joi, 31 martie 2011

LAVROV VREA UN HAR-COV ÎN TRANSNISTRIA! (am zis bine?...)


Rusia este cointeresată în eliminarea rapidă a muniţiilor din Transnistria și se pronunță pentru „un statut special” al regiunii în cadrul Republicii Moldova. De asemenea, Rusia pledează pentru reformatarea misiunii de menținere a păcii din zona de securitate. Declarațiile în acest sens au fost lansate de ministrul de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov, în cadrul întrevederii cu omologul său moldovean, Iurie Leancă. Liderul separatist de la Tiraspol, Igor Smirnov, a declarat, însă, în cadrul unui interviu pentru „Nezavisimaia Gazeta” că nu va accepta alți pacificatori, înafară de cei ruși, iar munițiile de război rusești din regiune sînt proprietatea Transnistriei: „Pacificatorii se vor afla în zona de securitate pînă cînd va fi exclus orice pericol de escaladare a conflictului și pînă cînd nu vor fi înregistrate unele succese în reglementarea diferendului. Noi nu putem fi siguri că Republica Moldova nu va utiliza iar forța armată împotriva noastră”, a declarat Smirnov, menționînd că deocamdată progrese în acest sens nu se înregistrează. Totodată, șeful administrației de la Tiraspol nu acceptă evacuarea munițiilor: „Tot ce se află pe teritoriul Transnistriei este proprietatea poporului nostru, și munițiile, tot”, a conchis Smirnov, preluat de Agenţia Unimedia, de la Chişinău.

Inițiativa de reformatare a misiunii trupelor de menţinere a păcii a fost propusă de Chișinău. Leancă a declarat că aceasta și-a exercitat pe deplin rolul - e timpul de a o substitui cu una civilă. De asemenea, a afirmat din nou că e timpul ca munițiile de la Colbasna să fie evacuate, fapt ce ar însemna licihidarea prezenței armatei ruse în regiune.

Experții sînt de părerea că recentele declarații ale lui Lavrov nu sunt altceva decît rezultatul întrevederii între președintele rus, Dmitri Medvedev și cancelarul german, Angela Merkel, şi ar viza integrarea Republicii Moldova în UE cu tot cu regiunea transnistrenă. „Poate, Moldova, cu ajutorul României va intra în UE, noi vom rămîne însă pe poziții - poporul transnistrean are viitor doar alături de Rusia”, concluzionează Smirnov. Eu spun că declaraţia lui Lavrov este una în coadă de peşte, obişnuită pentru diplomaţia de la Moscova. Astfel de petarde de bunăvoinţă a mai aruncat Lavrov în direcţia Chişinăului şi a cancelariilor europene. Administraţia rusă ştie exact că UE, oricîtă „inconştienţă” ar poseda, nu admite NICIODATĂ în interiorul frontierelor sale „Shengen” un stat care are potenţial „exploziv” la frontierele sale externe sau interne. Cum, în situaţia unei Provincii Autonome Transnistriene nici unirea cu România nu va mai fi posibilă, politicienii români nefiind deacord cu „modele” de gen Har-Cov! Pe de altă parte, aşa cum spuneam şi marţi, pe acest blog, există posibilitatea ca regimul de la Tiraspol, pentru a supravieţui politic, să se arunce în braţele „prietenilor” de la Kiev de care sunt mult mai legaţi fizic, decît de Moscova. Acest lucru nu ar displace, cred, nici lui Lavrov şi nici ukrainienilor, marii „prieteni” ai poporului român.

Sigur, situaţia separatismului din raioanele de răsărit ale Republicii Moldova reprezintă o problemă din mai multe motive. În primul rînd, este pusă sub semnul întrebării însăşi existenţa statului Republica Moldova, cel care, de la independenţa sa, nu a avut control pe întregul său teritoriu, asupra întregii populaţii, iar strcuturile administrative centrale nu au ajuns şi nu au fost relevante în regiunea separatistă. Adică, de vreo 20 de ani! Cît am stat prin Moldova, am auzit tot felul de variante de soluţionare a situaţiei. Promovat iniţial mai mult de către Tiraspol şi Moscova, un aşa-numit model Kosovo, bîntuie astăzi şi în spaţiul românesc, prin regiunea HARCOV, exacerbînd componenta etnică din cauza ineficienţei guvernului central de la Bucureşti! De fapt, nu există un model Kosovo! Kosovo este un eşec! În Transnistria nu este o minoritate dominantă alta decît cea a statului. Nici modelul Cipru nu există, odată ce criza cipriotă nu a fost încă rezolvată! Şi cazul Cipru este un eşec! Discuţiile care se poartă în acest moment, ca "singură" soluţie acceptabilă, ar fi pentru susţinerea directă prin expertiză, reforme şi capacitate administrativă, a puterii centrale şi statului legitim de a relua controlul asupra regiunii separatiste şi de a avea o administraţie locală sau regională autonomă, în limite mai largi sau mai înguste, precum Găgăuzia! Soluţie respinsă de liderii de la Tiraspol! La Chişinău, CINE să susţină o astfel de soluţie mare consumatoare de resurse? Uniunea Europeană? Mă îndoiesc, dată fiind situaţia volatilă a economiei şi finanţelor proprii, dar şi incoerenţa şi inconsistenţa unei politici externe proprii, comune!


Se spune despre Republica Moldova că este un spaţiu nesigur, cu riscuri de securitate majore. La asta s-o fi gîndit şi congressmanul republican Dick(:)!) Luger, atunci cînd a cerut Departamentului de Stat să se implice mai mult în soluţionarea problemei Transnistriene? Sau la afacerile cu oţel şi armament la preţuri de dumping ale unor "investitori americani? Greu de spus! Transnistrie independentă, cu trupe ruse pe teritoriul său, pare a fi o soluţie agreată de americani! Perspectivele de soluţionare a Diferendului Transnistrean, a situaţiei separatiste şi a retragerii trupelor ruse este una incertă, în ciuda faptului că subiectul a fost re-lansat spre Rusia chiar din Congres şi este mai prezent ca oricînd pe agendele politice ale statelor membre NATO, UE, îndeosebi Germania şi Ungaria (prietenii ştiu de ce!) şi fostelor state sovietice (Ukraina!). Menţinerea în prim-plan a acestui subiect poate crea premize substanţiale pentru a reuni toate resursele şi a face pasul decisiv în rezolvarea situaţiei. Soluţionarea, într-un fel sau altul (Congresul nu impune o soluţie, ci doar finalizarea unei stări de fapt!) a situaţiei este importantă pentru securitatea SUA, a bazelor sale din Europa de Est şi a scutului anti-rachetă! Republica Moldova a adoptat prima Strategie Naţională de Securitate şi pe cea de Apărare în 1995. Între neutralitate şi non-apartenenţa la structurile militare ale CSI şi-au găsit locul numeroase acorduri în care Ministerul Apărării a cîrmit spre Parteneriatul pentru Pace al NATO, iar Ministerul de Interne, Comandamentul pentru Situaţii Excepţionale s-au alăturat omoloagelor instituţionale din fostul spaţiul sovietic. În această situaţie, insistenţa mea de la începutul anului trecut, cu "batalionul mixt" şi "participarea armatei moldovene la misiuni externe" pentru a face dovada că "Moldova poate fi şi furnizor de securitate nu doar consumator", a deranjat foarte, diverse cercuri! "Afacerea Transnistria" este una din principalele ameninţări la adresa securităţii naţionale a Republicii Moldova prin: menţinerea unor trupe străine fără statut/ cu mandat nedeterminat pe teritoriul Republicii Moldova, mai ales cînd nu este vorba despre trupe multinaţionale; intenţia, exprimată la negocieri, de aplicare a unei soluţii ce ar facilita controlul regiunii separatiste asupra deciziilor de securitate, apărare şi politică externă ale statului Republica Moldova, adică federalizare. Acceptarea independenţei autodeclarate a regiunii nistrene de statul Republica Moldova, aşa cum "nu exclud ca variantă" unele voci influente din Statele Unite şi supravieţuirea zonei separatiste ca "stat independent" între Republica Moldova şi Ukraina, cu control total al agenţilor economici şi relaţiilor în regiune, ameninţarea traficului şi criminalităţii transfrontaliere, a impredictibilităţii şi lipsei de stabilitate a regiunii, din contra menţinerea unui focar de instabilitate. Traficul este o ameninţare la adresa securităţii Republicii Moldova şi a întregii Europe spre care priveşte astăzi Guvernul de la Chişinău. Cele mai periculoase forme de manifestare sînt traficul de oameni, cu componentele sale de trafic de carne vie/organe pentru transplanturi ilegale, trafic de copii pentru înfieri ilegale, trafic de femei pentru prostituţie şi trafic de forţă de muncă la negru – traficul de droguri, traficul de substanţe radioactive, traficul de arme mici (produse în Transnistria, fără serie sau elemente de identificare), dar şi traficul /contrabanda de mărfuri accizabile (tutun, alcool, parfumuri), cele de firmă sau imitaţiile cu efect direct asupra concurenţei cu produsele originale pe pieţele din Uniunea Europeană! La capitolul ăsta trebuie să recunosc, România e pe locul 2, cu toată evaziunea fiscală instituţionalizată!


miercuri, 30 martie 2011

CONTRACTORII PRIVAŢI


Contractorii privaţi de securitate sînt un subiect la modă. Cum la modă sînt şi luptătorii din Forţele Speciale. Adelin Petrişor a realizat un documentar spectaculos despre „Vînătorii de talibani”, iar „Saptamîna financiară” a publicat cartea lui Steve Fainaru, româno-americanul care a luat Pullizerul pentru reportajele despre compania de securitate Crescent Security Group. Departe de televiziune şi de forţa trusturilor de presă, am o enormă satisfacţie. Aceea de a fis scris şi vorbit despre aceste companii din ianuarie 2004, cînd încă trupurile carbonizate ale celor patru luptători de la Blackwather nu atîrnau lugubru de podul din Fallujah! Am spus atunci că armatele private sînt viitorul războiului. Şi am avut dreptate! În decursul anilor, relaţia mea cu aceste companii a devenit mai strînsă, prietenii mai mulţi, iar poveştile mai spectaculoase. Chiar şi adrenalina se descărca altfel la umbra anonimatului! În ultimul timp s-au scris o sumedenie de poveşti despre aceşti oameni. Unele adevărate, altele fabulaţii perverse! Ei merită, cu adevărat, o carte adevărată! Poate un roman... Cînd timpul îmi va îngădui acest răsfăţ!
Pe Mihai l-am întîlnit în PX-ul din IZ, nu departe de fostul palat al lui Saddam Hussein. Pe unii dintre noi, provenind din spaţiul Balcanic, ne trădează faţa. Scrie pe fruntea noastră, de la o poştă, că eşti român, sau sîrb, sau bosniac, sau macedon. Aşa scria şi pe faţa lui. Pe a mea nu! Şi nici pe a colegului său, bucureştean, despre care puteam să jur că e canadian. Făceam noi cumpărături şi am intrat în vorbă. Apoi, peste cîteva zile, ne-am revăzut întîmplător la biroul Gen. Bg. Cătălin Tomescu, directorul pentru operaţii al Comandamentului Reunit. Oltean din Băileşti, fumător de Cohiba, dialogul s-a înfiripat repede. Oficial nu-mi spune nimic. Prea mulţi confraţi au scris „abureli” despre ei, în decursul timpului. Neoficial, aflu că e în Baghdad de doi ani şi „bucureşteanul” de patru. Cîştigă o căruţă de bani. Mihai mai vine în ţară, din cînd în cînd, dar „bucureşteanul” preferă să vadă cele mai exotice colţuri ale planetei, în concediu, evident, atunci cînd nu este well gunner, la postul său din portbagajul Chevrolet-uluiTahoe. Misiunea well gunner-ului este aceea de a menţine vacuumul de 100 de metri între convoi şi restul autovehiculelor din trafic, pentru că majoritatea atacatorilor sinucigaşi se infiltrează din spate. Am sperat să ne mai vedem, la un rom cubanez şi o havană veritabilă. Nu am reuşit. Mihai a plecat în misiuni, eu în Camp Dracula.
Linşarea celor patru bodyguarzi americani aparţinînd firmei de securitate "Blackwater" la Fallujah, pe 31 martie 2004, a atras atenţia mass-media asupra rolului tot mai mare pe care îl au firmele particulare de securitate şi privatizarea războiului. Conform celor mai recente date, în Iraq se aflau, în 2009, aproximativ 15.000 de bodyguarzi - personal de securitate particular, dintre care 6000 foarte bine înarmaţi, constituind practic o prezenţă militară paralelă în această ţară. Mii de veterani din Armată şi Poliţie - angajaţi ai unor firme particulare de securitate şi asistenţă militară din Statele Unite, Australia, Africa de Sud, Franţa, Belgia, Marea Britanie, Africa de Sud, Uganda, Filipine, Cipru sau Cehia -, plătiţi cu 1500 (o mie cinci sute) de dolari pe zi (în multe ţări leafa unui militar pentru o lună!), asigură protecţia demnitarilor occidentali, a funcţionarilor marilor companii petroliere americane sau a "boss-ilor" firmelor implicate în reconstrucţia Iraq-ului. Firmele particulare de securitate şi asistenţă militară apelează şi la serviciile unor experţi în lupta anti-gherilă din Columbia şi Algeria, ale militarilor ruşi cu experienţa războiului din Cecenia, precum şi ale militarilor chilieni formaţi în anii regimului generalului Pinochet. Nu lipsesc luptătorii nepalezi din tribul „Ghurka”, recunoscuţi pentru cuţitele lor lungi şi încovoiate. Iraqul şi Afganistanul, dar nu numai, atrag ca un magnet mercenari din toate colţurile lumii, mulţi dintre ei cu un trecut foarte „încărcat". Adică, sînt acele tipuri de luptători despre care, între altele, s-au realizat filme documentare gen Shadow Company (Compania din umbră), în regia lui Nick Bicanic. Cel puţin 310 de companii private de securitate internaţionale, au primit contracte din partea administraţiei americane pentru protejarea oficialilor, instituţiilor, convoaielor şi altor entităţi americane şi irakiene. Contractele au fost încheiate din 2003. Pentagonul a contestat o parte din datele prezentate în raportul respectiv, susţinînd cî poate confirma participarea a doar 77 de firme în misiunile de securitate din Irak în baza unor contracte în valoare de 5,3 miliarde de dolari.
Firma americană de securitate cea mai cunoscută din Iraq a fost „Blackwater Security Consulting", care are angajaţi foşti militari din forţele speciale (DELTA, SEALS etc.), pentru a îndeplini misiuni încredinţate pînă acum doar „US Army". „Blackwater" este o firmă tipică în domeniul securităţii. Ea a fost înfiinţată de doi foşti ofiţeri SEALS. Are baza la Moyock (North Carolina), unde deţine un vast teren pentru antrenamente în domeniul misiunilor speciale, utilizat chiar şi de profesioniştii din US Army, contra cost! Întregul campus este prezentat de „Blackwater" drept „cel mai cuprinzător teren pentru pregătire tactică antitero din Statele Unite". Pe web, „Blackwater" se prezintă astfel: „Misiunea noastră este de a oferi clientului foşti militari, experţi în informaţii secrete şi foşti agenţi federali, cu o dovedită experienţă în operaţiuni speciale, care cunosc exigenţele interne şi internaţionale. Noi folosim doar specialişti aflaţi la cel mai înalt nivel profesional şi de motivaţie, utilizaţi de forţele americane şi de cele internaţionale în operaţiuni speciale, în culegerea de informaţii şi aplicarea legii".
Între aceşti profesionişti ai războiului, fără identitate, se află şi mulţi români. Ei lucrează pentru companii occidentale pentru că firmele româneşti de securitate sînt prea mici să se înfrupte din caşcavalul cel mare. BIDEPA a încercat, în urmă cu cîţiva ani, dar a dispărut de pe piaţă! Bărboşii sînt printre cei mai buni luptători din lume. La întoarcerea acasă, merită o discuţie mai amplă despre viitorul şi privatizarea războiului, a serviciilor secrete şi a intereselor diverse pe care aceste entităţi le apără. Cum merită un reportaj, sau un documentar-anchetă, foştii militari români angajaţi prin contract care au efectuat misiuni spectaculoase în teatrele de operaţii din Afganistan, Iraq sau Balcani şi acum sînt lăsaţi la vatră de un sistem prea puţin prietenos cu oamenii săi. Un astfel de om este Laurenţiu Cuci, retras într-un sat din judeţul Arad. Puţini dintre consătenii săi ştiu că Laurenţiu cunoaşte Kabulul mai bine decît Timişoara, iar maşina lui era la deschiderea convoaielor cu demnitari care veneau sau plecau de la preşedintele Hamid Kharzai. Despre oameni ca el, ca Mihai, poate, altă dată.

marți, 29 martie 2011

ROMANOVA


Un amic, excelent analist de securitate, îmi spunea, anul trecut, la Chişinău, că refuză să mai onoreze invitaţiile colegilor din Ukraina la mesele rotunde dedicate situaţiei de securitate din Europa de Est şi spaţiul ex-sovietic, pe motiv că, experţii pro-occidentali, pro-NATO, pro-West, pro-UE ukrainieni, prezenţi la reuniuni, făceau praf România, într-un limbaj de analist de gang, pe care eu îl folosesc cu plăcere pentru a scăpa de durerile de ficat, dar şi pentru a picura cîte ceva în căpăţînile cititorilor de rînd, mai puţin familiarizaţi cu termenii sofisticaţi ai domeniului! Dacă pro-occidentalii kievieni au o astfel de părere despre România, cu convingeri bine înrădăcinate, ce părere au pro-moscoviţii? Aceasta a fost motivaţia amicului meu şi îl înţeleg perfect!

Iată că, o telegramă diplomatică, din ciclul "Wikileaks muşcă şi fuge", pune în lumină temerile inteligenţilor de la Kiew, pe care, foarte puţini din cei de dincolo de Prut (nu de Stix!) au curajul să o afirme cu subiect şi predicat şi şi mai puţini pe Dîmboviţa cea mlădios curgătoare şi limpede ca cristalul lui Oleg: ROMANOVA, un proiect interesant, fără vreo legătură cu Romanovii sau cu sfîrşitul acestora, probabil doar cu Rasputin!

"Ucrainenii au constatat că politicienii din Republica Moldova, promovînd o politică pro-europeană, susţineau tacit intrarea Moldovei în UE prin România, cu posibilitatea ca Moldova de la dreapta Nistrului să se unească, eventual, cu România, iar stînga Nistrului (Transnistria) să revină la Ucraina. În loc să fie absorbită de România, Moldova de la dreapta Nistrului s-ar putea uni cu România într-o structură supra-naţională, "Romanova"", se arata într-o telegramă a Ambasadei de la Kiev datînd din 2007, clasificată confidenţial. Cunoaşteţi subiectul! El era drag chair şi fostului reprezentant al UE în Moldova, Kalman Miszei! Eventual, pe "Cartea de Vizită" a noii entităţi să scrie "Romanova Erdely - Stat federal". O idee promovată, cu oarecare succes, chiar şi la Tiraspol, unde funcţionează, de mai bine de un an, o agenţie de turism maghiară, condusă de un om de afaceri, fost general, îmi scapă numele!

Într-o altă telegramă a Ambasadei de la Kiev, clasificată confidenţial şi intitulată "Relaţiile România-Ucraina: summituri anulate şi expulzări de atasaţi", datînd din 2009, se arată că Bogdan Iaremenko, adjunctul şefului secţiei de politică externă a Secretariatului Prezidenţial, "ne-a spus că Guvernul Ucrainei este preocupat că actualul guvern din România încearcă să promoveze o politică a "României Mari" care ar include părţi din Ucraina, Ungaria şi Moldova. El a concluzionat ca relaţiile încordate cu România reprezentau o problemă serioasă şi a spus că Guvernul Ucrainei "analiza opţiunile" avute pentru a aborda înrăutăţirea relaţiilor". Este, evident, o mare tîmpenie, dacă nu o mainipulare grosolană. În 2009, în România funcţiona Guvernul Boc, care nu era capabil să păstreze oamenii la muncă, sau în ţară, darămite să aspire la "prospături" teritoriale, cu un ministru de externe Soros, un departament al românilor de pretutindeni care a îngropat ideea de diaspora - din Valea Timocului şi pînă în Australia! - şi cu o politică externă dezlînată şi bujbecă! Însă, Ukraina, icapabilă să adopte o direcţie clară de dezvoltare viitoare, rămîne tributară războiului rece şi consideră România "o ameninţare directă la securitatea ţării"! Evident, asta după ce Bogdan Aurescu le-a dat cu Insula noastră peste bot, la Haga (ce-mi plac exprimările astea de gang!)! Astfel, o altă telegramă, din 2010, intitulată "<> ameninţare de securitate a Ucrainei - România", trece în revistă plîngerile ucrainene referitoare la România. "Cea mai insidioasă problemă este suspiciunea Ucrainei în privinţa unui sentiment iredentist românesc, poate chiar o strategie, cu privire la regiunea Cernăuţi şi partea sudică a regiunii Odesa, zone luate de Uniunea Sovietică de la România în 1940 şi, din nou, în 1944. Unii observatori ucraineni atenţi ne-au spus că, în campania sa electorală din 2009, preşedintele României, Băsescu, a exploatat în mod regretabil naţionalismul românesc, inclusiv în privinţa Ucrainei. Unii observatori, mai puţin atenţi, de aici, sînt înclinaţi să extrapoleze sloganurile iredentiste ale unor grupări marginale româneşti şi să le transforme în declaraţii de intenţie ale României sau chiar în linii politice", se arată în telegramă. Aceeaşi telegramă arată că o a treia problemă este "nevralgia ucraineană faţă de intenţiile României în privinţa Moldovei. Orice mişcare spre absorbţia Moldovei sau reunificarea acesteia cu România ar fi primită rău la Kiev, unde ar fi văzută, între altele, drept o deschidere a apetitului României pentru pretenţii teritoriale conexe împotriva Ucrainei. Candidatul prezidenţial ucrainean Tihipko a declarat în timpul campaniei sale că "menţinerea Moldovei ca stat independent este un interes strategic al Ucrainei. Nimeni nu este interesat mai mult decît noi de acest lucru". Evident, de aici şi obrăznicia inteligenţilor ukrainieni, în ultimul an, la Chişinău, mult mai activi decît chiar rezidenţii FSB, sau elevii sis puşi la filaj, în practică! Înţeleg şi implicarea comandourilor ukrainiene în conflictul din Transnistria şi alte şi alte "dovezi" de prietenie şi bună vecinătate!

Din punctul meu de vedere, România NU a ştiut, în ultimii 20 de ani, să se comporte ca un STAT care îşi apără NAŢIUNEA! NU a revendicat niciodată nimic! NU şi-a apărat niciodată cetăţenii aflaţi peste hotare! NU a luat niciodată poziţie tranşantă atunci cînd ukrainienii au terfelit în ţărînă satele româneşti din zona Cernăuţiului şi a desfiinţat bisericile şi bibliotecile! NU s-a revoltat niciodată în legătură cu vlahii de pe Valea Timocului, sau de la Vidinul bulgăresc! NU a zis nici cîr în ceea ce priveşte românii din Ungaria sau moştenirea Gojdu, ba a trimis la Budapesta, prin intermediul ICR, unii dintre cei mai anti-români pe care i-am cunoscut! NU a deschis pliscul în legătură cu românii din Bugeac sau de la Odessa! NU a depus eforturile necesare pentru ca românii basarabeni să recunoască în Ţara Mamă un Acasă! NU a promovat suficient politica euro-atlantică în mediile politice, academice şi de securitate de la Chişinău, astfel încît Moldova să se transforme - în aspiraţia sa spre UE - din consumator de fonduri şi energii în furnizor de securitate, parteneră la efortul european! NU a investit LEI în economie Moldovei, sigur, în afara locului de joacă al Robertei Anastase! NU a atras de partea sa buni români, în afară de fostul preşedinte moldovean Mihai Ghimpu!

Şi seria de NU din politica externă românească referitoare la relaţia cu "vecinătatea apropiată" ar putea să continue. Aşa că, Ukraina NU trebuie să-şi facă griji: ROMANOVA NU VA EXISTA!

luni, 28 martie 2011

CABLOGRAMUL DE DEMNITATE


Noroc cu cablogramele lui Asange că mai şi presa din România subiecte serioase. Nu sunt un fan al lui Băsescu – asta se ştie deja, sper! - , dar aceste depeşe diplomatice pun în lumină adevărata valoare a clasei politice dîmboviţene, demnă de o „ţară europeană mediocră”! De ce ne merge din rău în mai rău, de 20 de ani? De aia! Astfel de personaje demne de Africa Ecuatorială, nu ar face cinste decît unor puşcării de maximă securitate! Deasupra lor, în ultimii ani, se află Traian Băsescu! Spuneţi-i cum vreţi: animal politic, sau nu, Traian Băsescu pare că a călcat în străchinile politicii interne pentru a învăţa, bine, politica externă şi a rămîne un aliat de încredere, predictibil al Statelor Unite, salvînd cablo-gramul de demnitate naţională, intens terfelită de toţi maimuţoii politici de la noi.

Zice depeşa că foştii asociaţi ai lui Mircea Geoană îi critică natura ranchiunoasă (încercând să-i înlăture pe majoritatea rivalilor politici interni), ambiţia excesivă şi lipsa de loialitate. Pentru unii, este un hibrid neplauzibil între mecanica de tip american şi flexibilitatea morală românească”, se arată în telegramă.Din perspectiva adversarilor politici, Mircea Geaonă apare ca o persoană publică conflictuală cu dese schimbări de poziţie, populist, indecis şi lipsit de substanţă. Într-o altă telegramă, din 2008, oficialii americani citează o caracterizare facută de colegii britanici lui Mircea Geoană: Woobly. În traducere, instabil.

Am spus şi săptămîna trecută, dacă preşedintele Sarkozy va mai obţine un mandat în urma războiului din Libia, acest lucru îl poate datora şi lui Traian Băsescu, cel care s-a opus teribilismului deşănţat al liderului hun de la Paris! Băsescu NU a fost deacord ca UE să recunoască opoziţia libiană şi, în consecinţă, aceştia şi-au păstrat statutul legal internaţional de „civili”. Doamna Clinton, care a contribuit substanţial la scrierea Rezoluţiei 1973 a Consiliului de Securitate a vorbit clar şi răspicat despre mandatul limitat al Coaliţiei la împiedicarea atacurilor împotriva „civililor”. Dacă aceştia ar fi fost recunoscuţi ca organizaţie constituită, alta ar fi fost natura juridică a intervenţiei şi altele tratativele diplomatice. Băsescu, ca aliat fidel al SUA, ştia acest lucru! A spus-o, deşi şi-a atras critici vehemente ale „deontologilor” de Bucureşti (să trăieşti!). Acelaşi lucru se întîmplă cu misiunea fregatei şi cu declaraţia referitoare la NATO. Iată că deciziile de politică externă ale Preşedintelui României sunt CORECTE. În acest caz!

P.S. Depeşele diplomatice americane dezvăluie că Traian Băsescu a fost „chitit” de la început pe achiziţia de F16. Cred şi eu. F16 este avionul utilizat de partenerii militarilor români şi este agreat ca avion de patrulare în cadrul NATO. Cunoscînd bine faptul că militarii români pleacă în teatrele de operaţii cu echipamentul şi… NAI-UL (n-ai să-mi dai şi mie un(o)…), preşedintele s-a gîndit că mult mai uşor obţine sprijin şi mentenanţă de la aliaţii permanenţi, SUA, pentru acest tip de avioane. Discuţia rămîne deschisă…

vineri, 25 martie 2011

REFORMA POLIŢIEI A ÎNCEPUT, ŞI S-A SFÎRŞIT, LA SAT. LA MULŢI ANI!


Astăzi e Ziua Poliţiei Române. La mulţi ani! Anul acesta, Ziua Poliţiei Române se sărbătoreşte sub spectrul "reformei" Ministerului de Interne şi al concedierii poliţiştilor. De acest bau-bau nu este scutit nici Inspectoratul Caraş-Severin, deşi în 2010 a fost primul din ţară la constatarea infracţionalităţii economico-financiară, iar la majoritatea tipurilor de infracţionalitate s-au înregistrat scăderi. Însă, bugetul Ministerului Administraţiei şi Internelor (MAI) avizat, recent de Parlament, prevede disponibilizarea a 18.000 de angajaţi în 2011, în două etape, începînd cu 1 aprilie, ziua păcălelilor! Cele 18.000 de disponibilizări care s-ar pregăti la Ministerul de Interne i-au pus pe jar pe liderii de sindicat, care i-au cerut ministrului Traian Igaş să analizeze foarte bine situaţia înainte să taie din personal. Asta, după ce bugetul Ministerului de Interne a fost tăiat cu 1 miliard şi jumătate de lei. Concedierile se vor face după criterii bine stabilite, cum ar fi cercetările penale sau disciplinare, pregătirea şi experienţa profesională şi respectarea conduitei deontologice. Nici o vorbă despre o nouă viziune managerială! Genul de "reformă şi gata" nu face decît să ascută rivalităţile din interiorul MAI. Sînt 110.000 de poliţişti, jandarmi, pompieri, poliţişti de frontieră, dar şi 40.000 de oameni din administraţie. Despre numărul mare de poliţişti, faţă de media europeană, invocată de ministrul de Interne, preşedintele Sindicatului Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual, Marian Gruia are o altă opinie. "Media aceea se referă cu tot cu jandarmi. Dacă analizăm cu ce se ocupă jandarmii, adică restabilirea ordinii publice, o să descoperim că în realitate peste 4.000 păzesc instituţii. Este asta treaba lor? În legea lor spune că trebuie să restabilească ordinea publică. Pompierii, apoi, sînt peste 30.000, ceea ce e imens. E o cifră enormă faţă de ce este România. Jandarmeria şi pompierii au structuri supradimensionate faţă de responsabilităţi şi împărţire administrativă". Afirmaţiile sînt, dacă nu răutăcioase, cel puţin răuvoitoare. Domnul lider de sindicat nu spune nimic de faptul că există, într-adevăr, structuri parazite în cadrul instituţiilor de forţă, încadrate cu oameni, uneori, incompetenţi, care încasează sume fabuloase fără să facă nimic, în timp ce angajaţii, militari sau nu, trag din greu pe salarii de mizerie, ameninţaţi zilnic cu concedierea. Inclusiv "criteriile" expuse de ministrul Igaş confirmă ce spun: "experienţa profesională"... adică pompieri tineri, de viitor, dedicaţi, unii cu Academie, doctoranzi, trăiesc zi de zi cu ameninţarea rămînerii fără loc de muncă, în timp ce colonei burtoşi, incompetenţi, şpăgari şi rău-voitori, se lăfăie în birouri, la căldurică, pe zeci de milioane de lei, fără să facă NIMIC! Dacă eşti de bună credinţă ştii sigur că NU efectivele aflate efectiv în slujba cetăţeanului sînt supra-dimensionate, ci structura malignă care sufocă MAI şi o stoarce de resurse! Dar, de aceştia e mai greu să te atingi şi să faci... reformă! Din aceste considerente, "nenorociţii" ăia de europeni, care "nu ne vrea" în Shengen, au inventat un mecanism numit Noul Management Public (NMP) care implică şi companiile private în asigurarea Securităţii şi contribuie la reforma sectorului. Am sperat că Guvernarea aste portocalie, care se revendică de dreapta - dar care, constat, că e "făckută DIN dreapta! - va adopta fără rezerve acest mecanism de eficienţă. Din păcate, NU! De aceea Nu cred în reuşita reformei în Ministerul de Interne! Ea nu va fi decît o altă ciopîrţire brutală a unui sistem menit să asigure SECURITATEA NAŢIONALĂ.

Prima idee genială, prima retractare:desfiinţarea poliţiei rurale! "Ne întoarce înapoi cu 50 de ani, pe vremea jandarmului care umbla pe jos, prin sat, cu puşca în spate, iar dacă se întîmpla vreo nenorocire veneau de la centru şi rezolvau problema", îmi spunea, la începutul acestui an, consilierul judeţean Costinel Ristache, Preşedintele Autorităţii Teritoriale de Ordine Publică a Judeţului Caraş-Severin, atunci cînd "reforma" Ministerului de Interne prevedea şi această inepţie! Primul lucru care mi-a atras atenţia în Planul Staretgic (PS) de Ordine Publică pe 2011, aprobat în şedinţa din ianuarie a Consiliului Judeţean, au fost cele două puncte din "Obiectivele Naţionale Prioritare, identificate în programul de guvernare şi în planul de activităţi al MAI": ... creşterea serviciului poliţienesc în mediul rural şi îmbunătăţirea condiţiilor de lucru al poliţiştilor din mediul rural prin reabilitarea de clădiri ale secţiilor de poliţie şi modernizarea posturilor de poliţie! De altfel, există şi noua Poliţie locală, legea tocmai a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2011! Perfect, spun eu, care sînt mai zgîrcit din fire, vom face economii! Numai că, după cîte ştiu eu, Legea Poliţiei Locale prevede un poliţist la 1000 de locuitori şi plata acestuia din bugetul local. Chiar şi la un salariu de 500 de lei pe lună, adică 2,36 lei pe oră, majoritatea comunelor din România NU vor avea bani să plătească un poliţist local care, pe banii de mizerie care îi primeşte, să patruleze zi şi noapte prin toate satele comunei, unele dintre ele aflate la mama dracului de centrele de comună. Deci, reforma e "bine" gîndită!

Joi, Colegiul Prefectural a bifat şi informarea Poliţiei Caraş-Severin privind modul de implicare al autorităţilor în asigurarea pazei bunurilor şi valorilor în mediul rural. Degeaba Legea 333/2003 prevede obligativitatea pazei în mediul rural, cu sancţiuni între 2000 şi 5000 de lei acordate primarului( art.60, lit.a)! NU SÎNT BANI, primăriile din comunele judeţului abia au fonduri să plătească lumina! În prezent, din totalul de 69 de comune existente în Caraş-Severin, doar 24 au asigurată o formă de pază prevăzută de legislaţie, 45 de comune... NU! Ba mai mult, faţă de anul trecut 5 comune au renunţat la pază, tot din lipsă de fonduri! Din aceste motive, efectivele poliţiei judeţene, la nivel rural, sînt suprasolicitate şi vor fi "exploatate" la maxim dacă inspectoratul va fi atins de anunţatele restructurări de personal! Ba mai mult, nici siguranţa documentelor oficiale ale primăriilor nu poate fi asigurată. Din cele 69 de comune, doar 37 beneficiază de sistem de alarmare sau camere video. Sisteme de alarmare mai există şi la 58 de şcoli, 11 dispensare şi 19 biserici, că deh, Casa Domnului trebuie şi ea păzită electronic de dracu! Anul trecut au fost sesizate un număr de 3265 de infracţiuni în satele judeţului. Aşa cum se prezintă situaţia operativă, în acest moment, lipsa pazei în mediul rural reprezintă un risc la adresa ordinii şi siguranţei în satele judeţului.

Caraş-Severinul este un judeţ "liniştit şi sigur", după cum m-a asigurat preşedintele ATOP, Costinel Ristache. Asta nu-i împiedică pe cei responsabili de ordinea publică a judeţului să ia măsuri de prevenire. "Un membru al ATOP din judeţ se va deplsa în Belgia, ca să vadă cum funcţionează la ei acest organism, inventat de Marea Britanie", mi-a spus Costinel Ristache, cel mai probabil viitor vicepreşedinte al CJ Caraş-Severin. Pînă cînd ATOP-ul va deveni organismul coordonator, şi nu doar "consultat", al ordinii publice provinciale, astăzi, de Ziua Poliţiei Române, le transmitem oamenilor legii, în uniformă albastră, că principala responsabilitate a ordinii publice în judeţ, şi mediul rural, LE REVINE! Sigur, alături de jandarmi şi pompierii militari, care aşteaptă, şi ei, ţăcănitul de foarfecă al restructurărilor de personal. La mulţi ani!

joi, 24 martie 2011

12 ANI


Ce straniu, Mile Cărpenişan a fi îngropat la exact 11 ani de cînd, pe 24 martie 1999 au fost declanşate bombardamentele NATO asupra Yugoslaviei, care au dus, în final, la proclamarea unilaterală a independenţei provinciei Kosovo. Cînd pleci dintr-un teatru de operaţii reporterii de război, din întreaga lume, se salută între ei: "Rămîi cu bine! Ne vedem la războiul următor"! Acum, nu pot să-ţi spun decît: Dumnezeu să te odihnească, prieten drag! Vidimo,se! Astăzi, în contextul geo-politic actual, merită amintit acest episod. În mod straniu, Slobodan Milosevici, Saddam Hussein şi Muammar Ghaddafi au fost atacaţi pe 20 martie (Saddam în 2003, Gaddafi in 2011), iar Milosevici a fost ”păsuit” încă patru zile.

“Allied Force”,condusă de Statele Unite, a fost cea de a doua misiune militară a NATO, de la înfiinţarea sa, după operaţiunea “Deliberate Force” din Bosnia, din 1995. Pentru sîrbi, bombardarea Belgradului, de către aviaţia NATO, a amintit de raidurile naziste din 1940, mai ales că în acţiunile NATO din 1999 au luat parte şi militari germani. Oficial, Statele Unite au luat această decizie pentru a proteja populaţia albaneză din provincia Kosovo de represiunile puse la cale de armata sîrbă şi de forţele paramilitare loiale lui Milosevici. Ulterior, s-a dovedit ca aşa-zisele masacre ale albanezilor din provincia sîrbă au fost regizate pentru a motiva intervenţia armată. Diferendul dintre albanezi şi sîrbi durează de mai bine de 60 de ani. În 1943, conducătorul albanez Ferat Beg Draga afirma: „A sosit timpul să-i distrugem pe sîrbi. Nu vor mai exista sîrbi sub soarele din Kosovo”! Acest obiectiv a fost atins aproape în totalitate în 1999 cu ajutorul NATO! În 1964 a fost înfiinţat Comitetul Revoluţionar Anti-Revizionist, cu sprijinul Serviciului Albanez de Informaţii şi al... Chinei aliată cu Albania împotriva revizionismului sovietic! Acest comitet a organizat demonstraţiile din 27 noiembrie 1968 din Kosovo. Bombardamentele NATO au durat 78 de zile, din 24 martie pînă pe 11 iunie 1999, iar Milosevici a reusit să-şi negocieze rămînerea la putere. În cele 78 de zile de bombardamente au fost ucişi aproximativ 2.000 de civili, între care 88 de copii, iar peste 6.000 de persoane au fost rănite.

UCK, Armata de Eliberare din Kosovo, a luat fiinţă în 1999, ca o mişcare de eliberare naţională! Potrivit informaţiilor pe care le aveam în martie 1999, în Yugoslavia, la acel moment, UCK dispunea de 40.000 de combatanţi, adică 20 de brigăzi a 2000 de luptători. 3 brigăzi operau la Pristina, 2 în raionul Podujevo, 2 la Mitrovica, cîte o brigadă în raioanele Djakovika, Decani, Klina, Kacanik, Urosevac, Gnjilane, Prizren, Pec, Glogovac şi Vucitrn. Un nucleu permanent de aproximativ 1500-2000 de luptători a fost identificat înaintea declanşării bombardamentelor NATO în zona Drenica. Dovezile arată că luptătorii UCK au fost încorporaţi cu forţa, pe principiul o casă un luptător! Din surse aparţinînd organelor securităţii yugoslave, rezultă că în 1998, UCK ar fi dispus de 26.000 de puşti automate de asalt, 10.500 de pistoale mitralieră, 2250 de mitraliere, 850 de aruncătoare, 200.000 de grenade de mînă şi 5500 de pistoale. Comandamentul UCK a împărţit teritoriul provinciei Kosovo în 4 zone de operaţii: Zona 1 – Pristina, Podijevo; Zona 2 – Kosovska, Mitrovica, Vucitrn şi Drenica; Zona 3 – Pec, Decani, Djakovica, Prizrem; Zona 4 – Vrosevak, Gnjilane. Cele mai puternice baze UCK erau în localităţile Donji, Gornji, Prekaz, Preleva, Srbica şi Pec. Zeri Kosovec (Vocea Kosovo) era organul de presă al grupării, editat în Elveţia, în limba albaneză. La NewYork apărea ziarul ILIRIA, condus de chiar purtătorul de cuvînt al UCK, Joseph Diogardy, albanez de religie...iudaică!

UCK îşi aduna fondurile din Europa, emigraţia albaneză fiind obligată să vrese „zakatul” în conturile din Elveţia şi Germania, în special, dar şi firmele albaneze din Serbia erau dijmuite riguros. De asemenea, SUA, Arabia Saudită, Turcia şi Iranul şi-au adus o contribuţie financiară însemnată, dar şi traficul de droguri şi prostituţia. Sumele adunate au fost de peste 400 milioane USD, în 1998! Vîrsta media a combatanţilor UCK era de 22-45 de ani, iar solda lunară de 1000 de mărci germane şi o cotă de asigurare pentru familie. Obiectivul politic al UCK a fost de la început secesiunea provinciei Kosovo.
În aceste condiţii, chiar şi fără ajutorul NATO, UCK ar fi învins în lupta de eliberare. Experienţa în lupta contrainsurgentă spune că pentru anihilarea unei astfel de armate este nevoie de 10 militari pentru fiecare combatant!
Frecvenţa atacurilor teroriste în Kosovo au fost de 11 în 1991, 12 în 1992, pauză pînă în 1996 cînd au avut loc 36 de atacuri teroriste, urmate de 55 în 1997 şi de 65 în primele trei luni ale anului 1998! Acest lucru demonstrează apariţia unor instructori profesionişi! Atacurile au vizat, îndeosebi, forţele de poliţie, sediile şi casele familiale ale poliţiştilor, dar şi civilii sîrbi sau albanezii consideraţi loiali statului Yugoslav. Din 1998, UCK a trecut de la imaginea de organizaţie teroristă la cea de gherilă, etalîndu-şi uniformele şi drapelul la toate televiziunile!, dar s-a dovedit a fi o formaţiune terorist-secesionistă clasică, organizată după criteriile patriarhale ale comunităţii albaneze, aflată sub influenţa clanurilor şi consiliilor tribale (fis). Prezente mai mult în localităţi din mediul rural, nucleele UCK au procedat la fortificarea caselor cu lucrări de apărare, tranşee, tuneluri şi întăriri, unde aveau depozitate arme, muniţii, explozivi şi alimente. Trupele NATO s-au abţinut să pătrundă în aceste localităţi!

miercuri, 23 martie 2011

DEMOCRAŢIA, NOUL JIHAD

A.S. ANTE SCRIPTUM - CU BĂSESCU LA RĂZBOI

Îmi amintesc, în urmă cu cîţiva ani, de hăhăiala zgomotoasă de pe toate posturile de televiziune, de sondajele de opinie, de vox-urile aruncate în eter, referitoare la aderarea României în NATO. Era o fernezie generală de ziceai că românul - născut poet - s-a trezit dimineaţa, mahmur, şi războinic ratat. A venit şi NATO! Şi, a trebuit să plătim! Securitatea costă bani mulţi, pe care îi dai din buzunar - şi sincer, nu înţeleg cum CPS-urile provinciale pot tarifa 7 lei/oră prestaţia unui agent de securitate, dar, asta e o altă discuţie, colaterală! - . Cum? Dai bani, nu primeşti, de la NATO? Ai dracului de capitalişti împuţiţi, nu se mai satură, sătura-s-ar cu lumînări şi batiste de banii ăştia! Ei, bine, NU sîntem de acord să mergem la resboiu! Na! NATO a solicitat, IAR CSAT a decis: Fregata Regele Ferdinand, împreună cu un echipaj de 207 militari va fi parte la forţa de securitate maritimă din largul coastelor libiene. Fregata va fi gata de misiune în 30 de zile şi va sta pe mare trei luni! Deocamdată. Pentru această misiune vor fi deblocate 4,5 milioane de euro de la bugetul de stat. Preşedintele Traian Băsescu (faţă de care nu pot fi acuzat că nutresc vreo dragoste neţărmurită...) a înflorit de cînd e pe măciuci cu Sarkozy. Poziţia exprimată de el a fost una demnă de un şef de stat! Şi poziţia CSAT a fost una corectă. România TREBUIE să-şi respecte obligaţiile faţă de aliaţi! Situaţia din teren va impune alte decizii la momentul potrivit, în funcţie de gradul de asimetrie al conflictului declanşat de Franţa în sudul Mediteranei.


XXX
Nevoia!, mă face să public acest text. Puţin spectaculos şi scolastic. Poate va fi util, însă, în analiza vremurilor pe care le traversăm. Chiar şi magnatul petrolului, Dinu Patriciu afirmă, pe la începutul convulsiilor economico-financiare, că actuala criză economică mondială va sfîrşi într-un război! Alte structuri internaţionale îşi vor face locul în spatele globalizării economice, culturale, informaţionale, fireşti în actualul stadiu al dezvoltării tehnologice a umanităţii, care ascund, însă, ambiţii legate de globalizarea politică, de dominaţie economică şi militară, la adăpostul unor lozinci privind globalizarea democraţiei! Febra democraţiei, care a cuprins subit statele arabe din ordul Africii şi Orientul Mijlociu, pare să fie noul jihad, care va aduce o lume nouă, iar grupurile din "opoziţia democratică", noua Al-Qaida! Noul jihad îşi face apariţia în lume gol-goluţ şi cu o mînă pe trăgaci, alta pe tastarura computerului. De fapt, istoria se repetă. Aşa a început totul! După ce s-a prăfuit bine în deşertul afgan, numele Al-Qaida este din nou pomenit, zilele trecute, în legătură cu nisipul mai fin al Saharei Libiene. "Talibani afgani şi membri Al-Qaida au plecat din Afganistan spre Libia". Poate cu "Trenul prieteniei", nu se spune exact în ştire!

Evenimentele de la 11 septembrie 2001 au adus în prim-planul vieţii internaţionale un nume nou: Al-Qaida! La fel de misterios, precum numele unor actori de film, sau locuri exotice, Al-Qaida s-a dovedit a fi, în foarte scurt timp, mai mult decît o creaţie hollywoodiană, chiar hichkockiană, ce părea să ameninţe: „sînt coşmarul, visul tău urît”, intrat triumfal pe „marele afiş” cu o publicitate în care s-au investit doar cîteva sute de mii de dolari. O asemenea publicitate, cu efecte negative în democraţiile reprezentative din America de Nord şi Europa, a făcut şi face prozeliţi în comunităţile fundamentaliste din întreaga lume, fie ele musulmane, dar nu numai. Paradoxal, deşi presa, analiştii şi opinia publică vorbesc despre Al-Qaida ca despre o organizaţie teroristă – cu structuri ierarhice bine determinate – realitatea demonstrează că „Baza” este mai mult o mişcare ideologică (poate o nouă religie?), iar Ben Ladden este simbolul şi purtătorul său de cuvînt, chiar şi astăzi cînd, nimeni nu ştie cu certitudine, dacă se mai află în viaţă.

„FUNDAŢIA” CARE A RĂSCOLIT LUMEA

Sincer vorbind, Al-Qaida – Baza, Fundaţia (în arabă n.n.) – nu există! La origine, acest termen a fost utilizat de către mujaheddini pentru a desemna una dintre locuinţele de importanţă secundară ale milionarului saudit Oussama Ben Ladden, din Afganistan. Aici se adunau tineri musulmani din lumea întreagă înainte de a fi trimişi în taberele de antrenament pentru dobîndirea, sau îmbunătăţirea, cunoştinţelor militare. Apoi, din nume comun, Al-Qaida a devenit un nume propriu, căruia militanţii, serviciile de informaţii şi mass-media au sfîrşit prin a-i conferi existenţă!

Apariţia şi existenţa Al-Qaida sînt strîns legate de Afganistan. În anii 80, combatanţii musulmani din această ţară constituiau reţele de recrutare la nivel mondial, „graţie sprijinului financiar saudit şi american”(Mario BALINT şi Raico CORNEA; Primul război al mileniului, Ed. AUGUSTA, 2001, pag.46). După retragerea sovietică din 1989, aceste reţele de luptători s-au desprins de proprii finanţatori. Aici, trebuie deschisă o paranteză: Afganistanul a fost eliberat de sub ocupaţie sovietică, principalul scop al mişcării tallibane. Cu toate acestea, instaurarea Califatului şi dobîndirea unui mod de viaţă – cu modificări la nivelul psihicului şi mentalului colectiv – au determinat apariţia, poate, a unei „noi specii” de care trebuie ţinut cont pe termen lung!, am închis paranteza. Al-Qaida a „coagulat” atunci, în jurul personalităţii lui Oussama Ben Ladden, întîi, mujahedini credincioşi din taberele de antrenament din Afganistan şi Pakistan, apoi, mai multe reţele neteritorializate, organizaţii politice violente şi autonome, în întreaga lume musulmană: Algeria, Egipt, Maroc, Turcia, Iordania, Tadjikistan, Uzbekistan, Siria, Pakistan, Malaezia, Indonezia, Filipine, Liban, Iraq, Arabia Saudită, Kosovo, Bosnia, Cecenia, Daghestan, Sudan, sau Europa Occidentală şi America de Nord. Grupările din aceste spaţii se revendică ideologic la Al-Qaida, „dar îşi apără şi îşi vor apăra autonomia proprie şi capacitatea lor de acţiune dacă Al-Qaida va fi, într-o zi, distrusă” (Marret, Jean-Luc: TEHNICILE TERORISMULUI, Ed. Corint, 2002, pag.18). La baza acestei „creaţii” se află dr. Abdullah Azzam, universitar saudit asasinat la sfîrşitul anilor 90 în Afganistan, şi şeicul Muqbel, al Yemenului, consideraţi a fi mentorii lui Ben Ladden, potrivit aceluiaşi Jean-Luc Marret. În două dintre operele sale, „Regăsirea caravanei” şi „Apărarea teritoriilor musulmane”, dr. Abdullah Azzam recomandă crearea unei „internaţionale” islamice în întreaga lume, o reţea globală de activişti musulmani fundamentalişti care să poată face legătura între organizaţiile islamiste din întreaga lume, constituindu-se ca o comunitate largă de combatanţi antrenaţi şi motivaţi. Al-Qaida îşi are originea în aceste idei şi în Maktab al Kidmat lil-mujahidin al-Arab (MaK), sau Biroul afgan, înfiinţat în 1982 de dr. Azzam, cu scopul mobilizării luptătorilor la jihad împotriva sovieticilor. În calitate de finanţator principal, Ben Ladden era considerat adjunctul lui Azzam. Potrivit lui Radu-Costin Dobriţoiu ( AFGANISTAN – un pămînt uitat de timp, Ed. Enciclopedică, 2002, pag. 43), MaK lucra în strînsă legătură cu serviciul de informaţii pakistanez, guvernul saudit, guvernul egiptean şi reţelele neorganizate ale fraţilor musulmani... şi cu două bănci saudite, Dar al Mal al Islami, fondată în 1981, şi Dalla al- Baraka, fondată în 1982, de către apropiaţi ai Regelui Fadh al Arabiei Saudite.

Dacă organizaţiile teroriste tradiţionale erau costituite în structuri piramidale, Al-Qaida s-a înfiinţat ca un sistem de sateliţi autonomi ce gravitează unul în jurul altuia, maktab, adică un fel de confederaţie mişcătoare, pe orizontală. Pe verticală, Al-Qaida este organizată în jurul lui Ben Ladden (emir general) şi, probabil, în prezent, în jurul lui Ayman al-Zawahiri, egiptean, co-fondator al Al-Qaida şi membru al comitetului consultativ şi al comitetului Fatwa. El este şi unul dintre conducătorii Jihadului Islamic Egiptean şi al Talaa’al al-Fateh, Avangarda cuceririi! Sub consiliul de conducere se află un consiliu consultativ religios, majlis al shura, un comitet militar, comitetul financiar, comitetul însărcinat cu problemele religioase şi juridice şi comitetul de informare – batalionul de PR al Al-Qaida! Cel mai important rămîne, însă, Consiliul consultativ religios, care ia în discuţie, în conformitate cu perceptele Coranului – aşa cum sînt ele traduse de salafişti! – acţiunile politice majore şi acţiunile teroriste. Pentru că, fundamentalismul religios este motorul de neoprit al acestei organizaţii!

„Kuran”!

Într-o noapte din cel de-al 40-lea an al vieţii, în luna lui Rammadan, Arhanghelul Gabriel îl trezeşte pe Mahommed şi-i strigă: „Citeşte” (Kuran)! El răspunde că nu ştie a citii, dar îngerul îi mai strigă de două ori: „Kuran”, cu sensul de a recita, de aspune „după el”(Balint, Mario: KANDAHAR, Ed. Mirton, 2002). De la acest îndemn pleacă şi povestea noastră, avînd la bază experienţa personală. Islamul este o religie tînără, în plină expansiune, percepută ca o ameninţare pentru celelalte religii fundamentale, monoteiste, dar şi pentru statul naţiune. Umma, comunitatea musulmană din întreaga lume, funcţionează după reguli pe care societăţile occidentale nu sînt dispuse să le accepte. Musulmanii sînt oameni aspri, la fel ca locurile în care trăiesc. Bătrînii au barba albă. Mintea lor este plină de înţelepciune, ochii lor au citit cartea vieţii. Cînd au primit prima cămilă au cunoscut gustul bogăţiei. Cînd au murit turmele de oi, au cunoscut nenorocirile mizeriei. Au văzut fîntîni secate, deci ştiu ce e disperarea, şi au văzut fîntînile pline cu apă, deci ştiu ce înseamnă bucuria. Ei ştiu că soarele aduce viaţa, dar ştiu, de asemenea, că soarele aduce şi moartea, lucru de care nu îşi dau seama locuitorii din Europa sau America temperate. Ştiu ce este setea şi ştiu ce este să fii sătul.

Ryszard Kapuscinski descria, într-un excelent volum de reportaje de călătorie prin fosta Uniune Sovietică, spiritul acestor oameni: „Oare, omenirea care s-a născut prin pustiuri, lucru despre care vorbesc toate mărturiile, nu va fi nevoită să se înapoieze acolo unde îşi are leagănul? Şi, atunci, la cine va veni să se sfătuiască acel orăşean transpirat, cu FIAT-ul lui supraîncălzit, cu frigiderul lui pe care nu va avea unde să-l pună în funcţie? Oare nu are să-l caute pe turkmenul cu barbă albă, sau pe tuaregul cu turban? Ei ştiu unde sînt fîntînile, adică ei cunosc tainele supravieţuirii, ale salvării. Ştiinţa lor, lipsită de caracter doctrinar şi de scolastică, este mare pentru că este pusă în slujba vieţii(sbl.n.). În Europa există obiceiul de a se scrie despre oamenii pustiurilor că sînt înapoiaţi, ba chiar foarte înapoiaţi. Nimeni nu-ţi spune că nu este îngăduit să emiţi asemenea verdicte despre nişte oameni care, în condiţiile cele mai cumplite, au ştiut să reziste mii de ani, creînd cel mai preţios tip de cultură, o cultură practică, îngăduind unor popoare întregi să existe şi să se dezvolte, în vreme ce, în aceeaşi perioadă, numeroase civilizaţii, bine statornicite au decăzut şi au dispărut pentru totdeauna de pe faţa pămîntului”.

Necitindu-l, cu siguranţă, pe călătorul polonez, mass-media a lipit etichete generalizate lumii islamice, în ultimii ani, ignorînd un spaţiu care include 46 de ţări şi o cincime din populaţia globului. Islamul ste religia întemeiată de Mohammed. În arabă, islam înseamnă „supunere devotată” faţă de Allah. Termenul mai circulă şi cu înţelesul de „lume musulmană”, lume care împărtăşeşte credinţa islamică (umma), precum şi de civilizaţie islamică (Delumeau, Jean: RELIGIILE LUMII, Ed. Humanitas, 1996, pag.327). Cel care se supune voiei lui Dumnezeu este musulman. Biblia Islamului este Coranul (Kuran). Coran înseamnă citeşte, dar şi recită. Spre deosebire de Biblie, această carte nu este doar o învăţătură morală, o întemeiere a credinţei, nu numai un codice religios, ci şi juridic, el reglementînd „întreaga viaţă religioasă, politică, civilă şi penală, pînă la ocupaţia zilnică” (Coranul, introducere). Este semnificativ că acolo unde Coranul nu conţine norme şi prevederi, rigorile islamului se îndeplinesc prin sunna, adică tradiţia, care cuprinde o serie de reguli obligatorii. Unde nu ajunge sunna, intră în vigoare igma, consensul comun al celor mai înalte autorităţi în domeniul teologiei musulmane. În sfîrşit, cînd nici acestea nu pot oferi dezlegări, se apelează la kiias, judecarea după cazuri analoge. Prin urmare, existenţa unui credincios musulman este reglată pînă în amănunt de codurile prezente în Coran, sau de alte norme de factură tot religioasă. Potrivit lui Delumeau (op.cit. pag. 328), cuvîntul jihad, tradus adesea prin „război sfînt”, înseamnă efort şi se aplică oricăror forme de efort depus contra propriilor indolenţe şi înclinaţii negative. Altfel spus, „jihadul iniţial” este lupta credinciosului cu sine pentru curăţarea de păcate şi se regăseşte, ca practică religioasă, şi în ortodoxie, de exemplu!

Potrivit lui Cristian Barna (JIHAD ÎN EUROPA, Ed. TOP FORM, 2008, pag. 17), apariţia statului-naţiune, ca mod definitoriu de viaţă, „dică organizarea oamenilor în comunităţi imaginate atît în minte cît şi pe hartă” a generat secularismul, prin separarea bisericii de stat, în lumea creştină şi prin colonizări şi cuceriri succesive, în restul lumii. Topit într-o raţionalitate tehnocrată şi ştiinţifică, preocupat să-şi gestioneze coloniile, secularismul a denunţat religia ca fiind iraţională, tradiţionalistă şi, în consecinţă, anti-modernistă! În zilele noastre, sub asaltul globalizării, musulmanii sînt martori la destrămarea civilizaţiei şi instituţiilor islamice, baza morală spulberîndu-se şi generînd un sentiment de instabilitate. Aflat sub sentimentul de frustrare în faţa consecinţelor colonizărilor, brutale şi traumatizante, („Iraqul, această nebunie a lui Churchill care a pus la un loc două puţuri de petrol, Kirkuk şi Basra” fără să ţină cont de incompatibilităţile societale din acel spaţiu!) care au generat un profund sentiment de alienare, spaţiul islamic a generat JIHADUL interpretat, care reprezintă, de fapt, potrivit lui Radu-Costin Dobriţoiu (op.cit. pag.23) „inabilitatea unor societăţi musulmane de a acumula modernizările puse la dispoziţie de civilizaţia şi cultura occidentale”. Doctrina jihadului, ca unică soluţie de luptă împotriva secularismului, blamează modernismul secular sau lipsa de consideraţie faţă de valorile religioase care au dus, în ultimii 30 de ani la crize identitare în rîndul populaţiei, ce permit globalizarea, economică, în primul rînd. Cu perspective reduse de a-şi găsi un loc de muncă, musulmanii săraci se îndreaptă spre madrassas-uri, şcolile coranice dominate de ideologie fundamentalistă, pentru a primii „dreapta credinţă” şi... o şansă, îndreptîndu-se spre terorism sau luptă armată, cu o cauză precisă, evident, mai bine decît un destin în derivă şi un nivel de trai la limita sărăciei. Fundamentalismul, islamic în cazul nostru (el fiind larg răspîndit în toate religiile!) are, aşadar, motoare religioase şi economice. Pe de-o parte, îndepărtarea de la credinţa tradiţională este considerată periculoasă, pe de alta, globalizarea este acuzată de sub-dezvoltarea economică a spaţiilor musulmane. În aceste condiţii, fundamentalismul nu este numai o mişcare extremistă. Este o filosofie, o credinţă şi se bazează pe un sistem selectiv de valori. Selectarea acestora este însă o trecere la limită şi se realizează nu doar prin „decuparea“ unor valori dintre alte valori, ci prin afirmarea exclusivă şi agresivă a celor selectate şi negarea violentă a celor neselectate. Sunnismul sectar, reprezentat de wahabism, este exponentul cel mai de seamă al fundamentalismului islamic. El are ca expresie directă terorismul. Salafismul, salaf – strămoşii noştri - este considerat cel mai pur curent şi critică decadenţa anumitori conducători şi prezenţa trupelor occidentale pe pămîntul sfînt al Islamului. Salafismul se bazează pe trei percepte: purificarea constantă a sufletului, lupta împotriva corupţiei şi ipocriziei, integritatea şi echitatea ca valori morale, monoteismul şi recunoaşterea Coranului ca sursă indiscutabilă a Islamului. Apropiat de wahabism care, potrivit lui Sayyed Abdul A’la Maududi, unul dintre părinţii ideologici ai fundamentalismului Islamic, citat de Cristian Barna (op.cit. pag. 37), este „un sistem comprehensiv, prin care se urmăreşte anihilarea tuturor sistemelor tiranice şi stabilirea strategiei proprii pentru bunăstarea umanităţii”, salafismul îi consideră apostaţi pe musulmanii care nu trăiesc după canoanele tradiţionale ale Islamului şi nu respectă sharî’a, legea islamică. Pe aceste percepte funcţionează Al-Qaida, dar şi pe ideile obscurantiste ale mollahilor din Peshawar, care promovează o interpretare actualizată a deobandismului, şcoală de gîndire islamică integristă originară din Deoband, India! Potrivit lui Jean-Charles Brisard (Zarqawi, noua faţă a Al-Qaida, Ed. Aquila, 2005, pag. 36), la origine, deobandismul era o ramură a islamului sunnit, favorabil luptei contra coloniştilor britanici din India. Mollahii pakistanezi predicau ura şi violenţa contra regimurilor occidentale acuzate de a fi necredincioase şi de a se comporta ca nişte puteri coloniale în Asia Centrală.

ISLAMUL VAGABOND

După căderea fostului regim pro-sovietic de la Kabul, în 1992, războiul civil din Afganistan a fost marcat, cu precădere, de schimbări la nivelul raporturilor de forţe. Pakistanul este la originea ascensiunii la putere a talibanilor din 1994. În şapte ani, “studenţii la teologie” au reuşit să cucerească peste 90% din teritoriul afgan. Potrivit Jane’s Intelligence Review ,citată de Mario Balint şi Raico Cornea în „Primul război al mileniului”, pag. 47, în septembrie 2001, armatei 60.000 de talibani i se adăugau alte 12.000 de „afgani arabi”, „legiunea străină a mujahedinilor”, veniţi, în special din ţări din Orientul Mijlociu, loiali lui Oussama Ben Ladden. Aceştia au fost aduşi în Pakistan şi Afganistan să lupte împotriva sovieticilor. Au fost primiţi în „case de oaspeţi” după care, în funcţie de naţionalitatea lor, erau trimişi să se instruiască şi să vieţuiască în taberele de antrenament. Ei sînt, în momentul de faţă, „islamul vagabond”, cum l-a numit un profesor universitar libanez, reţeaua transnaţională care proliferează terorismul ca meserie!, Iar taberele de antrenament au devenit adevărate mall-uri de unde reţelele se pot „aproviziona” cu specialişti în arme şi explozivi.

Este foarte răspîndită ideea că terorismul nu poate fi definit! Înlocuitor al romanticei guerilla (Che Guevara nu mai e la modă!), mijloc de exprimare al celor slabi, activitate alternativă la diplomaţiei, termenul îi denumeşte pe opozanţii oficiali ai unor regimuri. Ca şi „fascist”, „terorist” poate desemna pe oricine. Poţi analiza terorismul prin prisma efectelor sale distrugătoare, sau prin prisma cauzelor, amintite deja: alienare culturală şi socială, sărăcie, lipsă de perspective, oprimare, un acut sentiment de nedreptate care ţi se face permanent. Al-Qaida poate fi analizată prin ambele prisme. Mai există, însă, o cale: terorismul ca meserie! Pentru că, în 27 de ani de la înfiinţarea MaK de către dr. Azzam şi Ben Ladden, generaţiile de luptători antrenaţi în taberele speciale au învăţat că acesta este unicul mod în care se poate trăii, util, iar meseria de terorist este una bună!

Una dintre cele mai cunoscute tabere de antrenament este Sada (ecoul), unde s-a format în mînuirea armamentului de infanterie şi RPG celebrul Abou Mussab al-Zarqawi. Potrivit lui J-C. Brisard (op.cit. pag. 36), Tabăra de la Sada, amplasată la graniţa afgano-pakistaneză, era condusă de un bărbat de origine iraqiană, colaborator apropiat a lui Abdul Sayyaf, principal conducător al Partidului de Uniune Islamică, care controla zona din jurul Kabulului, în 1993. Trupele lui Sayyaf sînt cunoscute ca fiind printre cele mai dure facţiuni afgane, practicînd violul şi decapitarea. În tabăra de la Sada s-a pregătit Ramzi Yussef, iniţiatorul primului atentat de la World Trade Center, din 26 februarie 1993, potrivit mărturiei lui Jamal Al-Fadl, din 20 februarie 2001, în procesul US versus Osama Ben Laden, citat de J.C. Brisard (op.cit.).

Tabăra de la Herat este, poate, cea mai importantă şi pentru faptul că, de la începutul anului 2000 este condusă de celebrul terorist iordanian, dar şi conform unui memorandum de informaţii al Consiliului Naţional de Securitate American, datat 29 aprilie 1999, prin care se spune că Al-Qaida ar fi utilizat încă din acea vreme tabăra de la Herat în scopul de a stoca material nuclear (Raport al Comisiei 11 septembrie, nota 181, cap. 4, Memorandum de informaţii al NSC). În tabăra de la Herat existau permanent recruţi din 18 naţionalităţi diferite care se antrenau în mînuirea explozibilului şi armelor chimice. Tabăra era aproape de graniţa cu Iranul, aproape de postul de vamă şi de sediul guvernatorului din Herat, Abdel Manan Khawajazai. Această tabără deschidea drumul spre Kurdistanul Iraqian şi controla rutele jihadului care duc în Caucaz, via Turkmanistan. Încă din 1996, autorităţile de la Moscova au semnalat că unii rebeli ceceni provin din tabăra de la Ziaraj, provincia Herat! Patru mujahedini din tabăra de la Herat înfiinţează prima tabără de instrucţie a „afganilor arabi” de la Khurmal, în Kurdistanul iraqian, avînd drept obiectiv reorganizarea rezistenţei islamiste din regiune. Reprezentanţii taberei din Kurdistan îşi vor extinde propriile reţele de recruţi şi finanţatori în Germania, Marea Britanie, Italia şi Cehia. La Khurmal, recruţii, în special cei trimişi de moscheea din Cremona, Italia, erau instruiţi în mînuirea armelor chimice şi bacteriologice. Unii dintre cremonezii de la Khurmal vor participa, în noiembrie 2003, la pregătirea camionului cu bombe de avion care a explodat la Nassiriyah, ucigînd 19 militari italieni!

Modelul taberelor afgane au fost „exportate” în tot spaţiul islamic. După declanşarea războiului din Afganistan împotriva talibanilor, în 2001, identitatea inamicului s-a schimbat brusc. Cei care plecaseră cu entuziasm să combată ocupantul sovietic, reveneau în ţările de origine cu o ură feroce la adresa Statelor Unite şi Israelului. Timpurile s-au schimbat de-a binelea! Mujahedinii cei mai motivaţi au plecat în Cecenia sau Bosnia-Herţegovina şi, ulterior, în Kosovo. Bombardamentele americane au pus pe fugă talibanii şi membri Al-Qaida. Unii au trecut pasul Khyber şi s-au retras în zonele tribale ale Waziristanului. Alţii au pornit spre Caucaz - Cecenia, Daghestan şi Georgia – şi Europa. Abu Atiyya figurează printre principalii locotenenţi ai Al-Qaida din Georgia, încă din 1999.

AL-QAIDA, UMBRA DE LA MADRID

Joi, 11 martie 2004. Ora 7 şi 39 de minute. Patru bombe explodează în apropierea gării Atocha din Madrid. Bilanţul: 192 de morţi şi 1.400 de răniţi. 10 dispozitive explozive artizanale, din care au explodat doar 7, cîntărind doar 150 de kg, plasate în trei trenuri diferite. Bilanţul este demn de reţaua Al-Qaida care mai dă un pumn direct în nasul lumii occidentale, după lovitura în cap aplicată la 11 septembrie 2001. Atentatele sînt revendicate de către brigada Abu Hafs Al-Masri, într-un text publicat de către mişcarea Ansar Al-Islam controlată, se ştie, de Al-Zarqawi, şi Ansar Al-Qaida din Madrid. În spatele atentatelor se află sirianul, naturalizat spaniol, Abu Musab Al-Suri, fost comandant al taberei jihadiştilor sirieni din Afganistan şi membru al Consiliului Shurei Al-Qaida. De altfel, potrivit informaţiilor personale, în apropiere de Damasc şi la frontiera cu Iraqul existau, în 2003-2005, cel puţin două tabere de aprovizionare pentru gruparea Tawhid wal Jihad ce avea, atunci, baza şi o puternică tabără de antrenament la Fallujah.

Potrivit unui document, „activitatea Al-Qaida a început la 10 septembrie 1988 cu un grup de 15 fraţi, dintre care 9 însărcinaţi cu administraţia”. Al-Qaida s-a născut şi se hrăneşte cu Jihad, ceea ce i-a permis să formeze islamişti începînd cu 1996. Jihadul iniţiatic afgan s-a continuat în Bosnia şi Cecenia, în Iraq şi Europa. Cauzele rămîn aceleaşi, societatea secularistă fiind incapabilă să le anuleze! În acest context, jihadul rămîne resortul fundamental al Al-Qaida, ca nouă ideologie de luptă, şi altor grupări islamiste de inspiraţie afgană. Interesant mi se pare că Al-Qaida ca ideologie a inspirat şi alte grupări fundamentaliste, nu neapărat islamice. Fraţii Ierusalimului este o grupare creştină, identificată în 2007 în Siria şi Liban. Finalul războiului cu terorismul de tip Al-Qaida depinde de capacitatea noastră de anihilare a cauzelor generatoare de terorişti de profesie şi de a-l înţelege, în scopul de a evita fertilizarea altor terenuri propice. Dar, devine democraţia în Orient, noul Jihad?

marți, 22 martie 2011

JE SUIS NAPOLEON...


... pare să spună, uitîndu-se în oglindă de la înălţimea talonetelor, Nicolas Paul Stéphane Sarközy de Nagy-Bocsa, cel de-al 23-lea preşedinte al Franţei. Şi, statura îl ajută! Nu cea politică, evident! Dar, nu statura preşedintelui, nici originile huno-iudaice, nici mariajul cu Cecilia, a doua soţie(o ţigancă de origine "moldavă", cum scrie presa dela Paris!), sau legătura cu Corsica lui Napoleon, prin căsătoria cu Marie-Dominique Culioli, prima soţie, nu sînt importante în "afacerea libiană"! Presa loială preşedintelui dezminte că Sarko "are ciudă" pe Colonel pentru că acesta "l-a dat în gîtul lumii" cu banii ţigăneşti ai campaniei sale electorale. Deşi se neagă "vînarea" liderului de la Tripoli, scopul nemărturisit al războiului este îndepărtarea de la putere a lui Gaddafi. Iar acest lucru este imposibil fără intervenţia pe teren a infanteriei! Evident, Legiunea Străină (în care a slujit cu onoare tatăl actualului preşedinte francez), va fi cea care va pune prima bocancul pe pămînt Libian, mai ales că în sud, în Ciad, legionarii sînt la ei acasă! Cert este că, Parisul a făcut presiuni şi lobby în favoarea adoptării Rezoluţiei 1973 care autorizează folosirea „tuturor mijloacelor necesare" pentru a opri uciderea civililor în Libia. Parisul s-a opus în mod constant ca operaţiunile militare să fie coordonate de NATO, şi a dorit să facă din acţiunea anti-Ghaddafi, dacă nu o afacere a Uniunii Europene, cel puţin una a Franţei. În acest context, oricît "sictir" aş avea faţă de deciziile de politică externă ale României în ultimul timp, poziţia preşedintelui Traian Băsescu mi se pare incredibil de corectă şi echilibrată!Sarkozy are nevoie să conducă acest spectacol din mai multe motive, iar România nu trebuie să facă figuraţie GRATUIT, ca în Iraq sau Afganistan. În primul rînd, Sarko trebuie să restaureze prestigiul Franţei în lumea arabă, după ce Parisul a fost acuzat de o atitudine mult prea prietenoasă faţă de dictatorii tunisian, Bel Ali, şi egiptean, Mubarak. În al doilea rînd, pentru că intervenţia din Libia nu trebuie să semene, sub nici o formă, cu cea din Iraq şi preşedintele francez are nevoie să aducă un număr cît mai mare de state arabe alături de el pentru a-i conferi legitimitate. Ultima acţiune militară franceză în Africa de Nord a fost în Algeria şi numai o prezenţă arabă masivă poate îndepărta un posibil resentiment faţă de trecutul colonial francez în Nordul Africii.

Evident, conflictul libian nu are cum să semene cu cel din Iraq. Din mai multe motive plus cele amuzante. Dacă pentru Iraq americanii au manipulat mass-media într-un stil fără precedent, tehnic, de multe ori grosolan, fără talent, imaginaţi-vă că manipulările urmaşilor lui Malraux, Baudelaire sau Jean de La Fontaine vor reprezenta "capodopere" ale intoxicării de presă. Preluate - exclusiv pentru farmecul cuvintelor (sic!)! - de o presă mai mult sau mai puţin iniţiată. Cum a fost cazul de ieri: mă sună un confrate de la "presa mare" din Bucureşti să mă întrebe dacă se poate ca Muammar-ul să scoată 10.000 (zece mii!) de lunetişti, aşa cum dă o televiziune de ştiri! 10.000 înseamnă 4 brigăzi! Adică..., ce să mai vorbesc, imposibil! Că Ghaddafi va recurge, poate, la "războiul Toyota", la terorism, la atentatori sinucigaşi, e cu totul altceva. Dar 10.000 de lunetişti... Mă rog, povestea va deveni interesantă cînd vor intra infanteriştii pe teren. Şi vor trebui să o facă! Pînă atunci, Micul Napoleon va privi "de sus" situaţia din Nordul Africii.

P.S. - Sînt curios cum se vor dezvolta răscoalele din Yemen şi Bahrein. Unele surse spun că un orăşel sirian este încercuit de tancurile doctorului Bashar Al-Assad. Să fie următoarea ţintă Damascul? Dar Teheranul?

luni, 21 martie 2011

8 ANI DUPĂ!

De azi, toate tembeliziunile româneşti vor dicuta pe toate feţele că nişte lobbişti i-au dat bani lui Adrian Severin să introducă un amendament la un proiect de lege, în Parlamentul European, care să favorizeze interesele comerciale ale unei companii private. Nu va măcăni nimeni că ceilalţi parlamentari ar trebui să fie competenţi, interesaţi de binele alegătorului şi vigilenţi la locul de muncă şi să respingă amendamentul otrăvit! Asta chiar dacă parlamentarii, deşi salariaţi cu carte de muncă, nu au nici contract colectiv de muncă, nici sindicat şi nici măcar un reprezentant legal pe lîngă "angajator" care este statul român, în cazul nostru, conform legilor acestei ţări! Dar, mă rog, asta e o altă poveste care nu are legătură cu subiectul de azi! Sau, are? Habar nu am! Cert e că nu văd nici o "inflamaţie" de "first media" nici la TVR şi nici la SRR în ceea ce priveşte actualitatea externă într-o lume globală. Mă aşteptam să văd imagini marca TVR de la Benghazi, fieful insurgenţilor libieni, de unde, în 1968 a pornit şi Colonelul să dea jos monarhia! Rămîn prizonierul amintirilor şi re-descopăr în bibliotecă o carte despre Libia, din vremea cînd, despre această ţară se scria şi altfel: "Mişcările triburilor, războaiele, instabilitatea puterilor, au îmbrăcat mereu, cu alte nume, alcătuirea coloniei greceşti din secolul al V-lea î.e.n. Puterea lui Ptolemeu Evergetul schimbă numele cetăţii Hesperide în Berenice... Barnik este rezonanţa atribuită de evul mediu. Marile vehiculări comerciale îi leagă, printre altele, şi existenţa toponimică de cea a negustorului înţelept şi întreprinzător, Ibn Ghazi. Abia cu începere din anul 1450, portul la Mediterana va fi recunoscut sub denumirea Benghazi" (Cornelia Ştefănescu, "Sub scutul soarelui", Editura Sport-Turism, 1985)!

În urmă cu 8 ani, Iraqul lui Saddam Hussein era atacat de forţele unei coaliţii internaţionale. Acum, istoria se repetă. 20 martie 2003. SUA ataca Irakul. La Bagdad sînt desfăşurate 6 divizii ale Gărzii Republicane. 16 divizii ale trupelor regulate, din care 6 divizii de blindate, sînt împrăştiate în întreaga ţară. Hotelul Melia Mansour, aflat vis-a-vis de Ministerul Informaţiilor şi televiziunea Irakiana, se cutremură de explozii. Noaptea, stăm în colţul camerei de la etajul doi cu salteaua de la pat făcută cort. Părăsim zona cu toate bagajele, spre Siria şi Iordania, unde s-au retras şi diplomaţii ambasadei noastre la Baghdad.

Cam aşa arătau zilele de sfîrşit de februarie şi sfărşit de martie, cînd Radio România a declanşat cea mai amplă operaţiune mediatică din România postbelică, operaţiunea care avea să-i aducă, de-a lungul anilor, prestigiu şi credibilitate şi, ulterior, să demareze o colaborare de exceptie, un proiect unic în mass-media româneasca plina de efemer: Radio România Actualitati şi Ministerul Apărării Naţionale! “Operaţiunea Curcubeul”, a fost coordonată direct de Dragoş Şeuleanu, şi a presupus o reţea de corespondenţi care să acopere atacul şi vucerirea Irakului. Radu Dobritoiu, a fost trimis în Turcia, de unde ar fi urmat să intre în nordul Irakului în cazul în care Parlamentul de la Ankara ar fi aprobat intervenţia SUA. Septimiu Roman transmitea de la Aman, din Iordania, Catalin Gomboş din Kuweit şi Gabriel Ionescu din Qatar. Mario Balint a transmis din Bagdad.

Astăzi, se împlinesc 8 ani de la declanşarea atacului asupra lui Saddam Hussein. A fi corespondent în Irak înseamna să transmiţi un adevăr strategic construit cu informaţii tactice din care nici un partener nu poate lipsi. Este adevarat ca uneori obiectivitatea poate să difere, dar adevărul este totdeauna comun, cum spunea prietenul meu Radu Dobriţoiu. Radu Dobriţoiu, Mario Balint, Cătălin Gomboş, Septimiu Roman şi Cristina Dumitrescu, am încercat tot timpul să respectăm adevărul şi să fim obiectivi. Timp de peste 7 ani cît noi am fost permanent alături de trupele româneşti în Irak. Iată cîteva amintiri: imagini din aer şi din nisip, corturi, vehicule blindate, personalităţi care au marcat existenţa Iraqului post-Saddam, care s-au perindat la microfonul Radio România Actualităţi, camarazi români şi americani, proiectul nostru "Copii pentru copii", un colţ din baza Camp Dracula şi "caşcarabeta" corespondentului!


















duminică, 20 martie 2011

ODYSSEY DOWN


Mda, mi-e destul de greu să accept acest lucru! E ca şi cum ai ieşi la pensie şi nimeni nu mai are nevoie de serviciile tale! Mi-e şi mai greu să accept atunci cînd vine vorba de un sistem, care s-a dovedit OK! Probabil, sunt frustrat! Dar, acum înţeleg nemulţumirea „organică” a ungurilor faţă de Transilvania, sau a marilor puteri coloniale faţă de independenţa statelor! Într-o discuţie telefonică, destul de neprincipială după părerea mea, avută cu şeful meu direct, acesta mi-a spus că nu-mi înţelege „frustrările”! Nu am vrut, şi probabil nu aş fi fost capabil să i le traduc, dar, mă aşteptam ca el, un excelent reporter şi realizator de emisiuni de actualităţi să înţeleagă ce înseamnă să treci de la producţia de diamante la simple mărgele de sticlă! Şi, ca să mă extind, simt cu adevărat frustrarea pentru faptul că din „nava amiral a mass-media româneşti”, Radio România se transformă, pe zi ce trece, într-un post de cartier, de periferie. În urmă cu 8 ani, atacul asupra Iraqului lui Saddam Hussein a fost „aşteptat” de un dispozitiv de reporteri ai RRA, în teren, excelent coordonaţi de Dragoş Şeuleanu şi Echipa (Dan Preda, Nicu Popescu, Emilian Blînda etc) dublaţi de analize şi comentarii „la cald” din studiourile de la Bucureşti. Fiecare dintre noi, „i-am primit” în teren pe colegii de la celelalte posturi de radio şi televiziune, pentru că, noi am fost PRIMII! Atunci, am simţit că Radio România este o forţă! Astăzi… Excelentul corespondent Carmen Gavrilă a fost trimis în Egipt pe ultima sută de metri. În această dimineaţă, în Libia a plecat deja Cristian Zărescu! Aş putea să spun mai multe dar, vine şi la noi evaluarea personalului, se vor lua în discuţie şi „înjurăturile”, trădările şi off-urile la adresa „angajatorului”, se vor scoate din dosare fişe de genul: „cutare, a băut mai mult decît limita maximă admisă” şi etc, etc, etc.

În toată nebunia asta, pe care este destul de greu să o priveşti în ansamblu pentru că, de la moartea lui Nicolae Ceauşescu România a renunţat la Africa şi, deci, atenţia ne-a fost reţinută de alte meleaguri, Traian Băsescu nu s-a băgat în afacerea personală a lui Sarkozy. O fi bine? O fi rău? Ar fi putut negocia intrarea în Shengen? Sau o scutire de la plata taxei de membru al UE, în contul cheltuielilor cu pumnii daţi de românaşi în nasul fonf al Ghaddafiului? Nu ştiu, nu sunt încă ministru! Germania, erijîndu-se în „mutter famiglia” europeană, l-a lăsat pe micuţul derbedeu francez să fie „băiatul rău” al Europei. Lucru care a dat rău în presa germană! Ministrul german de Externe, Guido Westerwelle, a vrut neapărat ca ţara sa să facă parte din Consiliul de Securitate al ONU. Iar acum a ratat ocazia să contribuie la o reuşită istorică a forului internaţional, scrie Die Welt, adăugînd că: “De teama unui război terestru, Germania s-a abţinut de la votul din Consiliu, a explicat şeful diplomaţiei de la Berlin. Fiecare stat trebuie să se ajute singur, iar, în schimb, Germania va susţine, cu sancţiuni economice, presiunea internaţională asupra regimului Gaddafi. Adică, atunci când eşti pe jumătate mort, să te ajuţi singur?... Iresponsabilă decizie”! Sigur, nu ar fi pus bocancul pe pămînt libian nici un militar german, acest „privilegiu” aparţinînd legionarilor francezi aflaţi deja în regiune şi ultracalificaţi în povestea asta!

Odyssey Down pentru Ghaddafi, un lider din altă lume! Ar trebui să se uite atent prin casă, ca să poată să-şi facă bagajul în tihnă, şi Ahmadinejad, pe care „unii” l-au mirosit că şi-a băgat nasul între şiiţii din Bahrein! Că doar Doamna Clinton n-o fi spus şi ea, doar aşa, o vorbă! Ea ştie exact cine e „regina” din Bahrein, chiar dacă pentru asta va trebui să „se deplaseze” la Teheran! Pentru că, aşa cum văd eu toată povestea asta cu Muammar-ul, el e doar „moţul” la ceea ce VA să se întîmple în următoarea perioadă, într-o zonă mult mai vastă. Şi faptul că SUA nu este vîrf de lance în atacul libian spune doar că puterile sec XXI şi-au împărţit „tabla de şah”: Franţa rămîne să joace tare în Africa şi fostele colonii, iar SUA se va deplasa, firesc, spre China, via Golf, Iran, tangenţial Siria şi Pakistan! Nu întîmplător Franţa e interesată de Libia! Sigur, Sarko se simte lezat în „biluţele” lui de mascul de declaraţia cu banii ţigăneşti ai lui Ghaddafi pentru campania lui din 2007, an în care a lansat şi proiectul, căzut în uitare, al Uniunii Mediteraniene! Un an mai tîrziu, Ghaddafi încerca şi el un proiect al unei Uniuni cu Tunisia, după eşuatele sale tentative de a crea Statele Unite Africane sau uniunea cu Egiptul şi Siria. Sigur, petrolul din Estul Libiei este important pentru Uniunea Europeană. Dar, mai important pentru Franţa sînt petrolul şi afacerile din Ciad!
În februarie 2008, cînd forţele rebele au pătruns în capitala Ciadului, N'Djamena, în scenă a intrat forţa de intervenţie franceză ("Epervier Force"), în sprijinul forţelor guvernamentale. Trimiterea de trupe UE în Ciad a fost un proiect exclusiv francez! Elysee susţinea că UE nu poate asista nepăsătoare cînd un guvern ales democratic se confruntă cu o încercare militară de lovitură de stat din partea unor insurgenţi consideraţi terorişti şi că intervenţia este necesară şi pentru protejarea populaţiei civile, dar şi a străinilor din Ciad, cea mai mare parte din ei de origine franceză. Ca în cazul Libiei! În realitate însă, pe lîngă retorica umanitară, Parisul era direct interesat să îşi protejeze afacerile din Ciad. Franţa este principalul investitor străin în această ţară. Mai mult, Ciadul este una dintre cele mai bogate state africane în zăcăminte petroliere!
Care este legătura cu Libia? Faptul că presa internaţională spune că Ghaddafi este apărat de mercenari din Ciad? În 2008 un mercenar român, din Mediaş, parcă, a participat la asasinarea fiului preşedintelui Ciadului şi pentru asta trupele ciad-iene nu au dat năvală peste Bucureşti! Ca să pricepem mai exact, iată un scurt istoric: În sec. al XIX-lea, Lacul Ciad este punctul de convergenţă al exploratorilor europeni. Ambiţiile europenilor se ciocnesc de ale negrilor arabizaţi; prin acordurile franco-german şi franco-britanic, se fixează graniţe artificiale: În 1900, francezii înving orice rezistenţă şi teritoriul Ciadului este integrat coloniei Oubangui Chari, iar în 1922 încadrat Africii Ecuatoriale Franceze. În 1940, se alătură Franţei Libere. În 1958, devine republică autonomă, în sînul Comunităţii Franceze, iar în 1960, republică independentă, avînd în frunte un preşedinte. În 1968, nordul islamizat optează pentru secesiune, condus de Frontul pentru Eliberare Naţională din Ciad. În 1969, Franţa ajută guvernul împotriva rebelilor susţinuţi de Libia! În 1980, un acord semnat între Libia şi Ciad. Libia şi Franţa intervin cu trupe pentru restabilirea ordinii; ţara cade tot mai mult în haos economic şi politic, facţiunile rebele se înmulţesc. În 1982, capitala este evacuată de libieni, Libia ocupă în nord o fîşie din teritoriul Ciadului. În 1984, conform acordului dintre Libia şi Franţa, forţele franceze se retrag, dar Libia nu respectă acordul! Opaaaa… Ghaddafi joacă tare… În 1986, Franţa instalează un dispozitiv de apărare militară a Ciadului, la sud de paralela 16°. O parte a opoziţiei se raliază preşedintelui, care îşi consolidează poziţia faţă de Libia. În 1987, o victorie asupra libienilor; în 1988, Libia şi Ciadul restabilesc relaţiile diplomatice, dar pacea este fragilă. În 1994, Curtea Internaţională de la Haga reafirmă suveranitatea statului Ciad asupra fîşiei Aozou, ocupată de Libia după 1973, ceea ce nu i-a plăcut deloc Colonelului!

În Ciad, trupele rebelilor, sînt formate din trei grupari distincte de guerilla: Uniunea Forţelor Democratice (UFD), este condusă de fostul ministru al Apărării, Mahamat Nouri. Al doilea grup, Reuniunea Forţelor pentru Schimbare (RFC) - îl are în frunte pe fostul şef de Stat Major, Timan Erdimi. Ultimul grup de rebeli este compus din fundamentaliştii islamici care formeaza UFDD-Fundamentalist, condus de Abdelwahid Aboud Makaye. Cele trei grupări, divizate de diferenţe etnice şi religioase, au format totuşi o alianţă în decembrie 2007. Acum…Rebelii din Ciad sînt finanţaţi şi înarmaţi de guvernul Sudanului vecin, care, astfel, îi plateste poliţa preşedintelui Ciadului, Idriss Deby, pentru susţinerea rebelilor din provincia sudaneză Darfur. Darfur este regiunea din Sudan aprig disputată de marile puteri datorită uriaşelor rezerve de petrol de aici, cam 4% din rezerva mondială, adică tot atît cît livrează şi Libia! De altfel, întreaga Africă de Vest (subsahariană), Ciadul, Sudanul, Republica Africii Centrale, Camerunul şi Nigeria, are mari probleme de „stabilitate politică”! La începutul acestui an, Sudanul de Sud s-a rupt, prin referendum, adică paşnic, de Sudanul de Nord, devenind stat independent! În Ciad populaţia extrem de saracă, solicita o cotă mai mare din petrolul extras din regiunea Doba, în centrul Ciadului (vecină cu regiunea Darfur!), expediat pe un oleoduct construit de Chevron şi Exxon Mobil, în valoare de 3,7 miliarde de dolari, în portul Kribi (Camerun), de la Oceanul Atlantic. Preşedintele Ciadului aparţine, etnic, tribului Zaghawa, care predomină atat şi în provincia vecină, Darfur, unde acţionează două grupări rebele: "Sudan Liberation Army" (SLA) şi "Justice and Equality Movement" (JEM). SUA susţineau aceste două mişcări rebele din Darfur, din cauza rezervelor de petrol din regiune, contra guvernului islamist de la Khartoum (Sudan). De la Marea Roşie, mai un pas şi suntem în Yemen sau Bahrein, iar de acolo, măreţul teritoriu al Persiei ne aşteaptă!

Să mă întorc, însă, la Libia, pentru că am cam luat-o pe arătură în dimineaţa asta! Ca orice lider bujbek, ameţit de soarele tare al deşertului, Ghaddafi spune la tv că ceastă agresiune a Occidentului asupra ţării sale va face poporul libian mai puternic şi îl va consolida. „Voi deschide depozitele de arme pentru apărarea Libiei, pentru independenţă, unitatea şi onoarea sa", a spus Gaddafi potrivit bbc.co.uk. Acesta este, după părerea mea, marele pericol în momentul de faţă: o populaţie înarmată aruncată într-un război civil! Nu armata „regulată” libiană care, potrivit estimărilor din intelligence, nu prea există! Conform serviciului militar francez de informaţii, Forţele Armate Libiene/F.A.L. au un efectiv de 100.000 militari, dotaţi cu baterii mobile de artilerie terestră şi antiaeriană, tancuri şi transportoare amfibii blindate, avioane de vînătoare-bombardament şi o flotă compusă din nave de război. Ofiţerii francezi de intelligence au estimat că unităţile de elită ale armatei libiene au rămas fidele colonelului Muammar Gaddafi. Mai mult, generalii libieni contează, teoretic, pe forţa combativă a 76.000 de militari activi şi pe sprijinul suplimentar, în caz de nevoie, a încă 40.000 de rezervişti. Adică, în cazul unei invazii terestre, şapte divizii şi jumătate pot acţiona în faza iniţială.

Deci, ca o concluzie la tot ce am scris în această dimineată, la exact 8 ani de la invazia în Iraq ce a dus la răsturnarea de la putere a regimului Baas şi a lui Saddam Hussein: Odiseea s-a cam sfîrşit şi pentru Ghaddafi, dar şi pentru „starea actuală” a multor state din zona centrală a Africii, din Zona Golfului, Orientul Mijlociu, cu pregătire pentru „lăsarea la vatră” a regimului Ahmadinejad şi securizarea Pakistanului nuclear! De asemenea, Odiseea s-a cam sfîrşit şi pentru Radio România Actualităţi care nu mai este PRIMUL mass-medium din România care transimte „la cald” din zonele fierbinţi ale lumii! Rămîne de văzut dacă din tot acest scenariu, România va reuşi să se poziţioneze de pe partea care îi va oferi avantaje economice, pentru o populaţie sărăcită şi disperată, mult mai puţin „morală” decît vor să-şi închipuie deontologii de pe Dîmboviţa!

sâmbătă, 19 martie 2011

RĂZBOI ÎN LIBIA!


Cineva, mult mai deştept decît mine, îmi spunea, în urmă cu cîţiva ani, că istoria se repetă cu o buclă de 7 ani. Dacă Sarkozy ar fi avut răbdare încă 24 de ore, atacul asupra Libiei ar fi avut loc la exact…8 ani! de la invazia în Iraq!Sigur, la bîlbîiala penibilă de 5 săptămîni a diplomaţiei comune europene, ce mai contau 24 de ore! Era la mintea cocoşului că într-o frenezie „democratico-populară” de debarcat lideri cu greutate din Maghreb, Colonelul nu mai avea zile multe în fruntea Jamahiriei!

Sunt cîteva amănunte interesante în acest demers. Prin atacul asupra Libiei, în calitate de Lider, Sarkozy lansează mai multe semnale: Franţa este lider la Marea Mediterană, iar nordul Africii rămîne spaţiul „vital” al politicii externe şi de apărare a Franţei, în absenţa unei politici externe comune a Uniunii Europene şi o Germanie principal „gestionar” al afacerilor interne în UE, Franţa se erijează în vectorul principal al politicii externe a Uniunii şi braţul său militar (să nu uităm turul de forţă al preşedintelui francez în 2008, atuinci cînd Rusia a atacat Georgia!) şi, nu în ultimul rînd, Sarkozy încearcă să recupereze teren pe plan intern, în cursa electorală! Interesantă mi se pare şi poziţia secretarului de stat american, Hillary Clinton, care a menţionat „în treacăt” că SUA nu va interveni cu militari în Libia (deci o va face Legiunea Străină franceză!), dar că sunt datoare să se asigure că voinţa poporului din Bahrein va fi îndeplinită, cu alte cuvinte, monarhia va fi îndepărtată. Putem crede că SUA şi Franţa şi-au împărţit, deja, ariile de responsabilitate, iar americanii vor controla, în scurt timp, TOTAL, micul emirat din Golf!

Rămîne un semn de întrebare în ceea ce priveşte Algeria şi Egiptul, unde situaţia este departe de a se fi rezolvat. De asemenea, o Libie post-Ghaddafi este greu de anticipat, pentru mine, cel puţin, în momentul de faţă. Rămîne să urmărim evoluţia evenimentelor din următoarele ore.

KURDISTANUL: OPORTUNITATE DE AFACERI. ŞI DE „REMODELARE” A ORIENTUILUI MIJLOCIU


Kurdistanul este o regiune bogată şi, relativ liniştită. Totuşi, nu trebuie uitat că 30 de milioane de oameni, din acea zonă, nu au Ţară! E un fel de… Har-Cov! Glumesc, desigur, însă regiunea nu este scutită, din această perspectivă, de frămîntări, care sunt tot mai aproape de regiune, Siria avînd ceva probleme cu „adepţii democraţiei în Orient”. De aceea m-a interesat informaţia potrivit căreia România deschide un consulat la Erbil, în inima Kurdistanului iraqian. Ministrul român de Externe, Teodor Baconschi, a anunţat că MAE are solicitări pentru deschiderea unui consulat la Erbil, în Kurdistanul iraqian, informează ziare.com. Biroul Erbil gestionează activitatea consulară desfăşurată de Ambasada României în relaţia cu cetăţenii români care solicită asistenţă şi protecţie consulară, cu cetăţenii străini care solicită eliberarea de vize de intrare în România şi cu autorităţile locale din Iraq. Biroul Erbil funcţionează cu o schemă de personal redusă: -un diplomat cu atribuţii consulare - membru al personalului diplomatic al României acreditat la Ambasada României la Bagdad; -funcţionari consulari - personal nelucrător din cadrul Ambasadei României la Bagdad şi/sau personal selectionat de pe plan local. Personalul diplomatic şi nediplomatic care deserveşte Biroul Erbil al Secţiei consulare a Ambasadei României la Bagdad este selecţionat din cadrul personalului misiunii diplomatice şi este desemnat prin dispoziţia şefului misiunii diplomatice a României la Bagdad, cu avizul obligatoriu al Departamentului consular şi al Departamentului resurse umane din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Şeful diplomaţiei române a precizat că a primit semne de interes din partea oamenilor de afaceri români faţă de deschiderea unui consulat în oraşul Erbil, al patrulea ca mărime din Iraq. Compania românească Delta ACM a cîştigat un contract în Iraq pentru execuţia unui tronson din autostrada Erbil-Koya, cu o lungime de 20,6 km, valoarea lucrărilor fiind de 66,7 milioane de dolari, a declarat Florea Diaconu, proprietarul şi preşedintele Delta, citat de Mediafax. Lucrările vor dura 2 ani. Compania, înfiinţată în 1993, este specializată în construcţia şi repararea drumurilor, printre lucrările realizate fiind reabilitarea sistemului rutier de pe mai multe străzi din Bucureşti, precum şi modernizarea unor drumuri judeţene şi naţionale. O altă informaţie ne duce la Compania de construcţii Romstrade, una dintre cele mai mari firme de profil din România, care va construi un tronson de autostradă, în Iraq, în lungime de 35 de kilometri. "În această parte sigură a Iraqului intră în bugetul local 17 miliarde de dolari anual fără ca cineva să facă mari eforturi, şi se fac investiţii. Ar putea, firmele româneşti, să participe la astfel de proiecte", a declarat Baconschi.

Spuneam că situaţia etno-politică rămîne fluidă, cu toate că preşedintele Iraqului este kurd! E ca şi cum Marko Bela ar deveni preşedinte al României. Precedentul european există: Sarkozy de Nagy Bocsa! Prin 2004, dacă mai ţin eu bine minte, între Crăciun şi Revelion, cînd toată lumea era ocupată cu Santa Claus, kurzii din Iraq au depus la ONU documentele necesare recunoaşterii ca stat! Un deziderat mai vechi al acestui popor! Kurzii numără circa 30 de milioane de cetăţeni împărţiţi ca "minoritari" între patru ţări: Turcia, Iran, Iraq şi Siria. "Tratatul de la Sevres", din 1920, la articolul 63 - anulat însă - făcea referire la o "autoguvernare locală", în teritoriile "în care kurzii formau majoritatea". O hartă a Kurdistanului, prezentată la Sevres, de delegaţia kurdă, extindea această zonă de "autoguvernare" de la Mediterana pînă în Golf! Ceea ce era absolut inaccetabil nu numai pentru marile puteri ale acelui moment - Franţa şi Marea Britanie - dar şi pentru alte ţări din zonă, aşa cum erau Turcia sau Siria.Trei ani mai tîrziu, marile puteri au renunţat la "autoguvernarea" kurdă!

Kurdistanul a mai avut “antecedente” de independenţă, în istorie. În mai 1919, Şeicul Mahmud Barzanji a cucerit oraşul Sulimania şi regiunea adiacentă, autoproclamîndu-se "humkudar" (rege) al "Kurdistanului". Regatul său a supravieţuit numai două luni, fiind rapid desfiinţat de intervenţia trupelor britanice. La 14 septembrie 1922, însă, Marea Britanie l-a recunoscut drept primul rege al Kurdistanului, sub mandat britanic. Apoi, în 1923, guvernul de la Londra le-a acordat kurzilor autonomia. Din 1921, Iraqul devenise o monarhie, sub conducerea Regelui Faisal I (fostul camarad de arme al legendarului Lawrence al Arabiei). Revoltele kurde nu au încetat însă. Cel de-al doilea război mondial modifică din nou echilibrul geo-strategic. În nord-vest apare - sub tutelă şi cu asistenţă sovietică - "Republica Mahabad", la 22 ianuarie 1946. Abandonat de sovietici, însă, Mahabadul s-a dizolvat un an mai tîrziu (1947). După ani de lupte sîngeroase fratricide, între cei doi lideri importanţi, Barzani şi Talabani, în martie 1970, este semnat un acord istoric, pe patru ani, prin care Bagdadul acordă autonomie kurzilor, precum şi dreptul de a-şi alege dintre ei guvernatorul. În zona autonomă kurdă, limba kurzilor devenea limba oficială, alături de arabă. Vicepreşedinte al Iraqului urma să fie numit un kurd, iar unităţile de mercenari ale lui Talabani urmau să fie desfiinţate. S-a decis crearea a trei "guvernorate" - Dohuk, Erbil şi Sulimania - care urmau să se bucure de autonomie lărgită. Zonei Kirkuk, foarte bogată în petrol, nu i se acordă autonomia, dat fiind existenţa a numeroase "sectoare etnice" - printre care foarte mulţi "non-kurzi", aşa cum era populaţia turkmenă, dar primeşte “statut special”. În iulie 2005, Mullah Bakhtiyar - membru al Uniunii Patriotice din Kurdistan - a prezentat o hartă a "Marelui Kurdistan". Harta din 2005 include: Mossul, Tall Afar (care cuprinde doar 5% kurzi şi 75% turkmeni), Sindjar, cea mai mare parte a platoului Djezire, Kirkuk, Tyz Kurmatu (populat de turkmeni), trece peste Baqubah, la 15 km de Bagdad şi coboară la sud-est de Jassan şi Basra, pînă la graniţa cu Iranul. Inălţimile muntelui Hamrin formează graniţa de nord dintre kurzi şi arabi. Unii kurzi "fundamentalişti" afirmă că Saladin (Salah Eddine) - născut la Tikrit (la sud de Muntele Hamrin) - constituie "dovada" că şi oraşul natal al lui Saddam, considerat fieful sunniţilor, ar fi tot "kurd"! Ceea ce, trebuie să recunosc, se cheamă TUPEU MAXIM!

Astăzi, în contextul « valului de democraţie » ce se abate peste regiune, Iranul şi Siria sînt ingrijorate că se va folosi pretextul "independenţei kurzilor" (care constituie o minoritate etnica în ambele ţări) pentru a le putea dezmembra. Prezenţa celor două nave de război iraniene în portul Sirian Latakia, nu este întîmplătoare şi s-a realizat în baza acordurilor între cele două ţări care simt, de multă vreme, cuţitul la gît ! Nici Turcia - care a luptat timp de decenii cu terorismul kurd şi care pare a fi rezolvat această problemă în contextul unei ipotetice « alipiri » la Uniunea Europeană- nu se simte prea bine ! Să nu uităm că diversiunea etnică este o caracteristică a revoltelor actuale şi în Bahrein! Interesant este că, pînă acum, în Kurdistan e linişte…