt, după unii analişti, primul pas spre ANARHIE! 
 
Anarhie înseamnă cooperare şi lipsa autorităţii. Cooperarea nu cere de la oameni un altruism deosebit, ci doar înţelegerea faptului că aceasta este o strategie mai bună, mai eficientă decît competiţia permanentă, de a-ţi atinge propriile scopuri. Societatea anarhică, căci despre ea vorbesc!, este descentralizată şi non-ierarhică, dar nu dezorganizată! Indivizii şi grupurile se organizează de jos în sus, spontan, liber, dinamic, în funcţie de interesele lor. Nu există o autoritate plasată deasupra, care să-i organizeze. 
 
Actualii guvernanți au produs deja HAOS în viețile noastre! Europa se revoltă şi se radicalizează pentru mult mai puţin! 
 
Ce este greu de suportat în România?: UMILINŢA, LIPSA DE PERSPECTIVĂ şi NEÎNCREDEREA FAŢĂ DE CLASA POLITICĂ! 
 
Desigur, prin prisma eşecului aspiraţiilor noastre, cu toţii am observat şi condamnat prezenţa din ce în ce mai scăzută a românilor în viaţa politică, confiscate de nişte troglodiţi, plagă a naţiunii, care ne tot conduce. Motivul? Greaţa de politic, faptul că aceleaşi figuri triste se tot perindă la putere, de 25 de ani, după un algoritm al “ schimbării “, în fapt, o nesimţită rotaţie a lor la guvernare! Iar omul simplu o duce din ce în ce mai rău, în timp ce ei, o duc din ce în ce mai bine. 
 
Toate aceste "întîmplări de muzică şi poezie" ne definesc ca un popor veşnic pastoral şi uşor imbecil! Temele seriose şi fundamentale lipsesc din dezbaterile politice şi, evident, publice. Ţara noastră, se confruntă cu probleme uriaşe, cum ar fi cele ale instabilităţii crescînde, ale manifestării unei concurenţe tot mai acerbe şi neprietenoase pentru acapararea totală a României de către companiile private, o concurenţă europeană între ţările foste comuniste de afirmare la nivel european, ale redefinirii stetelor care aspiră la un statut de putere în Europa şi chiar ale nostalgiilor, tot mai evidente, pentru harta Europei dinainte de 1918!
Actuala clasă politică pare total paralelă cu o astfel de agendă!
Actuala generaţie de protestatari ar trebui să iasă în stradă ÎMPOTRIVA ÎNTREGII CLASE POLITICE! “Alternative la formele prezente de ierarhie, dominare, putere privată şi control social există cu siguranţă, în principiu… ”, spunea Noam Chomsky în “Turning the Tide”. Dacă acest lucru nu se întîmplă, în doi ani, România va deveni captivă grupurilor de interese, mafiote, de crimă organizată care astăzi se consolidează și se hrănesc din disperarea societății pe care o împinge spre anarhie.

Spiritul anarhiei propune o societate în care indivizii şi grupurile se auto-guvernează conform propriilor interese, nu conform unor directive prestabilite de nişte "profeţi". Teoreticianul rus Bakunin susţine că instituţiile politice ale unei societăţi libere derivă din asociaţii formate la locul de muncă: “Pămîntul aparţine numai celor care îl muncesc cu mîinile lor, respectiv comunelor agricole. Capitalul şi mijloacele de producţie aparţin lucrătorilor, respectiv asociaţiilor acestora. Viitoarea organizaţie politică ar trebui să fie o federaţie liberă a lucrătorilor"! Este exact ceea ce "propăvăduiesc" gînditorii celei de-a Treia Căi economice! Ca regulă generală, anarhismul înlocuieşte relaţiile sociale şi economice bazate pe concurenţă cu cele bazate pe cooperare.

România este o zonă destructurată, cu o societate anomică, dar în curs de reformare, o adevărată ZONĂ ROŞIE, în care haosul şi anarhia sînt anti-productive. Lumea se schimbă şi vremurile se schimbă. Poate reuşim să schimbăm şi noi ceva! 
 
De ce să nu ne construim o ţară liberă de hoţie, minciună, impostură, laşitate, ticăloşie? O ţară cu DEMNITATE ŞI ONOARE!



luni, 23 octombrie 2017

EUROPA ÎN SCHIMBARE

Susţinerea separatismului de către unele state europene şi situaţia din Kosovo au declanşat amplificarea tendinţelor separatiste, care au avut ca rezultat criza din regiunea spaniolă Catalonia, a declarat recent preşedintele rus Vladimir Puțin, care știe ce spune cînd se referă la separatismul din interes.
Practic, Europa a salutat divizarea mai multor state de pe continent, fără a-şi ascunde bucuria în legatură cu asta. Iar acum, iată, avem Catalonia şi Kurdistan, dar și Veneto și Lombardia, iar autonomiile etnice maghiare bat la ușă! Disoluţia lentă și atomizarea de interese din sînul Uniunii Europene, populismul cras al liderilor din jur, chiar scăderea factorului de inteligență la leadership-ul european, statul slab în care domnesc grupări de interese care-i mimează neoficial serviciile, greoi, incomplet, sărac şi birocratizat, o corupţie mare, care o păzeşte pe cea mică, favorizează această mișcare pe care mulți se feresc să o numească... genetică! Alunecarea Austriei spre grupul eurosceptic Vişegrad (V4-Ungaria, Polonia, Cehia şi Slovacia), deriva Vişegrad spre marginea Uniunii şi chiar posibilitatea spargerii grupului, ieşirea Marii Britanii din UE, eforturile disperate ale Spaniei de a împiedica independenţa Cataloniei, terorismul european, legăturile tensionate dintre UE şi Turcia, o ţară vitală în rezolvarea crizei refugiaţilor, şi incertitudini legate de viitorul în sine al UE sînt contextul în care reașezarea politică a Bătrînului Continent, la 100 de ani de la Marele Război, trebuie discutată cu luciditate.
Președintele Parlamentului European, italianul Antonio Tajani, a estimat că Europa trebuie să se teamă de înmulțirea micilor patrii, într-un moment în care Catalonia luptă pentru independența sa și în regiunile italiene Lombardia și Veneto a avut loc un referendum pentru o mai mare autonomie. "Evident că Europa trebuie să se teamă de proliferarea statelor mai mici. De aceea nimeni în Europa nu intenţionează să recunoască independenţa Cataloniei. Chiar şi (premierul britanic) Theresa May, în plină furtună de Brexit, a spus că Marea Britanie nu va recunoaşte niciodată Catalonia. Spania a fost de-a lungul istoriei un stat unificat, cu multe regiuni autonome, cu diverse populaţii care vorbesc de asemenea limbi diferite, dar care fac parte dintr-un stat unificat. Nu prin degradarea conceptului de naţiune vom consolida Europa", a spus Tajani, într-un interviu pentru cotidianul Il Messaggero.
Italienii din regiunile Lombardia și Veneto au votat duminică la referendumuri pentru autonomie sporită față de guvernul de la Roma. Participarea la vot a fost semnificativă în ambele regiuni, iar potrivit rezultatelor, peste 90% din participanți au răspuns "da" la întrebarea dacă doresc ca autoritățile regionale să solicite celor centrale mai multă autonomie. În Veneto, regiunea din jurul Veneției, participarea la vot a fost de 50,1%. În Lombardia, cu metropola la Milano, s-au prezentat la urne doar 30,5% din cetățeni, dar nu există un prag minim pentru validarea referendumului. Cele două regiuni din nord sînt cele mai bogate din Italia, contribuind împreună cu circa 30% din produsul intern brut. Ele înregistrează un excedent fiscal — diferența între sumele vărsate la bugetul central și cele alocate de la Roma pentru cheltuieli publice — de aproximativ 70 de miliarde de euro anual, menționează AFP.
Liga Nordului, formațiune politică activă în aceste regiuni, a cerut multă vreme în programul său politic independența față de sudul mai sărac al Italiei. În prezent, Liga nu mai are acest obiectiv, dar a susținut organizarea referendumului alături de partidul de centru-dreapta Forza Italia al magnatului Silvio Berlusconi și de populiștii din Mișcarea Cinci Stele. Criticii referendumului au arătat că nu era necesar, întrucît Constituția Italiei permite oricum regiunilor să ceară autonomie sporită.
În Spania, șeful guvernului, Mariano Rajoy, s-a ținut de cuvînt și a anunțat convocarea de alegeri regionale în Catalonia în termen de șase luni, pentru revenirea la normalitate, precizînd că puterile administrației catalane vor fi transferate guvernului central, transmit Reuters și AFP. Conform unui comunicat al guvernului spaniol, Madridul își va asuma responsabilitatea în materie de securitate, ordine publică, finanțe, măsuri fiscale și bugetare, telecomunicații. La 1 octombrie, în ciuda interdicției justiției, în Catalonia a avut loc un referendum în baza căruia autoritățile catalane amenință cu declararea independenței.
De partea cealaltă, sute de mii de manifestanți catalani, în frunte cu liderul separatist Carles Puigdemont, au umplut sîmbătă centrul Barcelonei pentru a cere independența după ce guvernul central a solicitat destituirea executivului catalan. Mulțimea, densă și statică, 450.000 de persoane, a ocupat mai multe străzi din centrul orașului și a fost de două ori mai importantă ca număr decît marți, atunci cînd 200.000 de persoane au protestat față de arestarea celor doi lideri separatiști.
Atît la nivel istoric, cît şi juridico-filozofic, sistemul internaţional din ultimii 25 – 30 de ani a fost marcat de tensiunea profundă între tendinţele naționale conservatoare şi cele revoluţionare anti-sistem împotriva lipsei de scrupule a unui stat hegemonic care abuzează de conceptul de suveranitate în manufacturile asociate cu corupția. În mod clar, Catalonia și Kurdistanul pun în discuție consecințele semnării Păcii de la Westphalia (24 octombrie 1648), un troc prin care învingătorii şi învinşii îşi împărţeau diferitele provincii. Suveranitatea de tip westphalic, care se prezintă ca o suveranitate absolută, inflexibilă, a devenit, în noile condiţii, o piedică care impietează asupra capacităţii de a construi modele de guvernare adecvate mai ales în zonecu suveranitate contestată, cum este cazul Spaniei sau a Iraq-ului.
Într-o asemenea situație, chiar cerrerile de autonomie cele mai fanteziste nu pot fi contracarate de lideri corupți de la centru, chiar dacă corectitudinea politică și socială le aparține. Moralitatea îndoielnică le vulnerabilizează discursul pro-națiune pentru că însăși națiunea devine adversar natural al unor astfel de lideri și instituții subordonate.
Presiunile migraționiste și terorismul european, mărunt dar în creștere spectaculoasă, contribuie la acest fenomen. După numeroasele atacuri cu arme albe, luări de ostatici, din ultimul timp, în Franța, Belgia, Germania, Elveția, un individ înarmat cu un pistol a luat ostatici într-un centru comercial din orăşelul britanic Nuneaton, afirmă surse din cadrul serviciilor de securitate citate de cotidianul The Guardian. Potrivit Poliţiei din regiunea West Midlands, nu este vorba despre un incident terorist.
Majoritatea actelor de violență din ultimii ani sînt puse pe seama refugiaților și a migranților economici. În ultimii doi ani, Europa s-a confruntat cu cele mai ample mișcări de masă de oameni de la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial. Peste un milion de refugiați și de migranți au sosit în Uniunea Europeană, majoritatea fugind de războiul și teroarea din Syria și din alte țări aflate în dificultate. În spatele politicii Germaniei de primire a refugiaţilor syrieni stă un compromis care nu poate fi ignorat. Preţul pentru azilul syrienilor este plătit de imigranţii din Balcani, care sînt deportaţi pe capete, scrie Wall Street Journal. Criza migraţiei din Europa se îndreaptă spre un punct critic, în care pilonii politicii în vigoare se află sub stres constant: valurile neregulate de imigranţi care vin din Turcia, incapacitatea Greciei de a se descurca cu miile de imigranţi care rămîn blocaţi pe teritoriul ţării, lipsa de voinţă a ţărilor europene de a se uni în spatele unei politici comune și epuizarea răbdării politice în Germania, principala destinaţie pentru imigranţii care ajung în Europa. În faţa acestor probleme urgente, ţări diferite răspund în mod diferit. Ungaria reprezintă etalonul nesupunerii voinței Bruxellului, printr-o politică naționalistă considerată deșănțată!
Și în alte state, însă, politica naționalistă a revenit în prim-plan.Tînărul lider conservator Sebastian Kurz, a cărui formațiune - Partidul Poporului (OeVP) - a cîștigat alegerile parlamentare anticipate desfășurate la 15 octombrie în Austria, a fost mandatat oficial de președintele Alexander Van der Bellen cu formarea noului guvern de la Viena. Această etapă deschide calea lansării negocierilor pentru formarea unei coaliții guvernamentale, cea mai probabilă fiind o alianță cu Partidul Libertății (FPOe, extrema dreapta), care a obținut 26% la alegeri.
Presiunea economică asupra Europei devine, la rîndul ei, o discuție indispensabilă și lucidă pentru orice lider, sau grup, care dorește reconstrucția europeană, deși economia continentului a atins un maxim istoric.
De trei luni încoace, Banca Centrală Europeană, prin vocea guvernatorului Mario Draghi, cere marilor ţări ale Europei, în frunte cu Germania, să majoreze salariile angajaţilor pentru a creşte consumul şi a produce inflaţie! În spatele economiilor sînt modificări profunde - structurale, sociale, demografice - care pot duce la apariţia unei noi revoluţii!
De ce nu pot să crească salariile, pe medie, de la sine?, se întreabă analiștii Ziarului Financiar. Economiile şi companiile au devenit prea productive, iar acest lucru, coroborat cu lipsa inflaţiei, schimbă toate regulile!
1. Globalizarea, începută în anii ’80, a frînt clasa de mijloc, care este cea mai afectată în ţările occidentale. Multe joburi ale clasei de mijloc au plecat în ţările low cost, mai ales odată cu căderea comunismului, deschiderea pieţei est-europene şi creşterea Chinei.
2. Emigraţia în ţările vestice – acest lucru a dat posibilitatea companiilor să angajeze oameni pe salarii mai mici, ceea ce a pus presiune pe piaţa forţei de muncă şi pe sindicate.
3. Intrarea pe piaţa de muncă a femeilor – ultimele trei decenii au adus pe piaţa forţei de muncă din ce în ce mai multe femei care preiau şi poziţiile bărbaţilor, dar la salarii mai mici. În aceste condiţii, salariile nu cresc.
4. Echipamentele şi acum roboţii înlocuiesc forţa de muncă pe un cost mai redus - în ultimele decenii tot mai multe companii încearcă să înlocuiască oamenii cu echipamente sau roboţi pentru a deveni mai productive şi a face faţă concurenţei. Un echipament sau un robot nu oboseşte, nu cere majorări salariale, nu cere bonusuri, nu pleacă cînd vrea el, nu plăteşte taxe şi contribuţii la stat. Echipamentele au înlocuit joburile de mijloc. Iar acum, roboţii înlocuiesc procesele repetitive din companii, atacînd de data asta joburile low-cost.
5. Companiile mari au devenit din ce în ce mai mari, ceea ce a dus la scoaterea competitorilor de pe piaţă, darea oamenilor afară şi scăderea presiunii pe creşterea salariilor - în economiile occidentale cuvîntul de ordine este consolidarea, fuziunile şi achiziţiile, întărirea poziţiilor pe piaţă, cumpărarea concurenţilor şi închiderea lor, creşterea preţului produselor fără creşterea salariilor din companii.
6. Supracapacitatea de producţie – ultimii 30 de ani a adus o supracapacitate de producţie în toată lumea, ceea ce face ca firmele să aibă ca obiectiv într-un mod continuu reducerea costului prin toate mijloacele: înlocuirea oamenilor cu echipamente, cumpărarea concurenţei, trimiterea joburilor de mijloc în alte ţări pentru a reduce costul salarial.
7. Lipsa investiţiilor - în economiile puternice nu se mai fac investiţii de către companiile private decît dacă sînt noi tehnologii care înlocuiesc anumite modele de business, reduc numărul de salariaţi şi reduc costul salarial. Din acest motiv nu există cerere pentru noi locuri de muncă şi în consecinţă nu există presiune pe piaţa forţei de muncă în sensul creşterii salariilor.
8. Apariţia share economie şi a modelelor de business disruptive – de mai bine de două decenii, establishmentul economic mondial este dat peste cap de apariţia altor modele de business şi mai ales de apariţia de nicăieri, din alte zone, de tehnologie, a unor companii care lovesc în plin modelele tradiţionale. Google şi Facebook au distrus industria media, Uberul schimbă regulile în transportul persoanelor, Amazon a rupt din piaţa retailerilor tradiţionali, Tesla a ajuns să se bată cu marii producători auto, Apple a schimbat regulile în comunicare, digitalizare etc., low-costurile aeriene au răvăşit piaţa de transport tradiţională, ducînd la scăderea tarifelor, ceea ce a produs schimbări fundamentale în mobilitatea oamenilor, aducînd reduceri de costuri salariale în alte industrii pentru că pot să aducă oameni mai ieftin din alte ţări într-un timp foarte scurt.
9. Pentru că nu există inflaţie iar marile ţări occidentale sînt pline de datorii, nu mai au bani de investit în infrastructură - acest lucru nu creează locuri de muncă, nu creează cerere, nu creează presiune pe salarii.
10. Marile economii ale lumii, marile bănci, marii administratori de bani, marile companii de asigurări au prea mulţi bani, administrează prea mulţi bani. Pentru că sînt prea mulţi bani în lume care au fost economisiţi în ultimele şapte decenii prin diferite forme – democratizarea bursei, fonduri de investiţii, fonduri de pensii - şi nu există unde să fie investiţi în economii pentru că există supracapacitate, aceste mii de miliarde stau efectiv degeaba în conturi, cu 0% dobîndă. Pentru că aceşti bani nu sînt investiţi decît în titluri de stat, în blue-chipsuri, în real-estate, în terenuri, ei nu creează noi locuri de muncă, nu creează cerere, nu aduc majorări salariale ci, dimpotrivă, pun presiune pe companii să reducă costurile, să dea oameni afară, să investească mai puţin pentru a le aduce randamente mai mari.
Dacă establishmentul nu este atent, din rîndul tinerilor de astăzi care ştiu cel puţin două limbi străine, care se mişcă într-o parte şi-n alta, care vor şi speră la bani mai mulţi pentru a experimenta mai mult în domeniul vieţii personale, se va naşte noul Lenin, spune Cristian Hostiuc, Director Editorial ZF.
În urmă cu 100 de ani, imperiile s-au mărunțit în state naționale, dornice să-și afirme identitatea sufocată de abuzurile, birocrația și incompetența imperială. După un veac, aceleași tare trezesc în populațiile naționale abuzate dorința regăsirii identității regionale pentru o auto-guvernare onestă și echitabilă! Există o amprentă genetică socială primordială și nucleară: tribul și familia, pentru cea din urmă luptînd cu înverșunare motivată o parte a societății civile tradiționale, în frunte cu Biserica Națională. În România! Observația nu e nouă, juristul elveţian Gustav Moynier a propus în 1872 crearea unui tribunal internaţional care să judece dreptul ginţilor!
Într-o asemenea situație, chiar cererile de autonomie cele mai fanteziste nu pot fi contracarate de lideri corupți de la centru, chiar dacă corectitudinea politică și socială le aparține. Moralitatea îndoielnică le vulnerabilizează discursul pro-națiune pentru că însăși națiunea devine adversar natural al unor astfel de lideri și instituții subordonate.
Nemulţumurile electoratului spaniol sau italian nu sînt cazuri izolate. În întreaga Europă partidele antisistem au cîştigat teren din cauza nemulţurilor populare faţă de politicile de austeritate implementate de guverne, a nivelului ridicat al inegalităţii sociale şi ca reacţie la criza imigranţilor. Europa este în schimbare, iar România este vulnerabilă!


marți, 15 august 2017

JURNALIST PROFESIONIST ȘI FĂCĂTOR DE CONȚINUT

Jurnalismul de calitate, televiziunea de calitate pot face lumea un loc mai bun” , Christiane Amanpour
A patra putere în stat, sau cîinele de pază al democrației – acesta e rolul jurnalistului în societățile care garantează libertatea de exprimare cetățenilor. Chiar și acolo unde libertatea de exprimare este limitată, jurnalismul apare ca o putere care poate schimba radical raportul de forțe din societate. Prin puterea cuvintelor sau a imaginilor, jurnaliștii sînt cei care creează temele pe care le discutăm și, deci, dau sens ideii de opinie publică. Atunci cînd jurnalismul este practicat la nivel de amator, și temele abordate și lansate ca agendă de discuții în spațiul public oglindesc capacitatea de percepție a autorilor.
Privind în urmă, regăsim un model al profesiei, cu un corp al jurnaliștilor, o breaslă în sensul de specialiști certificați. Studii de specialitate sau conexe, o legitimație/atestare care îți dădea apartenența la meseria de jurnalist, reguli de redactare însușite, control redacțional, pe alocuri legislație de reglementare. Toate acestea făceau ca produsul jurnalistic să fie un produs minim verificat la calitate înainte să fie scos pe piață. Departe de nevoia de vizualizări și click-uri care să-ți hrănească orgoliul de... creator! Pentru că, trebuie să recunoaștem, jurnalismul este o meserie de orgolii!
În Franța, de exemplu, se menţionează în lege că, pentru a beneficia de statutul social de jurnalist, trebuie să fii recunoscut ca profesionist, adică jurnalismul să fie activitatea principală, desfăşurată regulat şi care să asigure peste 50% din venituri. Adică, dacă ești polițist, inspector agricol, manager într-o instituție sau fotbalist, și încasezi venituri pentru acest gen de activitate, dar din pasiune nestăvilită pentru cuvîntul scris, sau din dorința de a cîștiga notorietate, scrii la gazetă, pe blog, faci lucruri la televiziune sau în radio – în speță moderezi o emisiune, NU TE NUMEȘTI JURNALIST!
Există cîteva definiții acceptate și astăzi, în plin avînt al jurnalismului cetățenesc și al platformelor de comunicare:
1) "Persoana care, în mod regulat și pe baza unei remunerații, depune o activitate ce constă în a contribui prin cuvînt sau imagine, la una sau mai multe mass-media" ("Statutul Federației Internaționale a Jurnaliștilor").
2) "Orice persoană, indiferent de naționalitate, care are un serviciu plătit și regulat de editor, reporter, fotograf, cameraman sau tehnician în presa scrisă, radio, teleziune, care își exercită profesiunea în acord cu principiile etice și cu normele silite de profesie; activitatea sa profesională constă în căutarea, primirea sau distribuirea informațiilor,
opiniilor, ideilor, studiilor sau comentariilor pentru publicațiile periodice, agenții de presă, servicii de radio-teleziune sau știri filmate" (K Nordenstreng, în Protocolul Jurnaliștiilor, încheiat în 1980).
3) " Ca jurnalist profesionist, potrit Codului Muncii din sistemul francez, art. 761, al. 2, acesta este "o persoană a cărei principală ocupație, efectuată regulat și remunerat, constă în exercițiul profesiunii sale pentru un cotidan sau altă publicație ori agenție de presă și care obține majoritatea veniturilor sale din această activitate".
4) În "International Encyclopedia of Social Sciences", prin jurnalist se înțelege "o persoană a cărei ocupație principală constă în strîngerea, scrierea și editarea unor materiale care în general, prezintă și interpretează evenimente curente".
În clasificarea ocupaţiilor din România (COR) profesia de jurnalist face parte din grupa 2642 –Jurnaliști. Așadar, nu din alte grupe de muncă destinate inspectorilor agricoli, juriștilor sau conducătorilor de instituții!
Din păcate, unii dobîndesc această calificare printr-o fraudă sau semi-fraudă, iar alţii şi-o asumă cu de la sine putere, iar obrăznicia golănească este confundată cu impetuozitatea, totuşi elegantă şi autorizată, a unui ziarist autentic.

În România de astăzi, oricine se poate declara jurnalist și pentru asta nu e nevoie de acreditare specială, ceea ce face profilul jurnalistului problematic, iar domeniul supus unei democratizări extreme. Practic, orice cetățean poate îndeplini rolul unui jurnalist, iar impostura, interesele personale și tehnologia au făcut ca granițele între cel care producea contentul și cel care îl asimilează, să se șteargă. Oamenii obișnuiți au devenit creatori de conținut. Totuși, nu oricine poate deveni jurnalist profesionist și recunoscut, iar drumul către performanță e pavat cu multe obstacole, pornind de la problemele economice ale presei tradiționale pînă la amenințările și alte abuzuri cu care se confruntă jurnaliștii, în special cei de investigație.
De cînd cu explozia internetului şi apariţia blogurilor, orice secătură analfabetă se crede ziarist, iar asta nu doar în România, ci şi în cam toate ţările cu acces la internet. Analfabetismul agresiv, însă, se manifestă cu precădere în primitivismul civilizator din județele uitate de Dumnezeu. După explozia internetului în anii 2000 sursele de informare au devenit infinite și presa și-a pierdut monopolul informației. Ca să reziste pe piață, și-a scăzut dramatic standardele de calitate pentru a produce ieftin, mult și repede. Verificarea din 3 surse? A devenit treaba consumatorului să verifice. La noi, presa a devenit ieftină și a fost arondată de politic. Oricine își poate face gratuit un canal media, unde să spună orice, iar „informația” să ajunge instant la toată populația globului, teoretic.
Sigur, consumatorul ar trebui să decidă ce anume consumă. Dar, consumatorul are același grad de cultură și vanitate ca moderatorul care face lucruri, nu jurnalism, și care transferă o cantitate uriașă din incultura și frustrările personale către, să zicem, ascultătorul fără apărare din bucătărie. Cel mai grav este atunci cînd făcătorul de lucruri se află sub sigla unui post național ce ar trebui să fie asimilat cu absolutul!
A face lucruri a devenit similar cu a face conținut pentru click-uri! Din păcate, EI sînt cei care vorbesc încă în numele jurnaliștilor...