luni, 28 februarie 2011

78 DE ANI DE PROTECŢIE CIVILĂ

Înaltul Decret Regal nr. 468 este considerat actul de naştere al Protectiei Civile din România, în fiecare an la 28 februarie sărbătorindu-se ZIUA PROTECŢIEI CIVILE. Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă (IGSU), în cadrul căruia funcţionează această structură militară, a fost înfiinţat la 15 decembrie 2004, conform H.G.R. 1490 din anul 2004, modificată şi completată de H.G.R. 1514 din anul 2005, prin fuziunea Comandamentului Protecţiei Civile şi Inspectoratului General al Corpului Pompierilor Militari, ca unitate subordonată Ministerului Administraţiei şi Internelor. Deşi intenţia a fost una motivată, orgoliile la nivelul structurilor de comandă dintre cele două organisme militare au generat disfuncţionalităţi, de multe ori, la nivelul inspectoratelor nou create. La nivel naţional IGSU coordonează toate organizaţiile implicate în managementul situaţiilor de urgenţă, în concordanţă cu reglementările internaţionale. Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă se înfiinţează, se organizează şi funcţionează pentru prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă, asigurarea şi coordonarea resurselor umane, materiale, financiare şi de altă natură necesare restabilirii stării de normalitate. Conform acestei definiţii, IGSU se află, impropriu, sub comanda Ministerului de Interne, o structură măcinată de interese şi orgolii care doar frînează activitatea de protecţie civilă şi salvare a populaţiei. Ultima "dovadă" în acest sens, o reprezintă şi informaţia "pe surse" privitoare la numărul disponibilizaţilor din sistem, 3000 din cei 8000 total minister, deşi IGSU funcţionează ÎN TOATE JUDEŢELE cu maxim 75% din necesarul de personal!

În cadrul Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC), IGSU participă la reuniunile Înaltului Comitet de Planificare a Urgenţelor Civile (SCEPC/NATO) şi ale Comitetului de Protecţie Civilă (CPC). Prin reprezentanţii prezenţi la şedintele secretariatului CPC al NATO şi ale grupurilor de lucru pe problematica infrastructurii critice şi a celor de experţi, a fost menţinută o legatură permanentă cu structurile similare de protecţie civilă ale ţărilor participante. Capacitatea de adaptare a sistemului din ţara noastră la condiţiile impuse de către Alianţa Nord-Atlantică a fost demonstrată pe timpul participării la activităţi de pregătire în comun, la constituirea unor forţe multinaţionale, de sprijin şi asistenţă umanitară în caz de dezastre, în diferite zone ale globului. Structuri de comandă şi de intervenţie au participat la misiuni reale în Albania, Bosnia-Herţegovina, Somalia, Angola, Moldova şi Turcia (la acţiunile de căutare-salvare, urmare a cutremurelor devastatoare din august şi noiembrie 1999), alaturîndu-se altor forţe similare din state cu experienţă şi tradiţie în domeniu.

12 sînt atribuţiile protecţiei civile: 1. identificarea şi gestionarea tipurilor de riscuri generatoare de dezastre naturale şi tehnologice de pe teritoriul României; 2. culegerea, prelucrarea, stocarea, studierea şi analizarea datelor şi informaţiilor referitoare la protecţia civilă; 3. informarea şi pregătirea preventivă a populaţiei cu privire la pericolele la care este expusă, măsurile de autoprotecţie ce trebuie îndeplinite, mijloacele de protecţie puse la dispoziţie, obligaţiile ce îi revin şi modul de acţiune pe timpul situaţiei de urgenţă; 4. organizarea şi asigurarea stării de operativitate şi a capacităţii de intervenţie optime a serviciilor pentru situaţii de urgenţă şi a celorlalte organisme specializate cu atribuţii în domeniu; 5. înştiinţarea autorităţilor publice şi alarmarea populaţiei în situaţiile de urgenţă; 6. protecţia populaţiei, a bunurilor materiale, a valorilor culturale şi arhivistice, precum şi a mediului împotriva efectelor dezastrelor şi ale conflictelor armate; 7. asigurarea condiţiilor minime de supravieţuire a populaţiei în situaţii de urgenţă sau de conflict armat; 8. organizarea şi executarea intervenţiei operative pentru reducerea pierderilor de vieţi omeneşti, limitarea şi înlăturarea efectelor situaţiilor de urgenţă civilă şi pentru reabilitarea utilităţilor publice afectate; 9. limitarea şi înlăturarea efectelor dezastrelor şi a efectelor atacurilor din aer pe timpul conflictelor armate; 10. asanarea şi neutralizarea teritoriului de muniţia rămasă neexplodată din timpul conflictelor militare; 11. participarea la misiuni internaţionale specifice; 12. constituirea rezervelor de resurse financiare şi tehnico-materiale specifice în situaţii de urgenţă sau de conflict armat. Slăbirea sau subdimensionarea unui astfel de organism este o dovadă de prostie şi inconştienţă din partea oricărui ministru de interne, iar acceptarea unui astfel de "plan de restructurare a ministerului" - fără ca ministrul să fie executat pe loc, în cap, cu un 7,62! - este o dovadă de trădare din partea Preşedintelui Ţării!

sâmbătă, 26 februarie 2011

S-A DUS DRACULUI REFORMA ÎN MINISTERUL DE INTERNE!


Conform procedurilor „patentate” la nivelul societăţii româneşti, „copilul care nu plînge, nu primeşte ţîţă”! Reprezentanţii Corpului National al Poliţiştilor, prin vocea comisarul şef Iulian Dobrescu, preşedintele CNP, au aplicat cu sfinţenie aceste „înţelepciuni” populare şi au propus ministrului-tîmplar Igaş (dacă stau şi mă gîndesc, tipul acesta din Arad are o aură biblică: şi Iosif a fost tîmplar şi a „reformat” indirect, religiile lumii!) să moară, mai ales, capra vecinului!

Aproximativ 8.000 de angajaţi din aparatul central al Ministerului Administraţiei şi Internelor şi din structurile subordonate sînt vizaţi de viitoarele restructurări, cei mai mulţi din cadrul IGSU, dar şi din Poliţie, Jandarmerie şi Poliţia de Frontieră, au declarat surse ministeriale citate de NewsIn. Cele 8.000 de posturi care ar urma să fie restructurate nu vor mai fi bugetate, începând cu luna aprilie, potrivit surselor citate. Deci, pe parcursul lunii martie, decidentul politic va trebui să ia o decizie, să o valideze, să o comunice în teritoriu şi să restructureze nişte oameni!
Şocant este că, după ce Traian Băsescu a tunat şi fulgerat împotriva poliţiştilor, la bilanţul MAI, cei mai mulţi angajaţi ai Internelor care urmează să fie restructuraţi provin din rîndul… pompierilor! Peste 3.000 de angajaţi, cu precădere din judeţele unde majoritatea intervenţiilor au fost ale SMURD, mai puţin la incendii, inundaţii sau alte calamităţi naturale. Aproximativ 1.500 de poliţişti, 2.000 de jandarmi şi 1.000 de poliţişti de frontieră ar urma să fie restructuraţi, au precizat sursele citate. Conform zf.ro , numărul de posturi finanţate de Ministerul Administraţiei şi Internelor este de aproape 160.000, majoritatea provenind din cadrul a trei structuri: Poliţie – 50.000, Jandarmeria Română – 28.000 şi Poliţia de Frontieră – 16.500.

Propunerea poliţiştilor, care a pus paie pe foc, sună astfel: „reducerea efectivelor de jandarmi şi pompieri militari, întrucît desfăşoară activităţi ocazionale de restabilire a ordinii publice, de pază sau stingere a incendiilor, ce nu justifică statutul de militar, putînd fi desfăşurate şi de firme de pază sau pompieri civili în subordinea administraţiei locale“. Pompierii militari şi jandarmii nu se pot apăra, nici una dintre cele două arme neavînd reprezentativitate sindicală. Pentru că le interzice legea! Poliţiştii, în schimb, al căror statut militaro-civil este suficient de dubios, aruncă tot felul de petarde prin intermediul structurilor sindicale. De altfel, situaţia stă cam pe invers: activitatea de ordine publică, derulată deficitar la nivelul inspectoratelor de poliţie, poate fi preluată URGENT de companii de pază şi protecţie care dispun şi de personalul calificat, şi de tehnică de intervenţie, şi de echipamentele necesare pentru a desfăşura ÎN ACEST MOMENT o activitate cu mult mai bună decît cea derulată, în prezent, de „ordinea publică”. Dirijarea circulaţiei ar putea fi comasată cu permisele auto şi evidenţa populaţiei care oricum se derulează la ora actuală în cadrul structurilor locale, care nu reprezintă altceva decît „companii private ale comunităţilor locale”! Investigaţiile pot fi preluate de detectivii particulari, DPIR-ul de Jandarmerie. Cu ce mai rămîne POLIŢIA? Cu sindicatul! În acest timp, pompierii militari sunt solicitaţi la TOATE kăkaturile, de la spălat roţile utilajelor grele care intră pe drumurile publice, la coborît pisici din pomi şi forţat uşi de apartamente unde cîte un bătrîn a uitat să mai respire de cîte o săptămînă. Nu vorbesc despre incendii şi situaţii de urgenţă! În logica miliţienilor de la CNP, statul ar trebui să desfiinţeze şi armata naţională, SRI-ul, SIE, ca să nu mai vorbesc de Parlament sau Guvern şi Preşedinţie!!!

Nu am să reiau teoria cu desfiinţarea Prefecturilor, dar am să reamintesc soluţia pentru ca PROFESIONIŞTII să scape de sub tutala unui minister abulic, care oricum nu apreciază munca MILITARILOR preferînd să acorde finanţări în funcţie de mărimea gurii!

Despre înfiinţarea, la nivelul Guvernului României, a unui Minister al Situaţiilor de Urgenţă, sau a unei Agenţii specializate, vorbesc "mai apăsat" din anul 2006, atunci cînd, mai bine de o lună de zile, împreună cu actualul Comandant al Jandarmeriei Române, excelentul profesionist General Dr. Olimpiodor ANTONESCU, am bătut Dunărea pe toată lungimea sa de 1050 de km de sector românesc, răvăşit, înecat, distrus de diluviul fără precedent. Vorbeam cu distinsul profesor în uniformă, într-o noapte, stînd pe un dig din saci cu nisip construit chiar pe mijlocul şoselei la Mănăstirea, sau Spanţov, în judeţul Călăraşi, ce bine ar fi dacă în România ar exista o FEMA care să preia comanda întregii structuri de intervenţie în caz de situaţii de urgenţă, cu intervenţii, cazări, hrăniri etc, post-urgenţă, cu remedierea pagubelor şi eliberarea terenului, dar, mai ales în materie de PREVENIRE, asta însemnînd gestionarea tipurilor de situaţii de urgenţă, materiale, fonduri, oameni, lucrări etc. Discuţia noastră se desfăşura pe fundalul unei ploi mărunte, în hîrşîitul ritmic al lopeţilor militarilor ajutaţi de farurile unui camion al jandarmeriei.

După acel moment, am încercat să-mi exprim punctul de vedere în faţa unor oameni politici la care aveam acces. Unii, parlamentari de Caraş-Severin, alţii, nu. Unii mă priveau ca pe o ciudăţenie care le vorbea de o "prostie" care nu figura pe agenda personală de parlamentar. Alţii, mă băteau prieteneşte pe umăr şi spuneau: "da, da"... Întreb, din nou: CARE SÎNT PRIORITĂŢILE OAMENILOR POLITICI PE CARE ÎI TRIMITEM ÎN PARLAMENT? SITUAŢIILE DE URGENŢĂ NU FIGUREAZĂ PRINTRE ACESTEA? UN MINISTER AL SITUAŢIILOR DE URGENŢĂ, SAU O AGENŢIE NU AR DA MAI MULTĂ COERENŢĂ GESTIONĂRII UNOR ASTFEL DE SITUAŢII? De zece ani România se confruntă cu inundaţii în aceleaşi zone. Deşi ştiu unde se revarsă apele, în fiecare an autorităţile sînt luate prin surprindere şi spun că natura este de vină. Potrivit estimărilor, în ultimiii 10 ani aproximativ 280 de persoane au murit din cauza inundaţiilor, iar pagubele oficiale înregistrate sînt de milioane de euro. Potrivit specialiştilor, cauzele inundaţiilor sînt aceleaşi în fiecare an: fenomenele de tip flash-flood (căderea unor cantităţi importante de precipitaţii, în intervale scurte de timp), depăşirea capacităţii de transport a podurilor şi podeţelor, defrişarea pădurilor, construirea de case în zonele inundabile şi neîntreţinerea corespunzătoare a cursurilor de apă.

În lista celor 229 de state şi teritorii care se situează la polii riscului de dezastre se află şi România, care prezintă un risc mediu, împreună cu Japonia, Germania, Rusia, Grecia, Canada, Elveţia, Belgia şi Olanda. Sărăcia şi infrastructura deficitară însă, sînt factori care cresc riscul de producere a dezastrelor naturale, şi implicit pe cel de mortalitate. Dar, România, împreună cu alte ţări precum Afganistan, Algeria şi Congo se numără printre ţările cu nivel de risc “foarte ridicat” în ceea ce priveşte expunerea la calamităţi naturale şi fenomene meteorologice extreme. Conform Indexului privind Riscul de Mortalitate, dezbătut în cadrul celei de-a doua sesiuni a Platformei Globale pentru Reducerea Dezastrelor, la Geneva, în 16 iunie 2009, ţara noastră se află pe lista ţărilor cu grad foarte ridicat de expunere la calamităţi naturale. Acest fapt a fost admis şi de directorul Administraţiei Naţionale de Meteorologie - Ion Sandu, care a afirmat că în România, fenomenele meteorologice extreme sînt din ce în ce mai frecvente. El a afirmat că „În sudul ţării, fenomenul de aridizare se accentuează de la un an la altul, iar ploile torenţiale sînt tot mai dese” adăugînd că tot sudul Europei e încadrat în clasa de risc „foarte ridicat” în privinţa expunerii la calamităţi şi fenomene meteo extreme. România are în prezent planuri şi strategii pentru refacerea luncilor inundabile ale rîurilor, ca soluţii pentru reducerea riscului de inundaţii, dar acestea rămîn pe hîrtie, potrivit organizaţiei World Wide Fund for Nature (WWF). De exemplu, în Planul de Management pentru fluviul Dunărea, România propune 473.000 hectare în lunca îndiguită a Dunării, dar termenul de realizare este incert. Cu toate acestea, inundaţiile reven frecvent în România şi ameninţă comunităţile de pe malurile Dunarii.

Potrivit specialiştilor, numărul persoanelor care vor fi afectate de dezastre naturale va creşte cu 50% pînă în 2015, ajungînd la 375 milioane de persoane, în condiţiile în care, oricum numărul lor s-a dublat în ultimii 30 de ani. Aproximativ 252 milioane de oameni sînt afectaţi în prezent de dezastrele naturale, excluzînd cutremurele, erupţiile vulcanice sau alte pericole care nu au legatură cu apa. În aceste situaţii, este de neînţeles de ce din nou DECIDENTUL POLITIC este cel care nu ia în seamă propunerilor specialiştilor. Un minister al situaţiilor de urgenţă, cu un corp de specialişti, care să coordoneze structurile ISU şi SMURD, separat de Ministerul de Interne, se impune cu fermitate acum şi în viitor. O spun chiar şi specialiştii structurilor PRIVATE de securitate, grupaţi în cadrul Asociaţiei Române a Specialiştilor în Securitat (ARSS).


vineri, 25 februarie 2011

GHERILA Între insurgenţă şi terorism


De ce acest subiect?

Fenomenele de natură socială şi economică, privite la nivel internaţional, criza şi răsturnările de regim în cascadă, globalizarea şi diferitele forme de manifestări care i se opun, creşterea populaţiei planetei şi creşterea consumului mondial care a depăşit producţia, instabilitatea socială şi violenţele generate de preţurile în creştere la energie şi alimente, penuria de apă, schimbările climatice, intensificarea migraţiei şi ineficienţa autorităţilor îmi dau motivele să afirm că viitorii 10/20 de ani nu vor fi deloc liniştiţi. Lupta de gherilă se va intensifica, ca o reacţie la agresiunea politică, economică, demografică sau de mediu, iar degenerarea tipului său de acţiune în acţiuni teroriste nu va mai fi o surpriză. Cu alte cuvinte, în viitoarea perioadă, gherila îşi va schimba modul de luptă. Această schimbare va avea implicaţii multiple, inclusiv în restructurarea unor armate regulate.
România nu este ferită de aceste schimbări. Cu o situaţie economică precară, o economie fragilă, afectată de schimbările pe plan mondial, ţintă a emigranţilor şi un stat perceput ca avînd o atitudine ostilă, chiar duşmănoasă faţă de cetăţean (România este ţara cu cele mai multe taxe şi impozite din lume!), cu vecinătate apropiată frămîntată de tensiuni şi minorităţi agresive, România şi societatea românească pot fi vulnerabile la acţiuni teroriste sau la apariţia unor formaţiuni de gherilă. Pe acest fundal, în ultimii ani, bombardamentul asupra României cu informaţie agresoare s-a intensificat. De asemenea, terorismul cultural a luat, în ţara noastră, o amloare fără precedent (expoziţia de „artă modernă” organizată de ICR din New York este un ultim exemplu!). Potrivit Donei Tudor ( „Manipularea opiniei publice în conflicte armate”, Ed. Dacia, 2001, pag.127) agresarea mediatică, prin presă, radio şi televiziune, este concepută astfel încît să se declanşeze concomitent din interior şi din exterior şi să lase impresia că procesele dezorganizante se produc „natural”, de la sine şi nu sînt induse de centre de decizie agresoare. Astfel de acţiuni duc la ruperea capacităţii de protecţie naţională şi pot cuprinde: injectarea îndoielii cu privire la valorile culturii naţionale (exemplul ICR!), negarea valorilor culturale autohtone, proliferarea kitch-ului, culturii de împrumut şi a subproducţiilor culturale (acelaşi exemplu recent!), impunerea unui complex naţional de inferioritate culturală (o seamă de ONG-uri finanţate de Fundaţia pentru o Societate Deschisă), crearea unei confuzii naţionale în ierarhia valorică, denigrarea personalităţilor şi valorilor culturale naţionale, promovarea neîncrederii generale şi a lipsei de respect faţă de instituţiile naţionale fundamentale, spolierea patrimoniului naţional, crearea unui sentiment de culpabilitate naţională, alimentarea şi declanşarea unor tensiuni interetnice, inducerea unui sentiment de inutilitate, ridiculizarea valorilor naţionale, a imnului naţional, a patriotismului şi naţionalismului, exacerbarea valorilor locale şi regionale în detrimentul conştiinţei naţionale.
În concluzie, România este vulnerabilă la acţiuni de tip gherilă insurgentă sau terorism, în următorii ani, fenomen ce trebuie analizat şi contracarat cu seriozitate de instituţiile abilitate.

Motivaţia acţiunilor de gherilă sau teroriste

Acţiunile gherilelor insurgente sau grupărilor teroriste au la bază un set aproape similar de motivaţii. Eliberarea naţională pare să fie cea mai mobilizatoare (organizaţiile palestiniene şi grupările din Iraq, Cecenia etc). Motivaţiile economice (EZLN), religioase (IRA), politice (FARC), psihologice (secta AUM) sînt la fel de puternice. În contextul evoluţiei societăţii internaţionale în noul mileniu, prezentate mai sus, motivaţia culturală trebuie luată tot mai serios în calcul. Un factor cultural major îl constituie percepţia ameninţării la adresa suveranităţii grupului pe care gruparea îl reprezintă. Teama de exterminare culturală (reală sau aparentă, indusă) poate conduce la o violenţă iraţională (grupările maghiare de pe teritoriul Transilvaniei şi a Voivodinei – Serbia-). Toţi oamenii devin sensibili cînd le sînt ameninţate valorile cu care ei se identifică: limbă, religie, cultură tradiţională, pămînt natal. Unele manifestări teroriste sau de gherilă ţin de sentimentul de insecuritate, de criza de identitate naţională, religioasă, etnică, culturală sau chiar individuală. Altele, de criza de sistem politic sau de ameninţări economice.

Gherilă insurgentă, terorism.

Potrivit cpt. Instructor Daniel Solescu în studiul „Gherila urbană – forma de rezistenţă armată a Mileniului III”, în contextul schimbărilor petrecute în domeniul politic şi militar pe plan mondial şi ca urmare a concluziilor reieşite din analiza desfăşurării conflictelor militare din ultimii ani (Cecenia, Palestina şi mai nou Irakul), lupta de gherilă cunoaşte un reviriment fără precedent, privită, mai ales ca mişcare de rezistenţă. Aceasta vizează importante scopuri politice, economice şi militare.
Pe plan politic, gherila insurgentă îşi propune să demaşte agresorul în faţa opiniei publice mondiale, să dezvăluie scopurile politice reale urmărite de acesta şi caracterul ilicit
al războiului pe care 1-a declanşat.
Pe plan economic, gherila are ca obiectiv principal împiedicarea forţelor de ocupaţie de a folosi în interesul lor materiile prime, instalaţiile de energie, producţia întreprinderilor etc., organizând şi desfăşurând acţiuni de sabotaje, distrugeri, capturări etc.
Pe plan militar, gherila insurgentă asigură condiţiile necesare ducerii luptei în spatele dispozitivului inamicului, avînd ca misiune angajarea forţelor agresoare în nenumărate
ciocniri locale, pe spaţii cît mai întinse, pentru a le produce pierderi în personal, armament
şi alte materiale, obligându-le să treacă la un război de durată şi de uzură, care creează
condiţii pentru schimbarea treptată a raportului de forţe în favoarea insurgenţei.
„Războiul de gherilă este războiul celui slab împotriva celui puternic - o campanie
de hărţuire şi istovire dusă de nişte forţe inferioare, slab înzestrate, împotriva unor trupe convenţionale„. Potrivit studiilor, gherila insurgentă are un nivel de insurgenţă scăzut, un număr de participanţi mediu, o durată a luptei lungă, un grad de violenţă mare, o ameninţare la adresa regimului medie, cu multe victime produse în timp.
Terorismul, privit ca un război asimetric este considerat principalul pericol al noului mileniu. În funcţie de şcoala de analiză şi de interese, terorismul are mai multe definiţii. Potrivit lui Stephen Sloan, citat de Vasile Simileanu în « Asimetria fenomenului terorist », ed. TOP FORM, 2003, pag. 97, terorismul este o formă de conflict de identitate scăzută, fiind la celălalt capăt al spectrului unui conflict armat care se sfîrşeşte cu un război generalizat. Terorismul a devenit din ce în ce mai mult o manifestare a schimbării naturii conflictelor armate sau o nouă formă de ducere a războiului, rezultată din revoluţia tehnologică ce acompaniază schimbarea din arena politică internaţională. Terorismul reprezintă un pericol real dar difuz, o ameninţare greu de înţeles sau de definit. Potrivit cercetărilor, terorismul are un nivel de insurgenţă înalt, un număr mic de participanţi, o durată a luptei scurtă, un grad de violenţă extrem de mare, o ameninţare la adresa regimului mică, cu multe victime cauzate într-un timp foarte scurt.
Primele legături, şi cele mai statornice, între gherilă şi terorism au fost făcute, în special, la nivelul organizaţiilor şi formaţiunilor politico-militare ce acţionează în Orientul Mijlociu (Irgun, OEP, Hezbollah), dar şi atunci cînd se discută de evoluţia IRA. Se vorbeşte, încă, de o gherilă clasică ce acţionează, mai ales în America Centrală (FARC, EZLN) şi de grupări teroriste clasice (ETA, Organizaţia Revoluţionară 17 noiembrie – Grecia).
După alungarea talibanilor din Afganistan, potrivit observaţiilor personale, tot mai multe grupări de gherilă îmbrăţişează tehnicile teroriste, crescînd nivelul de insurgenţă de la scăzut la înalt, gradul de violenţă de la mare la extrem de mare, numărul de victime într-o unitate mică de timp şi scurtînd durata luptei. Exemple ar putea fi mai multe formaţiuni paramilitare din Iraq (Brigăzile Badr – braţul armat al SCIRI, Armata Mahdi condusă de clericul radical şiit Muqtada Al-Sadr, sau gruparea Tawhid wal Jihad, condusă de Abou Mussab Al-Zarqawi).

Consecinţe

Amploarea mişcărilor de rezistenţă şi a acţiunilor teroriste pe plan mondial determină consecinţe economice, politice şi militare speciale. La nivel politic şi administrativ se impune derularea unor pachete de reforme economice, administrative şi culturale pentru ca populaţiile din teritoriile vizate să nu poată intra în „masa critică” favorabilă unor mişcări insurgente sau teroriste. La nivel politic, terorismul a generat apariţia unor legi şi restricţii ale drepturilor omului – la libera circulaţie, asociere, comerţ etc. – (Patriot Act). În plan militar se recunoaşte nevoia reformării armatelor regulate în vederea sporirii capacităţii de ripostă în condiţiile luptei de gherilă şi gherilă urbană (Armata americană a întocmit un raport detaliat după ofensiva de la Falujah, din 2004, cînd infanteria a fost obligată să lupte cu gherilele Ansar Al-Sunnah, cu mari pierderi colaterale. În urma acestui document, în Iraq au fost aduşi instructori israelieni ai Tzahal, specialişti în gherila urbană şi a fost editat un manual de luptă cu gherilele, scris de gen. David Pethreus).
Studiu de caz

În ultimii ani, după declanşarea procesului de globalizare economică şi regionalizare, tot mai multe grupări armate (gherile sau grupări teroriste) pun accent pe noul colonialism economico-financiar în detrimentul autohtonilor, nesupunerea faţă de autoritatea dreptului internaţional, înstrăinarea teritorială sau socială, dispariţia minorităţilor, îmbogăţirea exagerată a unor cercuri, sărăcirea populaţiilor autohtone. Pe acest fundal, grupările de gherilă şi-au modificat strategia de luptă apelînd, tot mai des, la elemente de terorism. Pentru a ilustra această transformare am ales două grupări, una clasică, Armata Zapatistă de Eliberare Naţională (EZLN), din Mexic, statul Ciapas, şi gruparea Tawhid wal Jihad, condusă de iordanianul Abou Mussab Al-Zarqawi, ce acţionează în nordul Iraq-ului.

ARMATA ZAPATISTĂ DE ELIBERARE NAŢIONALĂ (EZLN)

Armata zapatistă de eliberare naţională (Ejército Zapatista de Liberación Nacional, EZLN), grup armat revoluţionar, cu orientare de stînga, a apărut în Chiapas, unul dintre statele mexicane cu importante bogăţii miniere şi petroliere, dar a cărui populaţie este extrem de săracă. Foarte repede, această mişcare atipică a devenit un simbol pentru partizanii ideii potrivit căreia "o altă lume este posibilă", în vreme ce Chiapas s-a transformat în loc de pelerinaj pentru militanţii dornici să lupte pentru emanciparea populaţiilor indigene. Formată în imensa majoritate din indieni (Marcos este una dintre rarele excepţii), EZLN se consideră parte a unei mişcări anticapitaliste mai ample. Se opune, de pildă, neoliberalismului, sistem economic promovat de preşedinţii mexicani începând din 1982 şi până astăzi. Grupul şi-a luat numele de la celebrul insurgent Emiliano Zapata, lider, alături de Pancho Villa, al revoluţiei mexicane din 1910-1917, şi se consideră urmaşul celor cinci secole de rezistenţă indiană faţă de orice fel de opresiune. Spre deosebire de tradiţionalele organizaţii de gherilă, este o mişcare preponderent paşnică, aceasta fiind una dintre explicaţiile longevităţii şi ale popularităţii de care se bucură în rîndul populaţiei. Cu excepţia revoltei din ianuarie 1994, nu a recurs la arme şi a rămas cantonată în statul Chiapas. Membrii săi nu participă la vot şi evită să sprijine vreun partid politic, atitudine pe care o justifică prin faptul că asemenea soluţii civice nu au schimbat soarta populaţiilor indigene. De aici şi lozinca EZLN, "Ya basta!" ("Ajunge!").
Creată în noiembrie 1983 de foşti membri ai unor diverse grupări, unele înarmate, altele paşnice, EZLN s-a afirmat pe scena publică odată cu semnarea, de către guvernele mexican, american şi canadian, a unui acord de liber schimb. Acordul a fost precedat de Raportul "Chase-Manhattan", comandat de grupul financiar american "Chase", alcătuit în ianuarie 1995 de analistul Riordan Roett şi care purta menţiunea "strict secret". Documentul era destinat să identifice "ameninţările la adresa stabilităţii politico-economice" în Mexic, printre care se număra rebeliunea zapatistă. Aceasta provoca serioase îngrijorări în mediile de afaceri americane şi trebuia să fie redusă la tăcere. Autorul recomandă eliminarea zapatiştilor şi la nevoie "aranjarea" alegerilor din Mexic pentru a proteja investiţiile străine. Atunci cînd memoriul a fost făcut public - evident, în mod clandestin - trupele guvernului mexican tocmai se pregăteau să pună în aplicare recomandările. Cel mai probabil, dezvăluirea sa a prevenit o înăbuşire în sînge, pe scară largă, a revoltei zapatiste. Cu chipurile ascunse sub cagule purtate pe ger de oamenii de la munte, rebelii au început, la 1 ianuarie 1994, o revoltă armată. În mai multe municipii ale provinciei, între care San Cristóbal de Las Casas, fac publică proclamaţia din Pădurea Lacandón, prin care declară război guvernului federal şi îşi anunţă intenţia de a se îndrepta spre capitala statului. Izbucnesc confruntări cu forţele armate, rebelii îl iau prizonier pe fostul guvernator de Chiapas, un general, iar trupele guvernamentale trec la masacrarea populaţiei civile dintr-o mică localitate a provinciei. După mai multe zile de lupte, preşedintele de atunci, Carlos Salinas de Gortari, aflat în ultimul său an de mandat, propune încetarea focului în scopul începerii unui dialog cu rebelii. Negocierile au durat trei ani, la capătul lor semnându-se "acordurile de la San Andrés". Acestea prevedeau modificarea Constituţiei în vederea acordării de drepturi, inclusiv o anumită autonomie, populaţiilor indigene. Cu acest prilej s-a format, din parlamentari ai diverselor partide, Comisia pentru concordie şi pacificare (COCOPA), care a modificat drastic iniţiativa legislativă a EZLN. Afirmând că au fost încălcate acordurile stabilite, zapatiştii se întorc în munţi, iar noul preşedinte, Ernesto Zedillo, sporeşte prezenţa armatei în Chiapas, pentru a evita extinderea zonei de influenţă a EZLN. A urmat o perioadă de armistiţiu de facto între autorităţi şi rebeli, apărînd, în schimb, o serie de grupuri paramilitare antizapatiste. Pe seama lor este pus masacrul de la Acteal, cînd 45 de civili au fost asasinaţi de un comando al Partidului Revoluţionar Instituţional, aflat atunci la putere. Identificarea autorilor a fost unul dintre motivele pierderii alegerilor din anul 2000 de către PRI, după ce condusese ţara, fără întrerupere, mai bine de şapte decenii.

În decembrie 2000, noul şef al statului, Vicente Fox (Partidul Acţiunea Naţională, formaţiune de centru-dreapta), a trimis aşa-numita "lege COCOPA" spre dezbatere în Parlament. Pentru a o susţine, reprezentanţi ai zapatiştilor s-au îndreptat spre capitală în cadrul a ceea ce au numit "Marşul demnităţii indiene". Parcurgînd mii de kilometri şi traversând 12 state pentru a ajunge în piaţa centrală din Ciudad de México, unde au fost aşteptaţi de circa 20 000 de oameni, aceştia au primit un larg sprijin din partea populaţiei, presa acordîndu-le, totodată, o mare atenţie. În martie 2001, ei şi-au apărat cauza în faţa forului legislativ. O lună mai târziu, Congresul (parlamentul) a adoptat o reformă constituţională prin care au fost acordate populaţiilor indiene din Mexic drepturi sporite, dar limitându-le în acelaşi timp autodeterminarea de care dispuneau, motiv pentru care EZLN a respins această reformă. În cadrul noii autonomii, autohtonii au dreptul să-şi organizeze viaţa social-economică, politică şi culturală în cadrul comunităţii, potrivit normelor lor cutumiare. Comunităţile au însă datoria să garanteze drepturile individuale potrivit Constituţiei şi să apere demnitatea şi integritatea femeilor.
 În zona lor de influenţă, zapatiştii au creat, în timp, o serie de municipii autonome, independente de guvernul federal. Începând din august 2003, s-au format guverne locale, care au introdus programe de producţie comunitară de alimente şi sisteme de şcolarizare şi sănătate sprijinite de organizaţii neguvernamentale. Mai tîrziu au apărut aşa-numitele "juntas de buen gobierno" (junte de bună guvernare), alcătuite din reprezentanţi ai municipiilor autonome şi supervizate de EZLN. Deviza lor este "mandar obedeciendo" (a comanda supunîndu-te celorlalţi). Guvernul tolerează existenţa lor, deşi ele încalcă unele funcţii care ar trebui să constituie un monopol al statului (de ex., colectarea impozitelor şi problemele de securitate).
 
În cele mai recente comunicate ale sale, EZLN arată că a iniţiat un proces de separare între politica sa în plan civil şi activitatea militară: s-a redus controlul EZLN asupra juntelor amintite şi a fost întărită mişcarea social-politică reprezentată de Frontul zapatist de eliberare naţională. Creat în septembrie 1997, acest for încă în construcţie, nu este, practic, o organizaţie, ci un grup de reflecţie care îşi desfăşoară activitatea prin intermediul Comitetelor civile de dialog.
 
Ce au obţinut zapatiştii în atîţia ani de luptă? Catalizatori ai democratizării provinciei Chiapas şi a Mexicului, artizani ai pierderii monopolului puterii de către un partid (PRI) care a dominat ţara peste şapte decenii, autori ai constituirii unei mişcări indigene naţionale, respectiv latino-americane, pionieri ai unei noi internaţionale pluraliste numite azi "altermondialistă", insurgenţii cu cagulă pot fi mîndri de realizările lor. De la iniţialul zapatism militar au trecut la un zapatism social, civil, foarte activ.
În termeni concreţi, reuşitele nu sunt prea multe. Unii analişti afirmă că, în prezent, condiţiile de viaţă din comunităţile indigene sunt chiar mai vitrege decât în trecut, iar felul în care împart dreptatea "juntele pentru o bună guvernare" devine adesea motiv de dezbinare şi conflict. Nu toate forurile legislative locale au recunoscut reforma constituţională, rămasă de aceea neaplicată. Pe de altă parte, una dintre formele lor de rezistenţă este respingerea programelor guvernamentale de sprijin, ceea ce face ca marginalizarea, subnutriţia etc. să se menţină. Indienii rămân, totodată, excluşi de la beneficiile "miracolului mexican" şi ale acordurilor de liber schimb, încheiate cu America şi Canada. De asemenea, în pofida unor tentative, apropierea EZLN de forţele stîngii nu s-a realizat, iar încercările la zi vizează doar colaborarea cu diverse organizaţii civile, sindicale etc., nu cu partidele avînd respectiva orientare. Ceea ce rămâne este însă altceva: comunităţile indigene sunt azi recunoscute ca atare, iar problemele lor au intrat în atenţia naţională şi internaţională. După 11 ani de zapatism, indienii s-au transformat într-un actor social, căpătând totodată o mai mare conştiinţă de sine.

TAWHID WAL JIHAD

Pentru a înţelege originea şi evoluţia acestei organizaţii, este necesar un rezumat al contextului internaţional. În ultimele zile ale anului 1979, URSS invadează Afganistanul. Invazia declanşează un lung şi sîngeros război civil (1979-1990), în cursul căruia aproape şase milioane de afgani s-au refugiat în Pakistan şi Iran. Guvernul sovietic, apreciind ca o greşeală invazia, semnează cu SUA la 14 aprilie 1988 un acord, mediat de ONU, privind retragerea trupelor sovietice din Afganistan, operaţiune încheiată la 15 februarie 1989. Forţele mujahedinilor alcătuiesc un guvern în exil (23 februarie 1989), care continuă lupta.
După invadarea Afganistanului musulmani din întreaga lume s-au adunat în Afganistan şi Pakistan, sub steagul jihadului, pentru eliberarea ţării de sub ocupaţie sovietică. Alungarea trupelor URSS din Afganistan devenise aproape politică naţională pentru multe state islamice. Mii de voluntari s-au înrolat în acei ani şi au petrecut luni bune, sau chiar ani în taberele de antrenament. Alături de ei, teologi şi imami whabiţi, salafişti şi interpreţi dubioşi ai scrierilor Coranice. Ei crează un islamism radical extrem de puternic şi de violent. Cel mai important agent de recrutare al arabilor afgani era sauditul Oussama Bin Ladden care a grupat recruţii în tabere naţionale. Aşa au apărut mai multe tabere de antrenament algeriene, siriene, iordaniene etc. Ben Ladden, fondatorul Reţelei Al-Qaida, a rămas mai mult un mentor spiritual decît un lider terorist sau militar, a cărui vocaţie este de a păstra viu spiritul Jihadului. Tabăra de la Herat, iordaniană, condusă la un moment dat de Abou Mussab Al-Zarqawi, purta, la intrare inscripţia « Tawhid wal Jihad », adică « Unitate şi Război sfînt ». Retragerea trupelor sovietice din Afganistan a dus la o pierdere a identităţii luptătorilor jihadişti, la un sentiment al inutilităţii, care îi face să nu se poată adapta la viaţa normală, cotidiană şi să se întoarcă în luptă. Acelaşi sentiment l-au trăit militarii americani întorşi din Vietnam, într-o societate care i-a respins şi izolat, făcîndu-i pe mulţi, aproape 80% să se întoarcă în jungla plină de noroi, ca un aspect al Sindromului Vietnam. Beneficiind de informaţii, mulţi dintre ei au migrat spre alte zone de conflict unde flutura flamura jihadului şi unde reţelele trebuiau reconstruite : Bosnia sau Cecenia. Arabii afgani proveniţi din zona Orientului Mijlociu au primit misiunea de a reconstitui reţeaua de mujahedini în Kurdistanul Iraqian, la mijlocul anilor 90.
Sprijinite de mişcările wahabit-salafiste implantate în Kurdistan în anii 1960 cu sprijinul saudiţilor, grupările mujahedinilor găsesc teren propice pentru regrupare. În anii 1980, inspirate de Revoluţia iraniană şi războiul din Afganistan, în Kurdistan apar primele mişcări islamiste, între care Al-Tawhid Al-Islami (Unificarea Islamică) în 2001. Gruparea trimite mai mulţi islamişti kurzi în tabăra de la Herat, controlată în 2000 de Abou Mussab. Mişcarea fuzionează cu Quwwat Suran Al-Tawhid, care era pînă atunci cunoscută ca o organizaţie de origine sunnită iordaniană prezentă în Palestina şi se redenumeşte Jund Al- Islam. Potrivit lui Jean-Charles Brisard, în « Zarqawi, noua faţă a Al-Qaida », ed. Aquila, pag. 120, Jund Al-Islam ar fi primit 300.000 de dolari de la Osama Ben Ladden în acea perioadă. Gruparea acţionează într-o regiune de frontieră denumită « Tora-Bora Kurdistanului ». În 2001, gruparea număra aproximativ 600 de luptători, organizaţi tip gherilă, conduşi de « arabii afgani » care luptaseră în Afganistan. La sfîrşitul anului 2001, gruparea fuzionează din nou şi preia denumirea de Ansar Al-Islam, Partizanii Islamului. Organizaţia recurge la gherilă pentru a combate celelalte organizaţii tradiţionale din Kurdistan. Combatanţii se antrenează în tabăra de la Kurmal. La declanşarea ofensivei americane în Iraq, Ansar al-Islam conta pe mai mult de 600 de combatanţi arabi veniţi din Afganistan şi plasaţi sub conducerea lui Abou Mussab Al-Zarqawi. După ofensiva din 23 martie 2003, împotriva grupării, arabii afgani refac organizaţia în « triunghiul sunnit ». În mai 2004, Zarqawi a fondat, sub egida Tawhid wal Jihad, o veritabilă coaliţie de mişcări jihadiste, între care : Ansar Al-Islam, Ansar Al-Sunna, Jaish Mohammed, Al-Jama Salafiya, Jund Al-Islam. Conform unui studiu realizat de serviciile de informaţii iraqiene în 2004, gruparea se compune din 1500 de luptători de gherilă originari din Iraq şi din alte ţări musulmane. Armata americană evaluează numărul luptătorilor la 12.000 de islamişti, chiar 20.000 dacă se includ şi simpatizanţii. Zarqawi organizează cartierul general la Falujah, atacat în 5 aprilie 2004 de forţele americane. Tawhid wal Jihad atacă şi hărţuieşte trupele americane şi noua poliţie iraqiană, organizează ambuscade şi plasează IED-uri pe căile de comunicaţie cele mai circulate. Însă, luptei de gherilă tradiţională i se adaugă elemente de terorism pur care vin să amplifice de zeci de ori teroarea organizaţiei jihadiste. Zarqawi revendică mai multe atentate cu maşină capcană, răpiri, luări de ostatici, decapitări, acţiuni îndreptate în special împotriva forţelor coaliţiei sau a şiiţilor care colaborează cu « armata de ocupaţie ». Nu sînt iertate nici noile autorităţi « impuse de necredincioşi cu forţa armelor ». În octombrie 2004, statul major american îl făcea responsabil pe Zarqawi de moartea a 675 de iraqieni şi a 40 de străini, precum şi de mai mult de 2000 de răniţi. Zarqawi însuşi recunoaşte, în ianuarie 2004, într-o scrisoare, 25 de operaţiuni sinucigaşe. Deşi acţionează în Iraq, Zarqawi conduce o vastă reţea de « alimentare » cu fonduri şi mujahedini în întreaga Europă, în special în Germania, Italia, Spania şi Franţa.

Concluzie

Transformarea gherilei insurgente în gherilă teroristă are loc în condiţiile politico-economice şi militare prezentate la începutul acestui material. Într-o ţară ca Mexicul, unde violenţa statului este una moderată, EZLN aplică metode şi tehnici de luptă moderate. În zona Islamică, acolo unde violenţa a atins un anumit grad, răspunsul gherilelor este unul pe măsură. Cele două formaţiuni sînt total diferite şi din punct de vedere al componenţei, al organizării, al intereselor şi al modelelor comportamentale şi reprezintă două imagini ale aceluiaşi actor : GHERILA !

joi, 24 februarie 2011

MOLDOVA LA CÎRMA GUAM


De astăzi, Republica Moldova preia, pentru un an, preşedinţia GUAM. O decizie în acest sens va fi aprobată la Kiev, în cadrul Consiliului miniştrilor de externe ai Georgiei, Ucrainei, Azerbajanului şi Moldovei, scrie portalul UNIMEDIA. Potrivit PublikaTV, Reprezentanţii Ministerului de Externe de la Chişinău susţin că GUAM este în continuare o platformă importantă pentru negocieri politice şi economice. În 2010, cînd preşedinţia a fost deţinută de Ukraina, aceasta s-a axat pe dezvoltarea turismului în cele patru state. În acest an, Moldova îşi propune să se orienteze spre cooperarea în domeniul energetic, o temă de viitor în Regiunea Extinsă a Mării Negre!

Alianţa Caucaziană, sau GUAM, este una dintre formelele de regrupare, solidarizare şi cooperare interstatală din spatiul dintre Prut şi Marea Caspică creată după destrămarea URSS. Ca şi CSI, experimentul a pornit cu un handicap greu: CSI, din cauza intereselor şi noilor orientări, GUAM, din cauza lipsei de viabilitate a proiectului: patru state – Georgia, Ukraina, Azerbaidjan şi Republica Moldova, pe un spaţiu geografic discontinuu şi lipsit de o minimă reţea de infrastructură de transport şi comunicare, exceptînd Ukraina şi Moldova, ţări în care gradul de sărăcie este considerabil, cu proiecte ineficiente şi cu sprijin insuficient, mai mult simbolic, din partea Occidentului şi a instituţiilor sale. Aversiunea şi distanţarea faţă de Moscova, mergînd chiar pînă la război (în cazul Georgiei), nu au putut fi aliaje suficient de puternice pentru statele componente. Nici chiar dorinţa comună de emancipare a unui spaţiu mult prea vast şi important geo-strategic pentru "vecinătatea apropiată", pornit din "gîtul" caucazian şi terminînd pe colinele domoale ale Prutului. Singurul numitor comun al acestor patru state, în plan european şi internaţional, este relaţia cu Uniunea Europeană, care se realizează în forme specifice, Uniunea curtînd, mai degrabă Ukraina şi Azerbaidjanul pentru potenţialul energetic al celor două state. Uşor mioapă, din cauza aroganţei şi autosuficienţei, UE are totuşi, capacităţi reduse. Dacă pentru Parteneriatul Estic au fost prevăzuţi 600 milioane de euro, alocaţi în mare parte din contul Instrumentului European de Vecinătate şi Parteneriat, pentru un eventual „Parteneriat Caspic” nu există nici o acoperire financiară substanţială. Ce să mai vorbesc de GUAM! După “experimentul portocaliu”, Ukraina caută o formulă de echilibru între Rusia şi UE, cu o balanţă sensibil înclinată spre Moscova. Acelaşi lucru şi-l propune, prudent, şi Azerbaidjanul. Georgia a încercat o desprindere tranşanta de Rusia, care s-a dovedit catastrofală, soldată cu pierderi de teritorii şi un conflict recent (2008) încă neelucidat complet! Republica Moldova este în plin proces de repoziţionare geopolitică, în condiţii dificile şi cu o finalitate pe cît de interesantă, pe atît de incertă, despre care am tot scris pe acest blog. Cît despre sprijinul României în relaţia GUAM, Moldova mai bine s-ar îmbăta bine în hrubele de la Cricova! România este complet ineptă în relaţia cu Caucazul, ca să nu mai vorbesc de Ukraina.

În aceste condiţii, şansele de supravieţuire ale GUAM sînt minime, ca organizaţie, iar şansele statelor componente depind de propria lor politică, în primul rînd, de modul de gestionare a relaţiiilor lor cu Moscova, dar şi de angajamentele Occidentului faţă de zona europeană şi caucaziană a fostei URSS. La un deceniu de la înfiinţarea GUAM, spaţiul transnaţional începe să fie ocupat de o altă organizaţie: Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă, mijloc suplimentar de Influenţă politică, şi nu numai, al Rusiei în vecinătatea apropiată - Asia centrală, Caucazul şi Europa de Est. Presa scrie că Moscova face planuri „de război” împreună cu partenerii săi din Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) – Armenia, Belarus, Kazahstan, Kîrgîzstan, Rusia, Tadjikistan şi Uzbekistan (foste republici sovietice). Primul pas ar fi crearea unei alianţe militare, asemănătoare NATO, care să fie utilizată în cazul în care un „mare război” ar fi declanşat în regiune, relatează Kommersant. Decizia intervine după ce în februarie 2010, OTSC anunţase crearea unei Forţe colective de reacţie rapidă ce va fi utilizată în cazuri de agresiune militară, operaţiuni speciale împotriva terorismului internaţional, a extremismului, crimei organizate şi traficului de droguri, aminteşte ziarul rus. Forţele ar trebui şi să apere infrastructura importantă (facilităţi strategice, baze militare, centrale nucleare, reţele de gazoducte şi oleoducte). Rusia a considerat că nu este suficientă o asemenea forţă mobilă şi de mici dimensiuni.

Vitali Strugoveţ, purtătorul de cuvînt al OTSC, a explicat că forţa va cuprinde unităţi întregi din cinci ţări - Kazahstan, Kîrgîzstan, Tadjikistan, Rusia şi Uzbekistan. OTSC a fost creată în 2002 la iniţiativa Federaţiei Ruse, avînd iniţial o menire politică – integrarea fostelor republici sovietice şi susţinerea lor financiară. Membrii „Pactului de la Taşkent”, cum mai este numită alianţa, au semnat însă şi o clauză de asistenţă militară reciprocă şi promisiunea că nu vor adera la vreun bloc militar, deoarece Rusia dorea să se asigure că aceste state nu se vor alătura niciodată NATO, care îşi începuse deja extinderea spre Est.

Deşi NATO face un adevărat "dans de împerechere" în jurul Kremlinului, preşedintele Dmitri Medvedev, nu s-a sfiit să spună că forţa militară este gîndită ca o contrapondere a Alianţei Tratatului Nord-Atlantic, care ba doreşte Rusia în interiorul său (perversităţi nord-europene!), ba îi solicită ferm să-şi retragă trupele din Georgia şi Moldova! De altfel, şi în Strategia naţională de securitate a Rusiei pînă în 2020, aprobată anul trecut de preşedintele Medvedev (în care se anticipează că se va declanşa un conflict pentru resursele Arcticii!), se arată că Rusia consideră OTSC „principalul instrument menit să contracareze provocările regionale şi ameninţările cu caracter politico-militar şi strategico-militar”. Acelaşi OTSC este "invitat" să fie vigilent în urma evenimentelor recente din Nordul Africii. Preşedintele Rusiei, Dmitri Medvedev şi Bortnikov, directorul FSB, s-au întâlnit pe 22 februarie, la şedinţa Consiliului Naţional Antiterorist ce a avut loc la Vladikavkaz. Preşedintele rus a comentat, cu această ocazie, şi evenimentele din Libia şi din alte ţări din Orientul Mijlociu. “Uitaţi-vă la situaţia creată în Orientul Mijlociu şi în lumea arabă. Se poate întîmpla orice. E posibil să se dezintegreze state mari, foarte complexe”. Dmitri Medvedev a adăugat că “ei au pregătit un asemenea scenariu şi pentru noi, iar acum, cu atât mai mult, vor încerca să-l pună în aplicare. În orice caz un astfel de scenariu nu ţine la noi”, scrie RADOR!

miercuri, 23 februarie 2011

UCM REŞIŢA ÎN CORZI!



Nu pot să cred că e atît de şi că "şpaga" de la Reşiţa este emblematică pentru corupţia din România. Cert este că cel mai mare angajator reşiţean este în corzi, iar zvonurile privind concedierea a 1500 de muncitori de la uzina reşiţeană au făcut deja de cîteva ori turul oraşului. De asemenea, cunoscînd mlaştina românească, nu-mi vine să cred că scandalul cu DNA nu are legătură cu privatizarea Hidroelectrica, cu grupurile de interese şi alte asemenea poveşti. "Manualele" spun că dacă nu au 300.000 de locuitori, comunităţile nu sînt interesante. Pe cale de consecinţă, în oraşele cu 80.000 de locuitori se poate întîmpla orice! Se întreabă cineva ce se întîmplă cu uzina, cu muncitorii, cu locuitorii judeţului, cu echipa de handbal sau cu cea de automobilism? NU!, Firesc! Textul de faţă nu este o pledoarie PENTRU Adrian Chebuţiu, dar este un exerciţiu firesc, cel de a pune întrebări:

Preşedintele Director General al UCM Reşiţa, Adrian Chebuţiu, şi directorul executiv al UCM Reşiţa, Adrian Preda, judecaţi într-un presupus dosar de corupţie, şi-au dat astăzi demisia din toate funcţiile deţinute în cadrul UCMR. Potrivit lui Chebuţiu, demisia sa are trei componente: una de funcţionalitate dictată de nevoia ca UCM Grup să meargă înainte pe perioada anchetei, una de onoare (Chebuţiu a declarat chiar înainte de data de 13 decembrie, ziua arestării sale, că va demisiona dacă acuzaţiile care i se aduc şi turnura pe care o va lua evenimentele vor prejudicia imaginea companiei) şi una obligatorie - dat fiind faptul că procurorii DNA au repetat cu obstinaţie în toate pledoariile susţinute în faţa judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că prin funcţiile pe care le deţine, Chebuţiu "ar putea influenţa martori şi altera probe" în dosarul în care este anchetat. Practic, demisia a fost "un troc" cu instanţa pentru acceptarea judecării celor doi în stare de libertate, după cum a declarat Chebuţiu, la Reşiţa, în cadrul unei conferinţe de presă.

UCM Reşiţa (UCM), compania care i-ar fi vîndut libanezului Said Baaklini patru motoare electrice din anii 1980 - construite iniţial ca grupuri electrogene pentru centrala nucleară de la Cernavodă- evaluate la 250 mil. euro, pe baza cărora acesta ar fi cerut o restituire ilegală de TVA de 60 mil. euro, este controlată în proporţie de 97% de către grupul elveţian Inet AG, care a preluat în 2003 pachetul majoritar de acţiuni de la stat în consorţiu cu Asociaţia Salariaţilor din UCMR. Adrian Chebuţiu se declară nevinovat, singurele obiective urmărite prin semnarea acelui contract fiind: valorificarea unor stocuri fără mişcare la cel mai bun preţ, o creştere a cifrei de afaceri, în 2010, în vederea creşterii atractivităţii companiei pentru potenţialii investitori, şi, cel mai important, alimentarea fluxului de numerar curent, extrem de necesar companiei care realizează produse cu cicluri lungi de fabricaţie. Potrivit lui Adrian Chebuţiu, la semnarea contractului, UCM Reşiţa ar fi trebuit să încaseze 10% din valoarea totală a contractului, 25 de milioane de euro + TVA, dar s-a încasat doar suma de 5 milioane. Potrivit DNA, în 31 august 2010, în urma unei înţelegeri anterioare, UCM Reşiţa a emis o factură în valoare de 250 milioane euro + TVA către SC Libarom Agri SRL Bucureşti, controlată de Said Baaklini, care a cumpărat de la uzina din Reşiţa patru motoare vechi, nefuncţionale, aflate pe stoc de peste 20 de ani. În realitate, cele patru motoare vechi valorau aproximativ 5 milioane euro plus TVA, adică de 50 de ori mai puţin. Raportul este semnat de Adrian Chebuţiu şi mai precizează că societatea nu are nici o implicare în dosarul de cercetare penală, iar organele abilitate nu au dispus măsuri care să influenţeze situaţia patrimonială şi financiară a acesteia.

UCM Reşiţa este o companie românească de interes strategic, care deţine 80% din parcul de maşini hidroelectrice al Companiei HIDROELECTRICA! Totodată, este cel mai mare angajator din Caraş-Severin, care asigură 3950 de locuri de muncă, cu venituri, în 2010, de 75 de milioane de euro. UCMR este SINGURUL producător român de hidroagregate şi printre puţinii din lume, şi este cea mai mare companie din industria grea din România. Pe de lată parte, UCM Reşiţa este singura companie de pe Bursă listată la categoria a III-a, din cauză că nu îndeplineşte criteriile de admitere la categoria a II-a. La 7 ani de la privatizare, datoriile istorice ale fostei Întreprinderi Constructoare de Maşini Reşiţa NU au fost şterse, deşi acest aspect este prevăzut în contractul de privatizare al societăţii. UCM Resita a fost preluată în 2003 de către un consorţiu format din firma elveţiană INET şi asociaţia salariaţilor UCM, în urma unei tranzacţii de 13,1 milioane euro pentru 60,67% din titluri. În prezent, INET controlează 96,39% din capitalul companiei.

Deşi a negat faptul că arestarea sa şi dificultăţile în care a fost împinsă compania ar avea legătură cu viitoarea posibilă privatizare a Hidroelectrica, Adrian Chebuţiu a declarat că are suspiciunea că "în jurul grupului UCMR există grupuri de interese care au alte priorităţi decît consiliul de administraţie"!

Ca urmare a acestor mutări, echipa de handbal masculin UCM Reşiţa, lider în Campionatul Naţional, recent calificată în sferturile de finală a Cupei Campionilor şi de două ori cîştigătoare a Challenge Cup, s-a desfiinţat, începînd de astăzi. Vestea vine în ultima zi de transferuri pentru a putea oferi posibilitatea "admirabililor jucători de la echipă" să semneze cu alte formaţii de club, a spus Chebuţiu, cu lacrimi în ochi. "A fost un vis frumos. Dar, Adrian Chebuţiu a pierdut bătălii, însă niciodată războiul"!, a declarat fostul PDG al UCMR Grup.

NIKE ŞI REFORMA IDENTITARĂ


Cine a ascultat discursul lui Traian Băsescu, la şedinţa festivă de bilanţ a Ministerului de Interne, a fost tentat să-i dea dreptate şefului statului. "MAI este cea mai mare structură de securitate naţională... Puteţi fi convinşi că sînt mulţi oameni pe care îi apreciez pentru activitatea pe care o desfăşoară... Toate restructurările din MAI din ultimii ani s-au limitat la învîrtirea unor căsuţe în organigramă, o păcăleală servită oamenilor politici. Nu mai putem să spunem că restructurăm şi eficientizăm doar învîrtind căsuţe în organigramă. Nici la nivel central, nici teritorial!... Prima oară, trebuie să fie reforma calităţii oamenilor". Foarte corect! Însă, Traian Băsescu nu este reprezentantul extratereştrilor aterizat printre pămîntenii corupţi. El este o creaţie a sistemului "ticăloşit" pe care acum doreşte să îl reformeze, sătul, probabil, de putregaiul care sufocă această construcţie fragilă numită România. Din nefericire, nici Traian Băsescu şi nici PDL, din a cărui structură Emil Boc şi Traian Igaş sînt chemaţi să pună osul, nu reprezintă REFORMA. Pentru că aceste personaje nu cunosc termenul!

PDL este o structură hibridă. Născut ca un partid social-democrat, s-a desprins de eternul "loc 2" prin geniala ideie a lui Frunzăverde de a se transforma în Partid Popular. PDL se revendică popular, dar este socialist în fiecare fibră a sa! Este un personaj nefericit pe scena politică românească, în interiorul căruia se dă o veşnică luptă pentru identitate. Este precum o locatară de la "Crucea de Piatră", care nu ştia exact ce este: domnişoară de pension sau curvă! Din păcate, nu se ştie exact nici cine este Ion Căcat: Emil Boc, acest Ion Căcat cu acte, adică preşedinte, sau Traian Băsescu, fostul Căcat rămas să tragă sforile din umbră! În aceste condiţii, cum să reformezi societatea românească?

Traian Băsescu a cerut REFORMA MINISTERULUI DE INTERNE care, alături de Ministerul de Finanţe, nu a fost reformat în ultimii 20 de ani. Şi are mare dreptate! La Finanţe au rămas aceleaşi mentalităţi, care tratează omul de afaceri ca pe un infractor sugător de sînge al poporului. La Interne, acelaşi imobilism, corupţie şi şpagă ordinară! STOP! Vedeţi ce uşor e să dai cu rahat la modul general? Aşa cum a făcut şi ieri Traian Băsescu? A vorbit de corupţia din minister - în timp ce televiziunile arătau imagini cu asistenţi SMURD sau cu luptători DPIR! - fără să personalizeze, ca şi cum corupţia ar fi ceva supranatural, dincolo de puterea noastră de înţelegere! Dacă s-ar fi uitat cu bună credinţă în "curţile" diferitelor Inspectorate din Minister, ar fi văzut că cea mai mare realizare a unui pompier este un trening Nike şi o maşină "bengoasă", la mîna a doua, luată cu rate la bănci, în timp ce poliţiştii vin la servici în costume şi la volanul unor maşini noi, iar poliţiştii de frontieră ies din vile supravegheate electronic de firme private de securitate! La fel se întîmplă şi cu alocarea de resurse bugetare în cadrul ministerului: Inspectoratele pentru Situaţii de Urgenţă, care sînt chemate şi atunci cînd arde Palatul Cotroceni, casa din colţ, sînt inundaţii, cutremure, accidente rutiere, dar şi cînd pisica nu se mai dă jos de pe acoperiş sau un cal cade într-un canal uitat de primărie, primesc cele mai puţine fonduri! Asta în timp ce Poliţiile şi Frontiera se lăfăie cu maşini noi de zeci de mii de euro. "Poliţia nu-şi face treaba", striga, ieri, ministrul Igaş! De acord! Pentru că, dacă şi-ar fi făcut-o cum trebuia şi nu ar fi luat şpagă, bişniţarul Traian Igaş ar fi trebuit să fie în arest şi nu în fotoliul de ministru! Sigur, au şi pompierii corupţii lor! Însă, ei provin dintr-un sistem al Internelor, total haotic, care a permis unor profitori, să ajungă din militar angajat, ofiţer superior, la apelul bocancilor, ba mai mult, să deţină funcţii de conducere la care ofiţerii dedicaţi, cu Academie, doar visează. Aceste personaje au timpul necesar pentru "mici învîrteli"! Cît despre Emil Boc, acest Ion Căcat cu acte, încă, la PDL, a bolborosit şi el ceva, după ce stăpînul său oficial a trimis fulgerele din Olimp!

Ce NU s-a spus? Nu s-a spus nimic despre Administraţie? O şleahtă de funcţionari, plimbători de hîrtii, mare consumatoare de resurse, care nu fac altceva decît să paraziteze activitatea celorlalte instituţii, solicitînd mereu raportări, raportări, raportări, ca şi cum poliţiştii nu ar avea un eşalon superior care să-i tragă la răspundere! Dacă PDL ar fi un PARTID DE DREAPTA, atunci REFORMA ar trebui să fie DE DREAPTA! Şi, în aceste condiţii, PREFECTURILE AR TREBUI DESFIINŢATE! Prefecturile sînt un instrument administrativ moştenit din administraţia franceză, de stînga, care, în România, după ce Consiliile Judeţene au devenit principalii adminsitratori teritoriali, nu-şi mai au rostul! Ori, Desfiinţarea prefecturilor, cu dispariţia întregii cohorte de funcţionari, înseamnă, cu adevărat reformă! Nu s-a mai spus nimic nici despre "salariile nesimţite" din sistem. În timp ce un subofiţer de poliţie, care patrulează zi de zi, în zona de proximitate alocată prin consemn, ia la sfîrşit de lună cel mult 1500 de lei, o contabilă colonel duce acasă 7000!

Cum reformă ar însemna să desparţi inspectoratele responsabile cu gestionarea legitimă a violenţei - Poliţie, Jandarmi, Poliţie de Frontieră - de ISU, care are o cu totul şi cu totul altă treabă, care, în momentul de faţă, este tratat la "şi alţii" în minister, dar a cărui importanţă va creşte tot mai mult în următorii ani. În aceste condiţii, REFORMĂ ar însemna crearea unui Minister al Situaţiilor de Urgenţă, sau o Agenţie (precum FEMA), care să plaseze IGSU în locul pe care-l merită! Dar, aceasta înseamnă REFORMĂ DE DREAPTA, pe care un partid în criză identitară nici nu o poate gîndi! Mimează reforma, cu pătrăţele...

marți, 22 februarie 2011

FOAMEA DIN NOI


FOTO: SKYSTUDIO
Că are cauze "naturale", "evoluţioniste", este provocată pentru a re-modela faţa lumii, este o "pedală" pe care apasă speculanţii mondiali, sau e doar o panică primitivă, potenţialul de in-securitate al foametei globale este un subiect de discuţie în ultimul timp. Preţurile la alimente se apropie de “cota de alarmă”, pentru prima dată în ultimul secol, preţurile alimentelor cresc în loc să scadă, a avertizat preşedintele Băncii Mondiale. Preţul zahărului a atins, în 2010, maximul ultimilor 30 de ani, iar preţul grîului s-a dublat în intervalul iunie-decembrie. Preţul acestuia era, în decembrie, dublu faţă de cotaţiile din iunie! Indicele FAO pentru preţul alimentor, care reuneşte preţul grîului, porumbului, produselor lactate, zahărului şi al cărnii a ajuns, în luna decembrie 2010, la 214,7 puncte, în creştere cu 4,2% faţă de noiembrie. La apogeul crizei alimentare din urmă cu trei ani, în iunie 2008, valoarea maximă al acestui indice a fost de 213,5 puncte.

Foametea este parte componentă a unui cumul de crize şi este esenţială pentru "revoluţie". Efectele acesteia se anunţă dezastruoase asupra stabilităţii globale, aşa cum o cunoaştem astăzi. Directorul FMI, Dominique Strauss-Kahn spunea: “Situaţia economiei mondiale este cumplită, există riscul tulburărilor sociale şi chiar al războiului”. A spus acestea, pe 23 martie 2009, la Geneva, conform Reuters, adăugînd: “dacă nu vor fi luate masuri suplimentare...” În următorii doi ani, “s-ar putea să apară o sumă de tulburări, cu căderea unor guverne şi societăţi aruncate în haos. Creşterea continuă a preţurilor produselor alimentare, cauzată şi de escaladarea preţurilor la materiile prime agricole, este una din cauzele tulburărilor din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord”, a apreciat preşedintele Băncii Mondiale. Un miliard de oameni suferă de foame, iar un alt miliard suferă din cauza obezităţii, scrie „The Telegraph". În viitor, situaţia se va înrăutăţi pentru că populaţia va creşte, iar terenurile agricole se vor împuţina din cauza încălzirii globale, sînt de părere specialiştii. La nivel mondial, există trei cauze majore ale crizei alimentare: culturile de biodiesel şi bioetanol, care revendică o parte din potenţialul agricol, cererea în creştere de produse din carne – care necesită suprafeţe mai mari pentru aceeaşi cantitate de calorii, şi calamităţile naturale, care anul trecut, i-au lovit pe aproape toţi marii producători agricoli. În acest context, valoarea importurilor de alimente ar putea atinge un nou maxim. Anul trecut, aceasta a depăşit pentru a doua oară în istorie valoare de 1.000 de miliarde de dolari. Importurile din Egipt, de fructe şi de legume, ale Uniunii Europene, în ultimii zece ani, au crescut de la 247.512 de tone la 481.439 de tone. Egiptul a devenit al treilea cel mai mare furnizor de legume pentru UE, după Maroc şi Israel. În China, preţul alimentelor a crescut cu 5%, alimentat, în principal, de deprecierea dolarului. Producătorii au cerut preţuri mai mari în dolari, în momentul în care au constatat că Rezerva Federală tipăreşte bani. Însă yuanul are un curs aproape fix faţă de dolar, ceea ce înseamnă că şocul s-a transmis integral consumatorilor chinezi. Cel mai mare şoc l-a produs scumpirea soiei, aliment de bază în dieta chineză şi care, în plus, influenţează preţul uleiului de gătit. Soia reprezintă principalul export american către China, de 9 miliarde de dolari anual. Preţul uleiului a crescut cu 23-27% în 2010, deşi guvernul impune restricţii la cumpărare pentru a împiedica populaţia „să facă stocuri”. De asemenea, producătorii încearcă să evite scumpirile de teama amenzilor guvernamentale, lucru care duce la penurie şi încăierări. În India, scumpirea medie a alimentelor a fost de 17-18% în luna ianuarie faţă de acum un an, iar preţul legumelor – în special al cepei, unul dintre principalele produse alimentare locale – a crescut cu 70%. În doar o săptămână, preţul legumelor a crescut cu 4%, evoluţie pentru care guvernul local a dat vina pe „speculatori” şi a anunţat măsuri de control al preţurilor.

Conform unui raport dat publicităţii în urmă cu câteva săptămîni, acţiunea conjugată a impactului creşterii temperaturilor asupra producţiei agricole şi creşterea populaţiei planetei, care va atinge conform estimărilor 7,8 miliarde de indivizi pînă în 2020 (cu peste 900 de milioane mai mulţi ca în prezent), poate avea ca rezultat penurii agricole în cazul a trei din cele patru culturi agricole de bază. Potrivit statisticilor BM, în ultimele şase luni, 44 de milioane de oameni au fost aruncaţi sub pragul sărăciei extreme, care este de 1,25 dolari cheltuieli /persoană/zi. Niciun cuvînt despre faptul că, în acest moment, peste 50% din cerealele comercializate în întreaga lume sînt folosite pentru hrana animalelor sau biocombustibili! Statele Unite produc cereale ce ar putea hrăni 2 miliarde de oameni. Cam tot atît se scoate şi din pământurile Braziliei, Chinei sau ale Australiei. Potrivit unor observatori, sîntem martorii tăcuţi ai unui nou tip de colonialism. Cei bogaţi cumpără mari proprietăţi agricole de la cei săraci. Unele proprietăţi pentru a cultiva hrana popoarelor lor, altele pentru a produce bio-compustibil. Libia are deja 250 de mii de hectare de teren agricol din Ukraina. China a început să exploreze oferte de terenuri în Asia de Sud şi Africa. Qatar-ul are planuri să închirieze 40 de mii de hectare de teren agricol de-a lungul coastei Keniei pentru fructe şi legume, dar, potrivit unor informaţii pe care le am din cadrul Ministerului Agriculturii, qatarezii ar fi foarte interesaţi să investească şi în agricultura din România! Foametea a fost asociată tradiţional cu recoltele proaste din perioadele de secetă, inundaţii, epidemii, lipsă de provizii şi cu războiul civil sau între state. Astazi este clar că foametea este strîns corelată ŞI cu condiţiile economice şi politice dintr-o anumită zonă. O proastă gestionare a resurselor agricole! Sau o lipsă a politicilor în acest domeniu!

Japonezii cred că România e prima între ţările europene care riscă o criză alimentară, din cauza creşterii preţurilor. România este pe locul 12 mondial şi prima în Europa după riscul de înfometare a populaţiei. Oficiul european de statistică a anunţat că România este ţara europeană, în care oamenii dau cea mai mare parte din salarii pe alimente. Deoarece cîştigă puţin, românii dau 40% din venituri pe mîncare, în vreme ce europenii din Vest alocă doar 15 procente. Cele mai scumpe produse alimentare sînt cele din coşul zilnic al românilor. Astfel, ouăle, laptele şi brînzeturile se vînd la preţuri apropiate de cele europene, în condiţiile în care salariul mediu în România este de cinci ori mai mic. Potrivit estimărilor sumbre ale Fondului Monetar Internaţional, românii vor ajunge la nivelul de trai din 2008, cînd Produsul Intern Brut pe cap de locuitor era 9.500 de dolari, abia în 2013! Din 2008, PIB-ul a scăzut dramatic, de la 9.500 de dolari la 7.500 de dolari în 2009 şi la 7.390 de dolari în 2010. Departe de a reprezenta un pericol imediat, foametea poate deveni o vulnerabilitate la adresa siguranţei naţionale şi poate fi încadrată la "riscuri asimetrice". Poate de aceea, la 23 iulie 2010, Consiliul Judeţean Braşov a votat alocarea sumei de 5,5 miliarde de lei (vechi) pentru tipărirea, la Imprimeria Naţională, a 4,5 milioane de cartele de raţionalizare a hranei. Lista produselor alimentare care urmează a fi livrate pe cartelă arată astfel: 1) pîine - 380 de grame pe zi, de persoană; 2) carne - 532 de grame pe săptămînă, de persoană; 3) preparate din carne - 210 grame pe săptămînă, de persoană; 4) lapte - 185 de mililitri pe zi, de persoană; 5) ulei comestibil - 231 de mililitri pe săptămînă, de persoană; 6) zahăr - 231 de grame pe săptămînă, de persoană; 7) cartofi - 1.100 de grame pe săptămînă, de persoană. Lista cuprinde şi alte produse alimentare, ca brînză, orez, paste făinoase, legume, conserve, precum şi obiecte de îmbrăcăminte şi de încălţăminte etc.


vineri, 18 februarie 2011

PIRATERIA


De acest subiect mi-a adus aminte un prieten, preşedintele Asociaţiei Române a Specialiştilor în Securitate (ARSS), Nalu Iordache, zilele trecute, cînd a dat adunarea pentru redactarea viitorului "Manual de Securitate". Privată, evident! Pirateria contemporană nu mai are nimic din "corsăreala" secolului al XVII-lea. Este o ocupaţie dură şi violentă, iar sfîrşitul Războiului Rece, şi a constrîngerilor exercitate asupra unor regiuni, a eliberat "dginul din sticlă"! Pirateria pe mare s-a transformat într-una din problemele globale ale lumii contemporane, a declarat Secretarul General al ONU Ban Ki-Moon, prezentînd un raport în cadrul conferinţei pentru contracararea pirateriei de la Londra. El a numit ”absolut inacceptabilă” situaţia, cînd aproape zilnic parvin informaţii despre atacurile piraţilor asupra navelor. Potrivit Secretatului General al ONU, această situaţie va fi depăşită, dacă vor fi rezolvate problemele socio-economice ale ţărilor sărace.

"O victorie asupra piraţilor somalezi va fi mai dificil de obţinut decît pacea în Afganistan", consideră, la rîndul său, coordonatoarea luptei împotriva pirateriei maritime din cadrul Departamentului de Stat al SUA, Donna Hopkins, citată de BBC. "Pirateria din Somalia a devenit o afacere criminală la nivel internaţional' - a afirmat ea, în cadrul unei întîlniri cu presa. "Nu există nave militare suficiente pe planeta noastră pentru a brăzda întregul Ocean Indian. Operaţiunile militar-navale sînt importante, dar nu suficiente. Se impune o gamă largă de măsuri strategice de ordin politic, între care stoparea fluxurilor financiare, principalul stimulent al pirateriei şi care o transformă într-o afacere" - a afirmat responsabilul american, subliniind că pirateria este crimă organizată şi ar trebui să fie tratată exact ca atare. Donna Hopkins consideră că pirateria din Somalia a devenit o "afacere criminală foarte bine organizată la nivel internaţional", fără să excludă posibilitatea ca piraţii să obţină informaţii despre rutele navelor, pe care le capturează, încărcătura şi destinaţia lor de la informatori străini, care lucrează în organizaţii cu tangenţă cu piaţa de transport maritim. În plus, a spus ea, pe lîngă somalezi, în această "industrie" sînt angrenaţi străini care organizează spălarea fondurilor obţinute ca răscumpărare. "Este imperativ să găsim complicii piraţilor în aceste reţele financiare şi reţele de sprijin instituţional, care permit piraţilor să acţioneze", - a adăugat reprezentanta Departamentului de Stat.

"Din rapoartele care vin este clar că pirateria a penetrat profund structura economică şi socială în Somalia. Atîta timp cît în Somalia nu există un guvern care să poată restabili ordinea în apele teritoriale sau pe ţărm, această problemă va persista", a concluzionat Donna Hopkins.
Pirateria în Somalia se petrece în faţa coastelor Somaliei. Aceste acţiuni, petrecute în apropiere de Cornul Africii, ameninţă serios o rută importantă internaţională a navelor comerciale, ca şi ajutorul acordat ţărilor în curs de dezvoltare. În faţa costelor somaleze, în Oceanul Indian şi Marea Roşie operează, după unele estimări, 1500 de piraţi, care operează patrulînd pînă la 2000 de km de baza lor din Somalia. Ei au lansat atacuri în sud pînă la canalul Mozambicului, în nord pînă la Marea Roşie şi în est pînă în Maldive şi pe coasta de sud a Indiei! Potrivit http://ro.wikipedia.org/wiki/Pirateria_%C3%AEn_Somalia, războiul civil din Somalia creează condiţii prielnice acţiunilor piraţilor bine înarmaţi, care sînt sprijiniţi de oameni de afaceri implicaţi în contrabada cu arme şi muniţie, dar şi de companii de shiping şi case de avocatură de la Londra! Deoarece guvernul provizoriu somalez nu are mijloacele necesare de a împiedica aceste acte criminale, unele state au început să trimită în regiune propriile nave militare. Cauza pirateriei este determinată, în parte, de faptul că regimul somalez, nu a reuşit să împiedice pescuitul navelor străine în apele teritoriale ale Somaliei. Pescarii somalezi au căutat să-şi facă dreptate prin alungarea navelor străine. Prin poziţia Somaliei pe drumul comercial nautic aceşti pescari înarmaţi, care la început au căutat împiedicarea pescuitului ilegal în apele lor, nefiind sub control guvermnamental, au devenit o parte din ei, prin anii 1990, piraţi. Expertul kenian Andrew Mwangura afirmă că originea pirateriei se datorează 90 % pescuitului ilegal în apele somaleze! Atacurile piraţilor încep la Mogadishu (sudul Somaliei) şi se continuă spre nord în Golful Aden. Cele mai multe atacuri au avut loc în regiunea Puntland, din nord-estul Somaliei, în porturile Eyl, Harardheere şi Hobyo. Deşi piraţii somalezi au început să acţioneze la un nivel scăzut după anul 1991, anul căderii regimului Siad Bare, care a coincis cu începutul crizei în Somalia, comunitatea internaţională a început să ia atitudine abia în 2007. Astfel, capturarea în luna februarie 2007 a unui vas angajat de către World Food Programme (WFP) pentru transportarea ajutoarelor umanitare pentru Somalia şi înmulţirea atacurilor întreprinse de piraţii somalezi au avut ca efect alarmarea IMO şi îngrijorarea CS ONU, exprimată prin Rezoluţia nr. 1772 (2007).

Cînd s-a constatat că pirateria este o afacere rentabilă, a atras atenţia afaceriştilor care au început să recruteze piraţi şi să le asigure arme moderne. Piraţii, în prezent, răpesc nave diferite nu numai în apropiere de coastă ci şi în larg, pentru acestea, şi echipaj, pretind preţuri de răscumpărare. Ei provin din:

* pescari a căror cunoştinţe de navigaţie sînt utile pe mare,
* soldaţi care provin din războaiele civile
* şi experţi tehnici care folosesc instrumente moderne de orientare

NATO şi UE au trimis, la sfîrşitul anului 2008, propriile grupuri navale în Golful Aden. Astfel, NATO a dislocat temporar (24 octombrie – 12 decembrie 2008) Gruparea Maritimă Permanentă a NATO 2 (SNMG 2) pentru a asigura protecţia vaselor comerciale angajate în programul WFP destinat Somaliei, dar şi a vaselor comerciale care tranzitau zona, în cadrul operaţiunii “ALLIED PROVIDER”, condusă de Comanda Componentei Maritime (MCC) Napoli. Deşi vasele militare angrenate în operaţiune au capturat, recent, o navă bază a piraţilor, zecile de atacuri ale piraţilor concluzionează că forţele navale eşuează în campania lor masivă de a înfrînge piraţii somalezi. În ciuda anilor de eforturi, piraţii sînt mai periculoşi ca niciodată. Un număr mare de experţi în securitate concluzionează că această campanie navală pur şi simplu nu funcţionează. Într-o statistică dată publicităţii în decembrie 2010, se spune că piraţii somalezi deţineau captive 26 de vase şi 609 ostatici. Potrivit forţei navale anti-piraterie a Uniunii Europene, răscumpărarea s-a dublat, în ultimul an, la 5 milioane de dolari, la fel şi perioada de detenţie, la 120 de zile. Într-un efort de a strivi pirateria, o flotă de 40 de nave de război, din 30 de ţări, patrulează în apele de lîngă Somalia. Flota anti-piraterie este "cea mai mare armată pe care a vazut-o lumea în ultima vreme", a spus Deborah Akoth Osiro, o cercetatoare de la biroul Institutului pentru Studii de Securitate din Nairobi, citată de www.epochtimes-romania.com. "Însă, în loc să reducă problema, navele de război au împins piraţii somalezi mai adînc în Oceanul Indian", explică ea în ultima ediţie a ziarului institutului. Un studiu întreprins de guvernul SUA, în septembrie 2010, a arătat că atacurile somaleze au crescut dramatic în ultimii trei ani: de la 40 de atacuri în 2007, la un numar raportat de 218 în 2009. Numărul de ostatici deţinuţi de piraţi a crescut de cinci ori în aceeaşi perioadă, ajungînd la 867 de ostatici în 2009, iar sumele totale de răscumpărare au crescut de la 3 milioane $ în 2007, la aproape 74 de milioane $ în 2009.

Pirateria din Cornul Africii este mai prezentă în ştirile de zi cu zi din cauza apropierii zonei de Orientul Mijlociu şi a tranzitului intens, prin Suez, spre Marea Mediterană. O activitate criminală de acest gen, la fel de intensă, se derulează în Sud-Estul Asiei, zonă în care comerţul mondial se intensifică, Asia devenind centrul lumii secolului 21! Intensitatea crescută a pirateriei în regiune este determinată şi de reducerea prezenţei navale ruso-americane în Oceanul Indian. Potrivit analiştilor, fenomenul este amplificat de prăbuşirea monedelor asiatice şi de criza financiară globală, ultima avînd două consecinţe majore: 1. un mare număr de persoane este atras de piraterie din cauza reducerii masive a locurilor de muncă, scăderii salariale şi creşterea preţului la produsele alimentare; şi 2. statele de pe coastă s-au trezit cu o scădere drastică a încasărilor. În acesată regiune, în afara atacurilor "clasice", se regăseşte fenomenul numit "vasul fantomă", atunci cînd un vas este capturat, falsificate documentele de transport, marfa e vîndută, vasul e re-vopsit şi re-botezat şi, ulterior, re-vîndut. Acest gen de operaţiuni "beneficiază" de implicarea unor organizaţii criminale bogate şi extrem de bine organizate, precum cele chineze din Canton, Shanghai sau Fuken! Piraterie clasică se regăseşte şi în Marea Caraibilor şi Golful Mexic, din cauza suprafeţelor întinse, extrem de greu de monitorizat. În apele Braziliei, pirateria este întîlnită în largul porturilor Santos şi Rio, dar acestea sînt operaţiuni complexe şi sofisticate care vizează doar un anumit tip de încărcătură şi demonstrează o organizare la nivel înalt!

În disperare de cauză, multe guverne şi mulţi proprietari de vase fac apel la mercenari şi la companii private de securitate. Nu pentru că forţa militară a statelor-naţiune nu ar fi capabile să intervină, însă, informaţiile, în baza cărora ar trebui să organizeze apărarea, circulă greoi. Intelligence-ul celor 20 de state puternic industrializate este tributar decidentului politic, care se axează pe informaţia imediată, cel ult pe durata unui ciclu electoral, de cele mai multe ori, neexistînd fonduri disponibile pentru analiza pe termen lung, prognoze sau informaţia necesară companiilor. În aceste condiţii, companiile puternice se apelează la intelligence-ul privat, capabil să întocmească o strategie de securitate pentru actorii non-statali. Companiile de asigurare şi de transport din Londra, de exemplu, planifică să susţină o flotă de patrulare cu 20 de ambarcaţiuni înarmate, cu mercenari la bord. Aceştia se pot regăsi în "componenta civilă" care cuprinde măsurile defensive proprii de securitate, numite şii măsuri antipiraterie, luate de flotele comerciale în vederea prevenirii capturării vaselor de către piraţi, a descurajării, precum şi a întîrzierii actelor de piraterie pentru a permite intervenţia grupărilor navale aflate în apropiere. Deci, cele două tipuri de forţe nu se exclud, ci se completează! Pentru descurajarea atacurilor, sînt îmbarcaţi agenţi de securitate privaţi (cazul vaselor spaniole de pescuit ton), apreciaţi drept o soluţie de viitor! Prezenţa echipelor de securitate private trebuie autorizată, însă, de statul unde este înregistrată nava, în acord cu proprietarul vasului şi operatorul acestuia. Există state care nu agreează această situaţie, de exemplu Marea Britanie! Aceste team-uri sînt furnizate de companii specializate, precum Drum Resources Limited– Marea Britanie, Secopex – Franţa, care cîştigă sume substanţiale, între 8 000 şi 30 000 de euro pe zi, de pe urma pirateriei. Această situaţie este un “exemplu al unei iniţiative private care îndeplineşte funcţii tradiţionale ale statului”. Dezavantajul rezidă în posibilitatea escaladării violenţei pe timpul atacului piraţilor, este de părere Locotenent-comandor Laurenţiu MEŞTERCA, în studiul său COMBATEREA PIRATERIEI SOMALEZE - o abordare maritimă -, publicat în revista GÎNDIREA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ, din martie 2010. O consecinţă a acestui fapt a fost uciderea recentă, în premieră, a unui pirat, de către aceste echipe private de securitate! "O întoarcere la paza privată indică faptul că piraţii somalezi au copleşit armata navală", spune Osiro. Dar, locotenent-comandorul român este de părere că "contrapirateria este o misiune atipică pentru forţele navale", deoarece aceasta este o acţiune poliţienească, "în paralel cu strîngerea de probe pentru incriminarea acestora. Prin urmare, în astfel de misiuni se face uz de armamentul de la bord doar în situaţii speciale: avertizarea sau distrugerea ambarcaţiunilor piraţilor". Măsurile de protecţie luate de către navele comerciale au dus la dezvoltarea unor pieţe noi şi profitabile nu numai pentru producătorii de arme non-letale, ci şi pentru companiile private de securitate.

În prezent, Forţele Navale Române sînt reprezentate pe linie de stat major la Northwood, considerat epicentrul luptei contrapirateriei, de doi ofiţeri de marină. Unul lucrează în cadrul Comandamentului Operaţional al UE, dedicat special luptei contrapirateriei, iar celălalt la Comandamentul Maritim al NATO (MCC Northwood), contribuind, prin natura activităţilor sale, la operaţia OCEAN SHIELD.

Numitorul comun al acestor răspunsuri anti-piraterie este că urmează calea de rezolvare minimală. Par să aleagă doar soluţiile cosmetice şi ocolesc singura soluţie evidentă: stabilizarea Somaliei.

P.S: Prea multă linişte şi lipsă de ocupaţie în satele româneşti de la Dunărene. Unele seamănă cu Somalia! Oamenii nu mai pescuiesc. Unii s-au apucat de "piraterie". Atacă vasele de fluviu în căutare de fier vechi, soia şi cărbune. Ei au băgat spaima, însă, în navigatorii străini, de prin 2006 încoace! O şalupă a căpuşat un împingător Sidex, jefuindu-l din mers de 3 tone de motorină. Pirateria s-a produs la ora 4, pe Dunare, în dreptul localităţii constănţene Topalu, după care a ancorat la km 270 al Dunării, spune o ştire de presă. " Bande de hoţi au reuşit să jefuiască mai multe nave comerciale care se deplasau pe Dunăre, în sectorul românesc al fluviului, incidentele stîrnind îngrijorare în privinţa riscului reapariţiei fenomenului pirateriei şi în Europa", scrie Ziarul de Iaşi. Majoritatea atacurilor sînt produse în zona Cernavodă, unde navele se aliniază pentru a intra pe Canalul Dunăre - Marea Neagră, cu destinaţia Portul Constanţa. Ministerul sîrb de Interne neagă că ar exista piraterie pe Dunăre, precizînd că incidentele sînt minore. Chiar şi aşa, existenţa "incidentelor fluviale" pot deschide o piaţa locală pentru companii private de securitate româneşti. Potrivit unui studiu realizat de de Confederaţia Europeană a Serviciilor de Securitate Privată de la Bruxelles, citat de ziarul GÂNDUL, numărul de agenţi de securitate privată din ţara noastră este de peste 100.000, dublu faţă de numărul de poliţişti, deşi ministrul de interne se plînge că România ar avea cel mai mare număr de poliţişti din Europa, raportat la numărul de locuitori! În topul prezentat în Carta albă a CESSP, Ungaria ocupă locul I, urmată de România şi Cehia.

În România funcţionau, la sfîrşitul anului 2010, 1122 de companii private de pază, în care activau 107.000 de agenţi. "Raportat la zece mii de locuitori, în ţara noastră existau cîte 25 de poliţişti şi respectiv 49 de agenţi de pază", scrie Gândul. Spre comparaţie, în Ungaria sînt 105 mii agenţi de pază, fiind 104 agenţi şi 39 de poliţişti la 10.000 de locuitori, în Spania 165 de mii de agenţi, cîte 18 la zece mii de locuitori şi cîte 49 de poliţişti. În Marea Britanie, la zece mii de locuitori există cîte 22 de poliţişti şi 19 agenţi, iar în Germania cîte 30 de poliţişti şi 20 de agenţi. În Franţa sînt încadraţi 160 de mii de agenţi, care lucrează pentru 4500 de firme de pază, cu o rată de 38 de poliţişti şi 24 de agenţi la zece mii de locuitori. În ţara vecină, Bulgaria, sînt 56 de mii de agenţi, la zece mii de locuitori revenind cîte 62 de poliţişti şi 74 de agenţi. Realizatorii studiului arată că în unele state membre, printre care şi România, există tendinţa de a înregistra un număr mai mare de agenţi de securitate decît poliţişti, ceea ce ar confirma faptul că aceste ţări sînt mai apropiate de principiile pieţei libere, faţă de Vechea Europă. La nivel european, în total există 1,6 milioane de agenţi de securitate privată, cu o medie de 30 de agenţi la 10 mii de locuitori. Anul trecut, în Europa au fost înfiinţate peste 1700 de companii de profil noi, numărul de agenţi crescînd cu 178 de mii. La nivelul sectorului de securitate publică, media europeană este de 36 de poliţişti la 10 mii de locuitori.

Flotă de apărat, nu mai avem!

joi, 17 februarie 2011

ZIUA SECESIUNII, INDEPENDENŢELOR NERECUNOSCUTE ŞI A CONTESTĂRII VECHII ORDINI MONDIALE


Astăzi se împlinesc 3 ani de la declararea, unilaterală, a independenţei Kosovo! Mă gîndesc că Bascii, barcelonezii, Lega Nordului, belgienii, secuii, transnistrienii, osetinii, abhazii, locuitorii din Nagorno Karabah, ar trebui să stea beţi, astăzi! Ca să nu mai vorbesc de alte provincii istorice româneşti care s-ar dori scăpate de prostia emanată din Palatele Bucureştiului! Pentru că astăzi este ziua Triumfului ambiţiei asupra ordinii de drept! Ziua contestării, reuşite, a ordinii de drept, proclamate unilateral, în 1945! Pentru că, statele nu sînt veşnice. Şi nici alianţele şi nici regulile, şi nici, nici, nici... Scriam pe acest blog de convingerea mea că într-un viitor nu prea îndepărtat se va reveni la "oraşele stat"! Cred acest lucru! Cu, sau fără ajutorul "comunităţii internaţionale"! Revoltele din Nordul Africii ne demonstrează acest lucru. Kosovo a funcţionat ca un protectorat ONU, de la sfîrşitul războiului din Kosovo pînă în 2008, cînd şi-a declarat în mod oficial independenţa faţă de Serbia. Independenţă recunoscută grabnic de cei care au interesul major în reconfigurarea geo-politică a lumii. Cum România nu are nici un interes, nu a recunoscut independenţa Kosovo, nici astăzi! Dar, voi reveni pe acest subiect!

Ce este Kosovo? Conform documentarului oficial, cartea de vizită arată astfel: Suprafaţă: 10,887 km²; Capitală: Priştina; Ziua Independenţei: 17 februarie 2008; Populaţie: 2,2 milioane; Vîrsta pentru drept de vot: 18 ani; Etnii: Albanezi 92%, sîrbi 5,3%, altele 2,7%; Limbi: albaneză, sârbă, engleză; Religii: musulmană, ortodoxă sîrbă; Locaţie: Sud-estul Europei; Coordonate geografice: 42° 40' 0" N, 21° 10' 0" E (Priştina); Suprafaţa: uscat: 10 887 km², apă: 0 km²; Suprafaţă comparată: o treime din Belgia; Graniţe pe uscat: total: 2 044 km; Ţări învecinate: Albania , Macedonia, Muntenegru, Serbia; Litoral: 0 km; Revendicări maritime: nu; Climat: climat continental (ierni reci şi veri fierbinţi şi umede); Relief: muntos; Altitudini extreme: 2 600 m peste nivelul mării; Cel mai jos punct: nu este disponibil; Cel mai înalt punct: Daravica; Resurse naturale: cărbune, plumb, zinc, lignit, bauxită, nichel!

Noua constituţie a Kosovo a fost ratificată pe data de 9 aprilie 2008 şi a intrat în vigoare la data de 15 iunie a aceluiaşi an. Aceasta defineşte Kosovo drept o societate multi-etnică bazată pe statul de drept; stipulează separarea puterilor, fundamentează integritatea teritorială a noului stat, stabileşte atît albaneza, cît şi sîrba drept limbi oficiale, sprijină participarea în organizaţiile internaţionale şi exclude unirea cu orice alt stat. Preşedintele Kosovo este ales de către Adunarea din Kosovo. Primul ministru este nominalizat de preşedinte şi ales de adunare. Cabinetul este constituit din 16 ministere: Educaţie, Ştiinţă şi Tehnologie, Justiţie; Energie şi Minerit; Finanţe şi Economie; Mediu şi Planificare spaţială; Administraţia Guvernamentală Locală; Afaceri Interne; Afaceri Externe; Muncă şi Bunăstare Socială; Comerţ şi Tranzacţii; Sănătate; Serviciu Public; Cultură, Tineret şi Sporturi; Transport şi Telecomunicaţii; Agricultură, Dezvoltare Forestieră şi Rurală şi Comerţ şi Industrie.

Adunarea Kosovo este un corp legislativ unicameral cu 120 de locuri. Acesta are douăzeci de locuri rezervate: zece pentru sîrbii kosovari şi zece pentru minorităţile non-sîrbe (bosniaci, rromi, etc.). Adunarea Kosovo este responsabilă pentru alegerea preşedintelui şi prim-ministrului Kosovo. Deşi "o democraţie tînără", în Kosovo funcţionează legal mai multe formaţiuni politice: Partidul Democrat din Kosovo; Partidul Reformist ORA; Alianţa pentru Viitorul Kosovo (Coaliţie); Alianţa Cetăţenilor din Kosovo; Partidul Parlamentar din Kosovo: Mişcarea Populară din Kosovo; Partidul Albanez al Unificării; Uniunea Albaneză a Creştinilor Democraţi; Partidul Creştin Democrat Albanez din Kosovo; Partidul Acţiunii Democrate; Partidul Liberal Centrist din Kosovo; Partidul Liberal din Kosovo; Partidul Bosniac al Acţiunii Democrate din Kosovo; Partidul Naţional Democrat Albanez; Partidul Republican din Kosovo; Partidul Musulman al Reformei Democratice.

Primul-ministrul al Kosovo este fostul luptător de guerillă, Hashim Thaci. În timp ce Consiliul Europei se pregătea să ceară o anchetă asupra afacerilor subterane ale acestuia cu lumea interlopă, cotidianul britanic The Guardian publica documente secrete NATO care conţineau dezvăluiri şocante despre acest "preţuit" aliat al Vestului. Documentele NATO, marcate "Secret", indică faptul că Statele Unite şi alte puteri occidentale care sprijineau guvernul din Kosovo cunoşteau legăturile acestuia cu reţelele crimei organizate de mai mulţi ani. Acuzaţiile de trafic de organe au fost cuprinse într-un raport oficial publicat în decembrie 2010 de către specialistul drepturilor omului Dick Marty. Acest raport conţinea acuzaţii împotriva lui Thaci şi a altor cîteva figuri de înalt rang din Armata de Eliberare din Kosovo (UCK) de legături cu crima organizată. Raportul l-a desemnat pe Thaci în exercitarea "unui control violent" asupra comerţului cu heroină, şi părea să confirme îngrijorările că, după încheierea conflictului cu Serbia, acelaşi cerc de putere a supervizat o bandă care ucidea prizonieri sîrbi pentru a le vinde rinichii pe piaţa neagră. Cu siguranţă, organizaţiile internaţionale şi "inteligente", cum ar spune prietenul meu Nichituş, deţin informaţii delicate şi despre alţi lideri secesionişti, sau nu, dar care ies la iveală atunci cînd "este cazul"!

Kosovo şi-a declarat independenţa pe 17 februarie 2008, iar suveranitatea sa a fost recunoscută de o serie de ţări printre care se numără Statele Unite şi unele state membre UE. Serbia, Rusia, România şi alte ţări contestă legitimitatea declaraţiei sale şi continuă să considere ţara drept o provincie a Serbiei. Rezoluţia ONU 1244 a plasat Kosovo sub controlul civil al Misiunii Administrative a Naţiunilor Unite din Kosovo. O forţă internaţională de menţinere a păcii condusă de NATO, KFOR, este responsabilă pentru securitatea din provincie. UE a aprobat trimiterea unei misiuni în Kosovo care să asiste funcţiunile judiciare şi de poliţie, precum şi dezvoltarea instituţiilor. În august 2008, în urma adoptării constituţiei Kosovo, misiunea ONU a suferit o reconfigurare, reducîndu-se personalul cu 70%, multe dintre competenţele sale fiind transferate guvernului kosovar sau misiunii UE, cunoscută drept EULEX.

Ce face România? Potrivit lui Iulian Chifu, Bucureştiul ar putea recunoaşte independenţa Kosovo abia atunci cînd Curtea Internaţională de Justiţie se va pronunţa în favoarea fostei provicii, sau cînd prin negocierea serioasă cu Belgradul se va ajunge la un acord juridic!
Personal sînt convins că acest lucru nu se va întîmpla niciodată! SUA a instalat cea mai mare bază militară de după Vietnam pentru a proteja rezervele uriaşe de nichel, minereu rar de importanţă strategică, printre cele mai mari din lume. De asemenea, nu este lipsit de interes să amintesc că Balcanii şi Caucazul constituie un arc strategic de importanţă excepţională pentru exploatarea şi valorificarea resurselor energetice din bazinul Mării Caspice. Şi cum Kosovo este inima Europei, aşa cum spunea Sf. Sava... Din alt punct de vedere, ar fi imposibil şi ridicol, din punctul meu de vedere, ca politicenii de la Belgrad să strîngă mîinile politicienilor de la Pristina, proveniţi din gherilele UCK!

Diferendul dintre albanezi şi sîrbi durează de mai bine de 60 de ani. În 1943, conducătorul albanez Ferat Beg Draga afirma: „A sosit timpul să-i distrugem pe sîrbi. Nu vor mai exista sîrbi sub soarele din Kosovo”! Acest obiectiv a fost atins aproape în totalitate în 1999 cu ajutorul NATO! În 1964 a fost înfiinţat Comitetul Revoluţionar Anti-Revizionist, cu sprijinul Serviciului Albanez de Informaţii şi al... Chinei aliată cu Albania împotriva revizionismului sovietic! Acest comitet a organizat demonstraţiile din 27 noiembrie 1968 din Kosovo.
UCK, Armata de Eliberare din Kosovo, a luat fiinţă în 1999, ca o mişcare de eliberare naţională! Potrivit informaţiilor pe care le aveam în martie 1999, în Yugoslavia, la acel moment, UCK dispunea de 40.000 de combatanţi, adică 20 de brigăzi a 2000 de luptători. 3 brigăzi operau la Pristina, 2 în raionul Podujevo, 2 la Mitrovica, cîte o brigadă în raioanele Djakovika, Decani, Klina, Kacanik, Urosevac, Gnjilane, Prizren, Pec, Glogovac şi Vucitrn. Un nucleu permanent de aproximativ 1500-2000 de luptători a fost identificat înaintea declanşării bombardamentelor NATO în zona Drenica. Dovezile arată că luptătorii UCK au fost încorporaţi cu forţa, pe principiul o casă un luptător! Din surse aparţinînd organelor securităţii yugoslave, rezultă că în 1998, UCK ar fi dispus de 26.000 de puşti automate de asalt, 10.500 de pistoale mitralieră, 2250 de mitraliere, 850 de aruncătoare, 200.000 de grenade de mînă şi 5500 de pistoale. Comandamentul UCK a împărţit teritoriul provinciei Kosovo în 4 zone de operaţii: Zona 1 – Pristina, Podijevo; Zona 2 – Kosovska, Mitrovica, Vucitrn şi Drenica; Zona 3 – Pec, Decani, Djakovica, Prizrem; Zona 4 – Vrosevak, Gnjilane. Cele mai puternice baze UCK erau în localităţile Donji, Gornji, Prekaz, Preleva, Srbica şi Pec. Zeri Kosovec (Vocea Kosovo) era organul de presă al grupării, editat în Elveţia, în limba albaneză. La NewYork apărea ziarul ILIRIA, condus de chiar purtătorul de cuvînt al UCK, Joseph Diogardy, albanez de religie...iudaică!

UCK îşi aduna fondurile din Europa, emigraţia albaneză fiind obligată să vrese „zakatul” în conturile din Elveţia şi Germania, în special, dar şi firmele albaneze din Serbia erau dijmuite riguros. De asemenea, SUA, Arabia Saudită, Turcia şi Iranul şi-au adus o contribuţie financiară însemnată, dar şi traficul de droguri şi prostituţia. Sumele adunate au fost de peste 400 milioane USD, în 1998! Vîrsta media a combatanţilor UCK era de 22-45 de ani, iar solda lunară de 1000 de mărci germane şi o cotă de asigurare pentru familie. Obiectivul politic al UCK a fost de la început secesiunea provinciei Kosovo.
În aceste condiţii, chiar şi fără ajutorul NATO, UCK ar fi învins în lupta de eliberare. Experienţa în lupta contrainsurgentă spune că pentru anihilarea unei astfel de armate este nevoie de 10 militari pentru fiecare combatant!
Frecvenţa atacurilor teroriste în Kosovo au fost de 11 în 1991, 12 în 1992, pauză pînă în 1996 cînd au avut loc 36 de atacuri teroriste, urmate de 55 în 1997 şi de 65 în primele trei luni ale anului 1998! Acest lucru demonstrează apariţia unor instructori profesionişi! Atacurile au vizat, îndeosebi, forţele de poliţie, sediile şi casele familiale ale poliţiştilor, dar şi civilii sîrbi sau albanezii consideraţi loiali statului Yugoslav. Din 1998, UCK a trecut de la imaginea de organizaţie teroristă la cea de gherilă, etalîndu-şi uniformele şi drapelul la toate televiziunile!, dar s-a dovedit a fi o formaţiune terorist-secesionistă clasică, organizată după criteriile patriarhale ale comunităţii albaneze, aflată sub influenţa clanurilor şi consiliilor tribale (fis). Prezente mai mult în localităţi din mediul rural, nucleele UCK au procedat la fortificarea caselor cu lucrări de apărare, tranşee, tuneluri şi întăriri, unde aveau depozitate arme, muniţii, explozivi şi alimente. Trupele NATO s-au abţinut să pătrundă în aceste localităţi!

Cu ajutorul UCK, actualii lideri politici de la Priştina s-au transformat din traficanţi de arme, droguri şi femei pe pieţele europene, în lideri respectaţi. Respectul rămîne reciproc atîta timp cît fluxul de bani dinspre Occident spre Pristina nu va înceta. Şomajul este de 70% deşi societatea kosovară este cea mai tînără din Europa, peste 52% din populaţie are sub 27 de ani! În această situaţie, Kosovo devine o ameninţare pentru piaţa forţei de muncă Albaneză, neuniformă între nord şi sud, dominate de albanezii GHEG, din Nord, şi cei TOSK, din sud, răscoliţi de banditismul organizat – dar membru NATO! -, în Balkanii divizaţi de grupuri etnice numeroase. De altfel, în 188 dintre statele membre ONU trăiesc 3600 de grupuri etnice distincte, minoritare, cu pretenţii autonomiste şi separatiste! La mulţi ani, Kosovo! Şi nu numai!

miercuri, 16 februarie 2011

UMBRA


Mă tot uit, ca tîmpitu, la tembelizor, doar-doar văd o mutare "deşteaptă" în taraba portocalie. Evident, atenţia îmi e focusată exclusiv pe unul dintre liderii partidului: Sorin Frunzăverde, preşedintele de la Caraş-Severin. Nu văd nimic! Nu aud nimic! Deşi, Frunzăverde şi-a anunţat candidatura la funcţia supremă în partid, partidul nici nu-l bagă în seamă. "Bătălia se va da între Blaga şi Boc", spunea o ciripitoare ieri, la TVR! De Frunzăverde nimic! Ca şi cum nu există! Am două explicaţii: sau preşedintele PDL Caraş-Severin şi vicepreşedinte la nivel naţional, responsabil cu relaţiile externe ale partidului, autorul doctrinei populare în PD şi a afilierii la Partidul Popular European, fost ministru al apărării, turismului şi mediului, NU CONTEAZĂ, E CANTITATE NEGLIJABILĂ, PE CARE NICI NU O BAGI ÎN SEAMĂ, sau, ca în povestea cu Petrică şi lupul, nu mai crede nimeni că el va candida la funcţia de preşedinte, după ce, data trecută, cu platforma populară în braţe, a cedat în faţa lui Emil Boc, socialist convins pînă în ziua în care a fost ales preşedinte popular! Mă gîndesc că e ceva la mijloc! Data trecută, Sorin Frunzăverde şi-a anunţat intenţia de a candida, la Reşiţa, într-o vineri, cînd toată mass-media era chitită pe week-end, iar pînă luni le-a trecut de "ştire". De data aceasta, anunţul a fost făcut sîmbătă, în deschiderea unei şedinţe de consiliu judeţean. Cam tot un rahat!

Unii spun că este doar o strategie a preşedintelui judeţului de a mai atrage nişte fonduri, pe ultima sută de metri, pentru amărîtul ăsta de spaţiu, de-i zice pompos Banatul de Munte, sau Banatul de Caraş şi Severin! Alţii, că îşi negociază o funcţie, undeva, în guvern, sau în diplomaţie. Iar alţii, că a fost doar o strategie de marketing pentru a mai ieşi din conul de umbră în care se află de ceva vreme! Cert este că Frunzăverde este omul politic cu potenţialul de a fi nu doar preşedinte de partid, sau premier, ci chiar preşedintele României! Poate, Traian Băescu ştie mai multe şi de aceea nu-l are în cărţi...