Abonaţi-vă la:
Postare comentarii (Atom)
skip to main |
skip to sidebar
![Sparkline]()
MISIUNE: B.I. Group pregăteşte lucrători media şi umanitari pentru misiuni în medii ostile, prin cele două module de pregătire continuă, - revolte urbane şi – situaţii de urgenţă. B.I.Group desfăşoară misiuni de evaluare a dinamicii mediului de securitate, în scopul sesizării pragurilor de trecere de la starea de normalitate la anormalitate, de la anormalitate la precriză, de la precriză la criză, la conflict şi, cel mai important, a pragului critic, cînd criza devine confruntare militară.
ACŢIUNE: Instituţiile publice şi private de media, organizaţiile neguvernamentale din domeniu, partidele politice şi parlamentarii, agenţiile umanitare şi de dezvoltare şi chiar persoanele individuale pot contracta servicii CIT oferite de B.I.Group.
Ce sînt serviciile CIT?
Consultanţă, Investigaţie, Training.
BIG oferă CONSULTANŢĂ de securitate şi de mediu ostil.
BIG oferă INVESTIGAŢIE DETECTIVISTICĂ, culegere de informaţii, protecţie contra-informaţii, servicii diverse.
B.I.Group oferă TRAINING tip HEST pentru mass-media, şi SCOUTS pentru elevi şi studenţi.
VIZIUNE: B.I.Group îşi propune derularea de operaţiuni de suport de securitate şi logistic pentru corespondenţii speciali care acţionează în medii ostile, umanitarism, servicii de asistenţă pentru situaţii de dezastru, criză şi război, inclusiv recrutarea de personal specializat pentru astfel de activităţi, care să-şi exercite atribuţiile în cadrul companiei, sau la companii similare din ţară sau străinătate.
FII PREGĂTIT...
B.I.Group poate fi contactată la tel: 004-0745-097.492
ARGUMENT
O întrebare pare să revină, din ce în ce mai des, ca o obsesie, în mintea şi pe buzele fiecărui român: „Ce e mic, rău, negru, urît şi bate la uşă”? Răspunsul e la fel de neprietenos: „Viitorul”! Dimineaţa, înainte de a pleca la serviciu, sau seara, cînd obosit de viermuiala de peste zi ţi-ai dori o lume numai a ta, constaţi cu amărăciune că tranziţia în care te zbengui nu e ceva trecător, că existenţa e ceva la limita hazardului şi că singurele certitudini sînt, şi de acum încolo, schimbarea şi nesiguranţa! Analiştii şi observatorii afirmau prompt că după 11 septembrie 2001 lumea nu va mai fi aceeaşi. Şi chiar nu mai este lumea pe care o ştiam! Au crescut numărul şi intensitatea crizelor, conflictelor asimetrice, situaţiilor de urgenţă. Toate acestea s-au suprapus peste crizele tale, deja existente: criza de identitate, de autoritate, culturală, economică, socială, educaţională, din sănătate, din apărare, criza bunului simţ, criza generaţiilor, criza instituţiilor, criza de încredere, criza politică, criza de securitate. Chiar şi instituţiile care fac parte din Sistemul Naţional de Apărare pierd treptat din încredere, incapabile să se apere de atacurile constante la care sînt supuse, dar şi mîncate pe interior de un cancer teribil. Societatea românească contemporană pare să-şi fi pierdut busola şi minţile! Lumea aşezată şi predictibilă pe care o cunoşteai a dispărut peste noapte, lăsînd, în locul ei, incertitudineşi frica zilei de mîine. Şi, mai presus de toate, constaţi cu amărăciune, că nici nu ai cui să spui, să mărturiseşti, temerile şi angoasele tale. Eşti singur, într-o societate de oameni singuri, care-şi vede fiecare de propria luptă pentru supravieţuire. Coeziunea socială nu mai există, solidaritatea se manifestă din cînd în cînd, compasiunea apare mai rar. Societatea în care te-ai născut nu mai există! Trăieşti acum într-o societate destructurată, incapabilă să se opună agresiunilor interne şi externe de orice fel! România este o ţară eşuată! Cel puţin, din punct de vedere social! Căderea comunismului în Europa de Est a însemnat o oportunitate extraordinară pentru marile corporaţii occidentale de a-şi extinde afacerile în aceste noi zone. Globalizarea nu mai poate fi oprită şi ea reprezintă o nouă perioadă din viaţa omenirii, chiar dacă ea nu aduce nimic bun pentru unele societăţi. Din nefericire, România se poate încadra la „nimic bun”! Poate sînt pesimist. Dar, de mai mulţi ani, în articolele pe care le scriu, atrag atenţia că România este o ţară sub ocupaţie. O ţară care renunţă la propria economie, la propriul sistem de valori, pentru a îmbrăţişa cu totul alte repere. Poate foamea cu care am ieşit din comunism ne-a făcut atît de hulpavi. Totuşi, după 20 de ani de la schimbarea „după manual” a Regimului Ceauşescu, România a dispărut de pe harta lumii. În acest moment, singurele componente economice prezente în ţara noastră sînt cele de la periferia lanţului de producţie, cele de consum direct şi cele de extracţie de materie primă. În 1990, un francez venit la Reşiţa făcea o caracterizare ţării noastre: „România e ca Africa, dar fără negrii”!
În această situaţie, cînd problemele imediate şi vitale te sufocă, nu-ţi mai arde să te gîndeşti la situaţia internaţională. Chiar dacă aceasta te influenţează mai mult decît îţi închipui. Globalizarea tot mai accentuată a economiei a dus inevitabil la adîncirea disparităţilor economice între regiunile lumii – statele/uniunile de state bogate devin tot mai bogate
(SUA, UE, Japonia, China), iar zonele în curs de dezvoltare sau subdezvoltate devin tot mai sărace (Africa, Asia de Est şi de Sud-Est). Sărăcia extremă, crizele financiare şi de resurse energetice, presiunile exercitate de statele dezvoltate şi marile organizaţii economice asupra zonelor mai puţin dezvoltate sau instabile economic se constituie în tot atâtea ameninţări la
adresa securităţii zonale şi internaţionale. Creşterea dominaţiei economice a unor state sau organizaţii/corporaţii multinaţionale aduce în discuţie problema sărăciei persistente şi de mare amploare din unele regiuni. Problemele demografice (creşterea populaţiei/consumului în raport cu resursele planetei, condiţiile insalubre de trai şi răspîndirea bolilor infecţioase, urbanizarea iraţională etc.), problemele legate de hrană (sărăcia, foametea, consumul în exces, degradarea terenurilor cultivabile şi a resurselor de apă etc.), problemele economice (menţinerea unor modele nesustenabile de producţie, instabilitate socială legată de existenţa lipsurilor şi a distribuţiei inegale a resurselor etc.) constituie un ansamblu de factori ce impietează procesul de dezvoltare a zonelor mai puţin favorizate, creşterea şi circuitele economiei globale. Cu adevărat îngrijorător este faptul că PIB-ul însumat al celor mai sărace 48 de state e cu mult mai mic decât cel al celor mai prospere trei ţări ale mapamondului.
Principali factori de insecuritate ai lumii contemporane sînt profund interdependenţi, iar probleme ca terorismul, conflictele interetnice şi interreligioase sau sărăcia nu pot fi tratate independent unele de altele. Prin urmare, vor trebui folosite cele mai bune resurse, direcţii de acţiune mult mai eficiente şi diversificate şi vor trebui găsite cele mai bune căi de combatere a acestor ameninţări majore.
„Accesul diferenţiat la resurse afectează relaţiile dintre state cu consecinţe dintre cele mai distrugătoare”, spunea candidatul republican la funcţia de vice-preşedinte al SUA, guvernatorul statului Alaska, Sarrah Pallin. Asistăm la o accentuare a dezastrelor naturale, epuizare a resurselor energetice, creştere demografică corelată cu reducerea resurselor de apă şi hrană, încălzire a climei etc., fenomene ce continuă să influenţeze stabilitatea şi securitatea globală. „Prăbuşirea” unor state din cauza proastei guvernări, condiţiilor economice precare (Atenţie România!), tulburărilor sociale etc., răspîndirea conflictelor de tip etnico-religios, precum şi inconstanţa relaţiilor transatlantice rămîn o realitate a mediului de securitate actual.
Dar, despre toate acestea, ar trebui să citeşti în presă. În presa ta zilnică! Care presă? Presa din România este oglinda societăţii. Ori, într-o societate destructurată, presa este aşişderea! După o perioadă de pionierat în care jurnalismul românesc a însemnat mai mult terapie post-comunistă, iată că a venit „timpul profesionismului”, ar spune deontologii. Mass-media s-a împărţit, destul de repede în trusturi, corporaţii şi presă locală. Corporaţiile la rîndul lor, sînt de două feluri: cele străine şi cele cu capital românesc. Pentru consumatorul de media din România, însă, acestea nu sînt decît de două feluri: bune şi proaste! Puţin îi pasă de interesele trusturilor care se află în spatele ştirilor sau campaniilor de presă. Nici nu are timp să se gîndească la aest lucru. Îşi dă seama totuşi că actul jurnalistic este din ce în ce mai slab. La televizor urmăreşte, sau varianta mişcată a tabloidelor, sau false vedete, pline de ifose, grasiate şi tîmpe care pun întrebări prestabilite cu grijă în aşa fel încît discuţia din studiourile televiziunilor de ştiri să nu cumva să alunece într-o direcţie care nu mai este convenabilă proprietarului. Jurnalismul de slabă calitate este o realitate! O realitate întreţinută chiar de breasla noastră! Din păcate! Organizaţiile de media, atîtea cîte sînt, puţine, nu pot influenţa, şi nici nu şi-au propus, actul urnalistic. Şi asta pentru că, ani de zile, deontologii presei româneşti au încercat să ne convingă că presa nu mai este cureaua de transmisie între societate şi conducători! Presa are menirea primordială de a distra! Ori pentru distracţie, nu e nevoie de multă specializare! Aşa au dispărut cea mai mare parte dintre specialiştii presei autohtone. A fi jurnalist specializat pe justiţie, securitate, economie, cultură, era sinonim cu a fi jurnlist comunist! Presa centrală, economică, culturală, sportivă, a atras o mică parte dintre jurnaliştii specializaţi. Restul, însă, s-au pierdut în noul mecanism de a face presă în România.
Presa locală este cea mai afectată de aceste transformări. În ultimii ani, ziarele şi-au redus numărul şi tirajele, proprietarii au „sărăcit”, ziariştii locali au devenit mai vulnerabili şi mai puţini. Despre independenţa presei se vorbeşte numai la şcoală! Dacă vei căuta, rar vei găsi în provincie un jurnalist care să-ţi spună că e specializat pe un anumit domeniu. Cei mai mulţi au în portofoliu mai multe domenii, majoritatea fără nici o legătură între ele. Un specialist, evident, costă! Ori, în presa locală salariile sînt la limita supravieţuirii, iar oferta de candidaţi impresionantă. Noile facultăţi de jurnalistică au pregătit, în ultimii ani, forţă de muncă pentru această „industrie”. Este, însă, mult mai comod şi mai spectaculos să scrii o ştire despre chiloţii vînzătoarei din colţ, decît despre promovarea culturii de securitate.În aceste condiţii, profunzimea actului jurnalistic a dispărut aproape definitiv, iar presa se face vinovată, şi ea, de situaţia gravă în care a ajuns societatea românească.
Cu toate acestea, cred că jurnalismul de specialitate este necesar şi obligatoriu. Criza prelungită în care ne aflăm impune „naşterea” unor jurnalişti de criză. Radio România Actualităţi este singura instituţie de media din ţară care a investit în crearea unui „corp propriu” de „afgani arabi”! Dacă la nivelul presei centrale există cîţiva reporteri specializaţi pe situaţii de urgenţă, conflicte armate, sau dezordini sociale, la nivelul presei locale, astfel de specializări se regăsesc mai greu. În ultimii 20 de ani, au fost puţine tentative de a specializa jurnalişti în astfel de domeniu. E adevărat, nici interesul jurnaliştilor sau conducătorilor de redacţii a fost pe măsură. Şi asta pentru că, aşa cum spuneam, chiloţii vînzătoarei din colţ sînt mai interesanţi şi mai „palpabili” decît o alunecare de teren care s-ar putea produce în viitorul apropiat! Amplificarea CRIZEI la nivel naţional şi mondial, implică, însă, urgent, adoptarea de măsuri excepţionale, inclusiv din partea mass-media românească. Lipsa instruirii adecvate în domeniul siguranţei, al mediului ostil şi al situaţiilor de urgenţă, nu mai este neglijenţă ci ignoranţă criminală! Pentru că, acţiunile jurnalistice „empirice” pot amplifica crizele deja existente, sau pot provoca noi crize, unele soldate cu pierderi de vieţi omeneşti. În aceste condiţii, jurnalistul trebuie să se pronunţe în cunoştinţă de cauză, nu trebuie să pună în pericol securitatea personală a victimelor, nu trebuie să încurce salvatorii,dar, mai ales, trebuie să rămînă personal în siguranţă pentru a relata, pentru ca reportajele sale să poată fi tratate ca „lecţii învăţate” de comunităţile cărora se adresează. Jurnalistul de criză trebuie să furnizeze ştiri, nu să devină o ştire!
Preocupări pentru specializarea jurnaliştilor de criză au apărut în Occident în urmă cu mai mult timp, imediat după războiul din Vietnam. Războiul din fosta Yugoslavie a coagulat, însă energiile şi a structurat aceste preocupări. Organizaţiile internaţionale importante, Reporteri Fără Frontiere sau Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor, dar şi marile corporaţii de presă, precum BBC, au elaborat reguli stricte, au scris cursuri şi au creat o piaţă pentru echipamente de protecţie. Crizele internaţionale, fie că este vorba de conflicte armate, sau de tragedii umanitare, au fost analizate şi s-au elaborat manuale pentru jurnaliştii sau personalul umanitar care se află în misiune în acele zone. Experienţa militarilor a fost transferată în folosul jurnaliştilor, iar echipamentele de protecţie au devenit indispensabile. Evident, toate acestea costă, dar un jurnalist mort nu face doi bani!
Alarmată de creşterea aproape exponenţială a situaţiilor de urgenţă la nivel mondial, nevoia de abordare profesionistă a acestora, dar şi de asigurarea securităţii propriilor jurnalişti, mass-media internaţională a reacţionat. În noiembrie 2002, la Bruxelles, lua naştere „International News Safety Institut”, din iniţiativa Federaţiei Internaţionale a Jurnaliştilor şi Institutului Internaţional de Presă. Acum, INSI are peste 1000 de membri. „Life news”, „Killing the messenger”, „Staying Alive” şi „Practical guide for journalist”, sînt cele mai importante lucrări editate în sprijinul jurnaliştilor specializaţi pe criză. INSI pune la dispoziţia jurnaliştilor din întreaga lume o listă şi recomandări cu companiile sau ong-urile specializate în furnizarea de echipamente şi instruire practică pentru reporterii şi corespondenţii speciali. Unul din aceste cursuri, pe care autorul acesui volum l-a absolvit, este organizat de Uniunea Europeană de Radio şi Televiziune, EBU, şi Objective Team, cu sprijinul SAS britanic. Cursul se desfăşoară într-o locaţie specială la Schlosshexenagen, în Germania.
Din păcate, comunitatea jurnalistică din România a arătat prea puţin interes pentru acest domeniu, în ultimii 20 de ani. În afară de exemple izolate, interesul pentru crearea unui corp de jurnalişti specializaţi pe criză, este inexistent. La Bucureşti, uul din ONG-urile de media a găzduit, în urmă cu mai mulţi ani, un curs internaţional de 7 zile, finanţat şi organizat de FIJ, pentru jurnaliştii din Balcani care se află în zone de conflict armat. Sindicatul Jurnaliştilor din Oltenia, sub patronajul Societăţii Ziariştilor din România, condusă de dr. Radu Sorescu, a tradus una din lucrările de referinţă în domeniu, editată de FIJ. Poate cea mai importantă implicare în acest domeniu o are, însă, Ministerul Apărării Naţionale, prin Direcţia de Relaţii Publice. Începînd cu anul 2004, Ministerul oraganizează anual Cursul de corespondenţi de război, adresat jurnaliştilor civili. Organizat în două module, cursul doreşte să transmită cîteva cunoştinţe minime privind regulile de lucru cu mass-media în teatrele de operaţii, riscurile la care sînt expuşi jurnaliştii aflaţi în medii ostile, probleme de Drept internaţional umanitar, metode de prim-ajutor medical, măsuri de profilaxie a unor boli, protecţia împotriva minelor antipersonal, evacuarea răniţilor, negocierea la un punct de control (check point), protecţia împotriva armelor şi efectele acestora asupra oamenilor s.a. Aceste cursuri au fost absolvite de toţi corespondenţii români de război din presa centrală, inclusive de autorul acestor rînduri, dar şi de cîţiva jurnalişti din presa locală, în special din judeţele care au subunităţi militare participante în teatrele de operaţii.
Statisticile şi experienţa ne demonstrează că cei mai expuşi pericolului sînt jurnaliştii din presa locală. Înmulţirea situaţiilor de urgenţă la nivelul României, dar şi poziţia geo-strategică a ţării - frontiera de Vest vecină cu Balcanii de Est, Zona Moldovei aproape de Conflictul din Transnistria, centrul ţării marcat de tendinţele secesioniste din secuime, iar întreg teritoriul industrial şi agricol afectat de recesiune poate deveni un focar de tensiune socială – impune formarea profesională continuă a jurnaliştilor din presa locală pentru lucrul în medii ce pot deveni ostile în orice moment. Organizarea unui curs de 4 zile, o dată pe lună, în fiecare judeţ din ţară poate creea, în 5 ani, un corp profesional calificat în munca în medii ostile, la nivelul presei locale, extrem de vulnerabilă în acest sector. Începînd din anul 2008, avînd la bază cunoştinţele acumulate la cursurile M.Ap.N., la cele absolvite în Germania şi organizate de Asociaţia Europeană de Radio şi Televiziune, EBU, în colaborare cu SAS-ul britanic, dar, mai ales, experienţa profesională acumulată de-a lungul anilor, am început să organizez la Reşiţa, în judeţul Caraş-Severin un curs similar. Cursul, organizat de Asociaţia TUAREG TEAM, un ONG şi BI Group, în colaborare cu alte instituţii specializate în protecţia cetăţeanului, se desfăşoară sub motto-ul: news in a hostile world şi se adresează cu precădere JURNALIŞTILOR DIN PRESA LOCALĂ care, potrivit statisticilor prezentate la început, sînt cei mai vulnerabili în situaţii speciale. Jurnaliştii din presa locală nu beneficiază de infrastructura şi logistica unui corespondent special din presa corporatistă. Şi de aceea, ei devin victime sigure. Cursul nu se adresează exclusiv potenţialilor participanţi într-o zonă de conflict ci aduce în scenă situaţii de urgenţă, tot mai multe şi tot mai frecvente, la care jurnalistul este spectator şi actor în acelaşi timp. Am lăsat profesioniştilor militari responsabilitatea instruirii jurnaliştilor care participă la conflicte armate şi am încercat să dezvolt, în cadrul întreprinderii individuale BI Group, trei module de curs adresate jurnaliştilor şi elevilor şi studenţilor care vor să-şi petreacă vacanţa în siguranţă. “Vacanţă în siguranţă” se numeşte modulul de o zi adresat elevilor şi studenţilor. Jurnaliştii pot lua parte la un modul de două zile dedicate “situaţiilor de urgenţă”, aplicat deja în 2009 în colaborare cu specialiştii Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă “Semenic”, Caraş-Severin, şi un modul de două zile axat pe gherila urbană şi criminalitatea stradală, demarat în anul 2008, împreună cu Inspectoratul Judeţean de Poliţie Caraş-Severin. Scopul acestui demers este de a crea un corp professional pentru jurnalismul de criză în fiecare judeţ din România. Situaţiile de urgenţă devin o realitate aproape cotidiană, dar de ce gherilă urbană? Pentru că, oraşele atrag demografii foarte variate. Şi pentru că oraşul funcţionează asemenea unui organism viu, toxinele sînt adunate în zone cît mai periferice, izolate acolo şi închise într-o mitologie dificil de ameliorat, tocmai în încercarea de igienizare socială a celorlalte demografii din organism. În antichitate şi în evul mediu, suburbia se afla, întotdeauna, extra muros: erau cele mai expuse şi mai lipsite de securitate periferii. Se aflau dincolo de administrarea ordonată şi controlată. Comunităţile urbane moderne şi contemporane au denumit aceste periferii refuzate, în variate chipuri: ghetto în America anglo-saxonă, favelas în America latină, banlieu în Franţa, bidonville în Franţa meridională şi Maghreb. Evoluţia nu înseamnă neapărat şi salubrizare. Borgata italiană reprezintă cartierul periferic, dar urbanizat. În spaţiul urban extra-carpatic avem deja legendarele mahalale înlocuite în ultimii 50 de ani de alte perfierii: cartierele muncitoreşti. Scriitorul I.D.Sîrbu a definit cartierele muncitoreşti drept “Betonviluri”, descriindu-le ca fiind “imense şi plicticoase, urîte şi monotone silozuri de singurătate şi mizerie”. În interiorul acestor silozuri, blocul are o definiţie providenţială: “două sute de celule organizate în jurul a două pubele cu gunoi fetid”. Ne aflăm într-un regres al aşteptărilor, al proiecţiilor imaginare. În acest spaţiu “fermentează” deja viitorul luptelor de stradă, declanşate de frustrările şi nemulţumirile adunate în zeci de ani de umilinţe! Jurnalistul de criză din România, precum înaintaşul său Brunea-Fox, trebuie să cunoască şi să se confrunte cu această realitate. Şi să rămînă în viaţă! Scopul acestor cursuri, acesta este! Iar scopul acestui manual este de a vă face să luaţi în serios lumea ce va veni! Aţi uitat? Ce este mic, negru, urît, rău şi bate la uşă? Viitorul! Să-l aşteptăm pregătiţi!
INTRODUCERE
În ultimii ani, aproape 2000 de jurnalişti şi lucrători media au fost ucişi în timp ce-şi făceau datoria. Ei au murit pentru că ceea ce au spus sau au scris a deranjat pe cineva, pentru că investigau ceea ce nu se dorea a fi investigat, pentru că anumite persoane nu agreează jurnaliştii sau pur şi simplu pentru că se aflau la locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Cînd subiectul reportajelor îl constituie războaiele, conflictele civile, revoltele sociale sau situaţiile de urgenţă riscurile cresc şi unii jurnalişti îşi pierd viaţa. Fiecare deces reprezintă o tragedie pentru prieteni şi familie, dar şi o risipă de talent. De asemenea, se vorbeşte mai puţin despre cei care sunt afectaţi fizic şi psihic, fără posibilitatea de a mai profesa jurnalismul.
Este important să amintesc că din cei aproape 2000 de jurnalişti ucişi începînd cu 1990, mai mult de 90% s-au născut şi au crescut în locurile în care au fost ucişi. Cele mai multe victime au fost înregistrate în rîndul ziariştilor din presa scrisă (61%). Ziarştii locali reprezintă 87% dintre cei ucişi! În toate regiunile lumii, jurnalismul este pus, la grea încercare prin deteriorarea securităţii la nivel global, trăind în umbra terorismului, războiului şi a dezastrelor naturale. Astfel, profesia de jurnalist devine tot mai riscantă! Majoritatea celor care cad victime sunt corespondenţi locali şi nu străini. Cînd victima este un jurnalist care lucrează în propria comunitate ştirea are un impact minim în afara acestui loc. Jurnaliştii locali sunt expuşi unor riscuri mai mari deoarece ei continuă să trăiască în locurile de unde au transmis, neputînd să părăsească zona după ce şi-au încheiat documentarea. 70 % dintre victime sunt freelancer. Aceştia nu beneficiază de asigurare, echipamentul sau sprijinul pe care le au corespondenţii internaţionali, angajaţi ai unor reţele de media consacrate şi este puţin probabil ca ei să fi participat la un curs de pregătire. Unele echipe internaţionale obioşnuiesc chiar să angajeze jurnalişti locali care să-şi asume riscurile în locul lor, fără a le asigura aceeaşi protecţie ca în cazul propriului personal. Siguranţa este o calitate, un bun de preţ, nu o obligaţie. Menirea jurnalistului este aceea de a relata un eveniment, nu de a deveni el însuşi evenimentul. Un jurnalist care se expune inutil unui risc se comportă într-un mod neprofesional, împiedicînd relatarea evenimentelor sau vizionarea imaginilor.
O maximă spune că adevărul este prima victimă a războiului. Implicit, a doua victimă va fi, cel care îl face cunoscut opiniei publice! În bătălia care se duce pentru cucerirea publicului, media şi “trupele” lor, adică reporterii speciali care acoperă mediatic un mediu ostil, îşi asumă riscuri mai mari ca niciodată pentru a transmite informaţia “în direct” şi “în timp real”. Dar cu ce preţ? În zonele periculoase mulţi corespondenţi sînt mutilaţi fizic şi psihic. Alţii sînt ucişi. Aflaţi între focurile încrucişate ale beligeranţilor, în faţa sticlelor incendiare sau a bărcilor cu salvatori, corespondenţii speciali devin victimele greşelilor, a agresiunilor sau manevrelor de intimidare premeditate ale gherilelor sau ale forţelor de securitate. Nici ei şi nici grupurile de presă nu au, practic, nici o putere în faţa rănirilor sau pierderilor de vieţi omeneşti. Accidente se produc inevitabil, indiferent care este modul de protejare a oamenilor, deoarece se recurge la metode nemiloase şi brutale pentru a sufoca anchetele jurnalistice. Riscurilor imprevizibile ale atacurilor li se adaugă pericolele tradiţionale ale conflictului. Armamentul tot mai sofisticat, în faţa căruia pregătirea şi protecţia jurnaliştilor rămîn ineficiente, beligeranţi cărora le pasă mai mult de “bătălia pentru imagine” decît de respectarea securităţii angajaţilor media – sînt factori care amplifică riscurile reportajului special, de criză. Înmulţirea atentatelor la libertatea presei este legată şi de lupta împotriva corupţiei, a crimei organizate care au pătruns în sistemele politice din ţările ce doresc consolidarea democratică. Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor, considerînd că securitatea reporterilor este o problemă care solicită o atenţie deosebită, recomandă ca lucrătorii media trebuie să fie pregătiţi, asiguraţi şi să deţină echipamentele adecvate cînd sînt angajaţi să transmită din medii ostile. Potrivit Codului profesional privind garantarea securitatii în timpul exercitarii profesiei de jurnalist, definitivat de marile grupuri media CNN, BBC, Reuters şi Associated Press: -jurnaliştii şi tehnicienii media vor beneficia de un echipament pentru toate misiunile, inclusiv o trusă de prim-ajutor, mijloace de transport adaptate şi, la nevoie, îmbrăcăminte de protecţie; - grupurile de presă vor duce o campanie puternică de sensibilizare asupra riscurilor la care sînt supuşi jurnaliştii implicaţi în misiuni în care predomină condiţiile priculoase. Oficialităţile îşi vor informa personalul de necesitatea respectării jurnaliştilor şi lucrătorilor media în timpul exercitării profesiei. Grupurile de presă vor oferi protecţie socială pentru tot personalul care exercită activităţi jurnalistice în afara locului lor obişnuit de muncă, în care este cuprinsă şi o asigurare de viaţă. Grupurile de presă vor oferi gratuit tratamente şi îngrijiri medicale, vor lua asupra lor cheltuielile legate de reeducarea şi de convalescenţa jurnaliştilor şi a lucrătorilor media răniţi sau bolnavi din cauza meseriei exercitate în afara locului de muncă obişnuit. Grupurile de presă vor proteja jurnaliştii liber profesionişti sau colaboratorii. Aceştia vor beneficia de protecţie socială, cursuri de pregătire şi echipament în aceeaşi măsură cu personalul angajat definitiv. Ha! Nu ştiu ce să fac: să rîd sau să plîng? Nici măcar jumaătate dintr-un singur punct al acestui plan de măsuri nu este aplicat în România. Totuşi, intenţia şi preocuparea există! Tuareg Team este o organizaţie non-guvernamentală ce-şi propune să asigure sprijin şi să dezvolte programe pentru jurnalişti şi lucrători media, inclusiv corespondenţii independenţi, în special în regiunile de conflict, să organizeze cursuri de iniţiere în meseria de jurnalist şi de pregătire pentru jurnaliştii profesionişti care doresc să lucreze în medii ostile, dar şi să înfiinţeze şi să coordoneze un centru de presă şi o forţă de reacţie rapidă pentru jurnaliştii aflaţi în situaţii de urgenţă. Scopul instruirii HEST (Hostile Environment Safety Treining) este de a-i învăţa pe jurnalişti să evalueze riscul şi să se comporte corespunzător în cazul conştientizării unui pericol. Se urmăreşte sporirea capacităţii jurnaliştilor de a lua decizii, nu substituirea acesteia. Harta privind riscurile de securitate ale jurnaliştilor în zone de conflict sau de tensiuni şi revolte sociale a fost elaborată încă din martie 2002 de către organizaţia Reporteri fără frontiere, cu concursul Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (CICR), al Cosiliului Europei, al OSCE şi al UNESCO, precum şi al sindicatelor(!) jurnaliştilor. Ea a fost difuzată în redacţii din lumea întreagă! Aceste organizaţii au făcut propuneri concrete privind 8 reguli pentru securitatea jurnaliştilor în zone ostile: - angajarea mass media, obligaţia jurnaliştilor de a căuta sistematic mijloace de măsurare şi limitare a riscurilor la care sînt supuşi; - angajarea misiunii din propria voinţă; - experienţa terenului; - pregătirea de specialitate, în prealabil; - deţinerea echipamentului adecvat; - asigurarea medicală; - repatrierea; - invaliditatea şi decesul, susţinerea psihologică şi protecţia juridică a reporterului! Aşa cum am scris deja, în România, începînd din anul 2004, Ministerul Apărării Naţionale oraganizează anual Cursul de corespondenţi de război, adresat jurnaliştilor civili. Organizat în două module, practic şi teoretic, cursul doreşte să transmită cîteva cunoştinţe minime privind regulile de lucru cu mass-media în teatrele de operaţii, riscurile la care sînt expuşi jurnaliştii aflaţi în medii ostile, probleme de Drept internaţional umanitar, metode de prim-ajutor medical, măsuri de profilaxie a unor boli, protecţia împotriva minelor antipersonal etc. Al doilea modul, mai spectaculos decît primul, constă în pregătirea practică, cu exercitii ale căror scenarii sînt apropiate de condiţiile unui teatru de acţiuni militare: protecţia NBC, tehnica de trecere a diferitelor obstacole, evacuarea răniţilor, negocierea la un punct de control (check point), protecţia împotriva armelor şi efectele acestora asupra oamenilor etc. Jurnaliştii participanţi primesc echipament militar, sînt cazaţi în corturi alpine în poligon, suportă rigorile acţiunilor pe cîmpul de luptă ca jurnalişti încorporaţi (embedded journalists). De asemenea, execută trageri cu armamentul de infanterie, calibrul 5,45 mm, aflat în dotarea armatei române. Acest curs se doreşte rampa de lansare a unui acord între M.Ap.N. şi instituţiile mass-media, care va reglementa statutul corespondentului de război, aranjamentele de lucru cu presa în condiţii de conflict, asediu sau război. Din păcate, din ignoranţa instituţiilor de media, aceste acorduri au fost foarte puţine. Societatea Română de Radiodifuziune este cel mai bun exemplu, de reuşită, evident!
Această carte se bazează pe cunoştinţele şi experienţa personală ale autorului şi conţine o serie de linii directoare pentru siguranţa şi securitatea personalului în domeniu. Aceasta nu acoperă toate situaţiile şi sfatul dat este de natură generală. Autorul şi editorii acesteia, prin urmare, refuză să-şi asume deplina responsabilitate pentru cazurile în care recomandările cărţii nu oferă cel mai bun curs de acţiune. Manualul de faţă nu se substituie cursurilor practice organizate de Ministerul Apărării Naţionale, Asociaţia Tuareg Team, BI Group, sau alţi furnizori de servicii de treining de securitate personală pentru jurnalişti, care activează la nivelul ţării, sau vor devenii activi pe măsură ce situaţia o impune. Prin publicarea acestui manual se doreşte ca securitatea jurnalistului ce acţionează în situaţii de criză şi medii ostile să devină o preocupare importantă pentru toţi cei implicaţi în astfel de acţiuni, de la reporteri, conducători de redacţii, dar şi autorităţi, care prin Planul Naţional de Aderarea României la NATO, cap.4, privind realizarea educaţiei de securitate, s-au obligat în faţa organismelor internaţionale să promoveze cultura de securitate!
Evident, fiecare organizaţie media are libertatea deplină de a-şi organiza propriile structuri de securitate pentru acţiuni în medii ostile. Totuşi, acest manual asigură trăsăturile comune de siguranţă şi securitate care se aplică, sau s-ar putea aplica, atunci cînd reporterii speciali ai redacţiilor acţionează în medii ostile. Voi încerca să prezint, cît mai explicit, pericolele cu care se poate confrunta activitatea noastră. Da, există pericole, dar dacă vom învăţa „să convieţuim” cu ele acestea vor putea fi, nu evitate, dar reduse semnificativ.
Ştiu că este sîcîitor ca înaintea unei misiuni cineva să te tot agaseze cu „sfaturi bune”, reguli, regulamente, tabele şi liste de verificare. Tendinţa este, evident, nu de a ignora aceste sfaturi, dar de a acţiona contra lor! Obiectivul nu este de a descuraja misiunea, dimpotrivă, de a te scuti de bătăi de cap suplimentare. Este cam ceea ce fac producătorii de teren în cazul echipelor unor mari posturi de televiziune!
Să ne înţelegem: sfaturile generale, nu sînt reguli! Regulile sînt întocmite, sau ar trebui să fie, de către propria organizaţie de media. De exemplu: „Nu conduceţi pe timp de noapte decît dacă este nevoie”, sau „Nu primi persoane necunoscute pentru anchete jurnalistice în propria locuinţă”, cred că sînt suficient de clare şi obiective! Sfaturile generale trebuie privite ca o consultanţă generală asupra unei situaţii generate de munca în mediu ostil şi nu ca o soluţie exactă la o problemă punctuală. Ce sfat ar trebui să-ţi dau, de exemplu, dacă automobilul cu care te deplasezi parchează exact în faţa unei baricade americane în Baghdad, în mijlocul unui schimb de focuri cu rebelii iraqieni, aşa cum am făcut eu în mai 2003? Probabil că răspunsul cel mai înţelept îl ai şi singur: te cari, dracului, urgent de acolo! Prin urmare, sfaturile generale trebuie combinate cu propria judecată, în funcţie de specificul fiecărui caz. Evident, sînt momente cînd aceste linii directoare se confundă cu regulile specificate de redacţii. De exemplu, „Nu atingeţi o mină”, este cît se poate de clar!
Un alt lucru care nu trebuie uitat este că te-ai oferit voluntar pentru acţiuni în medii ostile, în care există pericol iminent. Eşti dator faţă de tine, de familie, de colegi şi de publicul tău să nu minimalizezi aceste riscuri.
Mediul ostil despre care tot vorbesc de la începutul acestei cărţi are şi el specificităţile lui. Într-un fel trebuie abordată securitatea personală atunci cînd participi la o revoltă socială, la un miting, şi în alt mod atunci cînd vei relata despre un dezastru natural, o situaţie de urgenţă, sau o acţiune umanitară. Indiferent în ce mediu ostil te afli, este bine, însă, să nu uiţi că viaţa calmă şi liniştită din lumea modernă se poate dezintegra într-o fracţiune de secundă în haos şi violenţă!
Sper, ca acest manual, ca şi cursurile pe care le organizez, să folosească, în special jurnaliştilor speciali din presa locală. În prezent, este general acceptat faptul că propria securitate depinde de cîţiva factori de bun simţ: - modul în care sîntem percepuţi de către populaţia locală şi victime; - comportamentul nostru ca indivizi în situaţii critice; - abilitatea noastră de a asculta, a intervieva şi abilitatea noastră de a realiza un material profesionist;
- imaginea personală şi gradul de încredere pe care îl insuflăm populaţiei despre suferinţele căreia relatăm.
Aceste lucruri sînt esenţiale!
CAPITOLUL 1
PREGĂTIREA GENERALĂ
Spuneam că acest manual nu impune reguli ci doar trasează cîteva elemente general valabile în diverse situaţii limită şi în medii ostile. Cele mai mari şi evidente riscuri la care se expun jurnaliştii sînt cele dintr-o zonă de conflict: arme de tot felul, mine, rachete, IED. Dar, mediile ostile se întîlnesc pe mai multe „fronturi”. Riscurile fizice pentru un jurnalist sînt mai mari atunci cînd acoperă o revoltă civilă, sau o demonstraţie, decît atunci cînd relatează despre un conflict clasic, la care participă armate regulate. Un jurnalist aflat departe de casă trebuie să ia foarte în serios şi riscurile generate de: boală, accidente auto, epuizare, expunere prelungită la risc, atacurile asupra jurnaliştilor, sau cădere nervoasă! Mai mulţi jurnalişti şi-au pierdut viaţa în accidente auto decît în războaie! Pe de altă parte, intoxicaţiile alimentare te pot scoate din circuit o bună bucată de vreme!
Jurnaliştii care nu evaluează riscurile la care se expun se comportă neprofesionist. Unii corespondenţi, fotoreporteri sau cameramani adoptă în zonele ostile un comportament macho care parcă invită pericolul să le facă probleme! Nu este un exemplu de urmat! Regulile le întocmesc fiecare redacţie în parte şi în baza experienţei personale a propriilor reporteri speciali. Prima, şi cea mai importantă, regulă ce trebuie respectată într-o astfel de zonă este SĂ NU IEI NOTIŢE ŞI SĂ NU ÎNREGISTREZI, FOTO, AUDIO SAU VIDEO, DECÎT DUPĂ CE AI OBŢINUT APROBAREA CELOR PREZENŢI! Totuşi, atunci cînd eşti confruntat cu situaţii limită, tensiunea şi panica, uneori, care te cuprinde, te face să te blochezi şi să uiţi lucruri simple, elementare, învăţate în anii de şcoală sau de practică. Este foarte uşor, în astfel de situaţii, ca o simplă relatare să conţină erori, nu numai de documentare, dar chiar şi de „punere în pagină”. Comportamentul neadecvat poate transforma chiar şi o excursie simplă de documentare într-o adevărată zonă ostilă pentru reporterul neatent la detaliile elementelor culturale sau sociale din locul în care se află. Îmbrăcămintea şi echipamentul folosit, dacă sînt neadecvate, pot crea o stare de iritare şi tensiune care să ducă, în final, prin propriile gesturi, la apariţia unor ameninţări externe la securitatea personală. Nu bravaţi şi nu vă ruşinaţi de toate aceste neajunsuri! Este important ca la întoarcerea dintr-o astfel de călătorie să fie prezentate colegilor şi superiorilor ierarhici pentru a putea fi întocmit „caietul cu lecţii învăţate”.
Criza, mediul ostil, situaţiile speciale care impun prezenţa la faţa locului a reporterului sau corespondentului special, nu se rezumă doar la războaie şi conflicte armate, fie ele de mai mare sau mai mică intensitate, de nişă sau de frontieră. Din ce în ce mai mult, banditismul, crima organizată, traficul de droguri, extremismul, banii, lăcomia şi lupta pentru putere „dau sens vieţii nostre”, ar spune filosoful, evident, făcînd haz de necaz!
1.1. Reguli de redactare
Am fost cu toţii martori la relatări ale reporterilor aflaţi în situaţii limită. De multe ori, acestea sînt incoerente şi, din punct de vedere tehnic, nu se încadrează în nici un gen publicistic recunoscut. În cazul în care corespondentul lucrează pentru presa scrisă, sau chiar pentru o agenţie, aceste scăpări de redactare sau stilistică sînt corectate de redactorii de serviciu aflaţi în desk-ul de acasă. În cazul reporterilor de radio şi televiziune, corecturile sînt aproape imposibil de făcut. De aceea, este important ca interlocutorul de acasă al corespondentului din teren să „vorbească aceeaşi limbă” cu cel trimis să relateze despre o situaţie de urgenţă. Să cunoască în detaliu mediul ostil în care acesta acţionează şi să-l ajute pe colegul aflat sub presiunea, uneori de neimaginat, din teren! Totuşi, voi relua unele reguli elementare despre 5 genuri publicistice, reguli învăţate în primul an la orice facultate de profil, utilizate frecvent în jurnalismul de criză: ştirea, interviul, documentarul, reportajul şi... grand-reportajul – specie utilizată îndeosebi de presa francofonă -.
Ştirea, este un gen publicistic care prezinta informaţia într-o formă comunicabilă, transmisă apoi, prin intermediul unor tehnici moderne de difuzare în masă. Definiţiile date ştirii sînt numeroase, ele aparţinînd diferitelor şcoli de presă, şi reflectă o anumită concepţie despre presă, despre funcţiile şi poziţia socială a ziaristului şi a presei. Ştirea de presă este o relatare concisă a unor fapte, evenimente, idei semnificative, de actualitate, noi, relatare ce prezintă interes pentru public. Nu numai opţiunea pentru un eveniment sau altul este esenţială în munca ziaristului, ci şi alegerea momentului optim pentru a difuza o ştire. Nu întotdeauna difuzarea ştirii este simultană cu evenimentul. Ziaristul alege un punct culminant din desfăşurarea unui eveniment pentru a-l converti în ştire. Elementele unei ştiri, indiferent de canalul de difuzare - ziar revistă, radio, televiziune - le constituie răspunsurile la clasicele întrebări: cine? (este autorul evenimentului), ce? (s-a întâmplat), unde? (s-a desfăşurat evenimentul), cînd? (a avut loc), cum? (s-a desfăurat) şi de ce? (s-a putut întîmpla),. Fără răspunsurile la aceste întrebări sau măcar la primele patru nu poate exista o ştire de presă. Să ne reamintim că introducerea, sau lead-ul ştirii, este nucleul informativ esenţial, ce sintetizează principalele informaţii. Ea îndeplineşte următoarele funcţii: surprinde esenţa evenimentului, conţinînd răspunsurile la întrebările cine?, ce?, unde?, cînd? şi acroşează cititorul la lectură. Prima funcţie necesită inventivitate şi inteligenţă. Cea de-a doua se bazează pe arta, sau pe măiestria, ziaristului! Corpul ştirii conţine datele care explică şi aprofundează introducerea. Înţelesul multor ştiri este greu de sesizat în lipsa unor astfel de caracterizări ale contextului (numite în engleză background). Detaliile secundare, ce nu sînt cuprinse în introducere, ce par de mai mică însemnătate, şi sînt introduse în corpul ştirii, sînt, de multe ori ignorate de redacţiile de acasă. Aruncînd aceste detalii există pericolul deformării realităţii şi punerii în pericol a propriului corespondent. De aceea, cea mai utilizată tehnică, în cazul reporterilor speciali, este „piramida răsturnată". Construcţia unei ştiri de acest tip constă în prezentarea chiar în introducere a informaţiei de bază, după care urmează datele explicative, complementare, descrierea contextului şi ale detalii. Albert Camus spunea că „ziaristul este istoricul clipei". El are datoria de a face diferenţe între semnificaţia aparentă, imediată şi semnificaţia reală, profundă a unui eveniment. Ştirile pot fi clasificate şi în funcţie de caracteristicile mijloului de comunicare: agenţie, presă scrisă, radio şi televiziune. În teoria presei s-au statornicit funcţii precise pentru fiecare mijloc de comunicare. Astfel, ziarul explică un eveniment, radioul anunţă iar televiziunea arată.
În redactarea unei ştiri despre un mediu ostil sau o situaţie de urgenţă, corespondentul special trebuie să fie atent ca informaţia furnizată să conţină ambele puncte de vedere, în contextul unui conflict armat, să nu lezeze onoarea şi demnitatea victimelor sau combatanţilor, să nu difuzeze informaţii cu caracter confidenţial care ar putea pune în pericol viaţa combatanţilor din teren sau ar putea furniza elemente tactice sau strategige despre situaţia din teren, să nu prezinte elemente false care să amplifice panica şi să determine acţiuni de salvare care ar încurca pe cele aflate în desfăşurare.
Interviul este specia care informează şi elucidează, prin intermediul unui dialog. Rolul reporterului în interviu este să stabilească un dialog viabil, un mod de comunicare între el şi cititor. Interviul are funcţia principală de a exprima o atitudine, o opinie, este un mod direct de prezentare a unor idei. Întrebările depind şi de informaţia pe care o are jurnalistul despre cel intervievat.
Interviul poate fi construit pentru a reliefa un portret, sau poate fi interesant prin opinii, idei, lămurirea unei atitudini, aceasta fiind cu adevărat misiunea unui interviu.
Interviul este strîns legat de aproape toate genurile jurnalistice, fiind un mijloc de culegere al informaţiilor, o modalitate de realizare a documentării. În acest caz, întrevederea nu este făcută decît în vederea obţinerii de la o persoană chestionată informaţii, relaţii despre problematica studiată. Interviul ca gen jurnalistic prorpiu-zis se constituie dintr-o serie de întrebări şi răspunsuri. El este o întrevedere solicitată, provocată de ziarist. Rezultatul acestei întrevederi, convorbirea, este publicat în presă, difuzat la radio sau televiziune. Interviul trebuie să cuprindă următoarele etape: alegerea temei şi a interlocutorului, documentare, pregătirea întrebărilor, realizare şi redactarea interviului. Indiferent de scopul urmărit, de tema aleasă, interviul ca gen publicistic presupune, înainte de toate, existenţa unui interlocutor care are ceva de spus! În absenţa acestuia, tema propusă poate fi realizată prin reportaj, articol, consemnare sau orice alt gen publicistic. Astfel, o condiţie a interviului este existenţa unui interlocutor depozitar de informaţie.
Pasul următor în realizarea unui interviu este documentarea propriu-zisă. Jurnalistul va studia domeniul de activitate al interlocutorului, şi va analiza activitatea acestuia, depistînd centrele de maxim interes, de actualitate. Toate acestea sînt elemente indispensabile pentru formularea întrebărilor. Pentru a pune întrebări interesante şi pentru a-l feri pe interlocutor de răspunsuri generale, plate, jurnalistul trebuie să se mişte nestingherit pe terenul interlocutorului. Jurnalistul îşi va cîştiga poziţia de conducător al discuţiei numai în măsura în care va reuşi să ridice problematica specifică la o înţelegere general-umană. Alegerea şi formularea întrebărilor exprimă pregnant gradul de documentare prealabilă şi talentul jurnalistului. Cheia interviului este întrebarea. În majoritatea cazurilor, calitatea întrebărilor determină calitatea răspunsurilor. Cînd ziaristul nu va avea decît cunoştinţe generale despre preocupările interlocutorului său, întrebările sale, oricît de elevat exprimate ar fi, nu vor provoca altceva decît răspunsuri plictisitoare şi vagi.
În situaţii excepţionale, aceste cerinţe „de manual” sînt cu atît mai importante! Cunoaşterea temeinică a problematicii locale poate scuti reporterul special de numeroase neplăceri, de la cele mai mici, cum ar fi refuzul sau întreruperea interviului, pînă la cele mai mari, soldate chiar cu arestarea sau expulzarea jurnalistului, iniţierea inconştientă a unor diferende diplomatice sau, chiar, punerea în pericol a propriei vieţi. Pentru un interviu riscant estimează riscurile împreună cu un coleg şi ia în considerare: Practica anterioară a intervievării. Cît de bine îţi cunoşti sursele. De ce ai fost ales pentru interviu. Nu fi tentat să-ţi asumi riscuri nesăbuite.
Documentarul este producţia jurnalistică utilizată pentru a crea o imagine de ansamblu, cu detalii precise, asupra unei situaţii, personalităţi etc. Documentarele se folosesc ca bază pentru interviuri sau analize şi comentarii. În documentarul de televiziune nu se folosesc actori, realizarea sa bazîndu-se pe preluarea din realitate a unor evenimente, peisaje, obiecte şi persoane. În filmele documentare, nu se recurge la puneri în scenă şi nu se folosesc decoruri sau costume. În „realitate”, clasa conducătoare a oricărei guvernări sociale, a văzut şi vede în filmul documentar, un puternic mijloc de propagandă, de influenţare a maselor populare.
Reportajul este o specie publicistică, care în baza unor date, culese la faţa locului, informează opinia publică asupra problemelor de interes general sau ocazional constatate, cît mai real şi nepărtinitor. Reportajul poate fi de informaţie sau de creaţie, fiind legate de o anumită tematică sau pur şi simplu fiind unul compoziţional. De asemeni după stilul de prezentare există reportaje satirice, explozive, de relatare implicată, etc. Reportajul, iniţial specie tipic jurnalistică, a fost preluat şi de literatură, de cinematografie şi de televiziune. Cel mai cunoscut autor de reportaje literare român, care poate fi numit chiar părintele reportajului literar românesc, este poetul şi publicistul Geo Bogza.
Veridicitatea reportajului este creată prin: relatarea secvenţială a evenimentului narativ, inserarea elementelor portretistice de-a lungul relatării, prin introducerea detaliilor, camuflarea impresiilor subiective în scurte relatări, prezentarea faptului ca real. Considerată ca fiind o specie jurnalistică, complexă, reportajul îmbină cele trei moduri de expunere (descrierea, naraţiunea si dialogul), creînd impresia unei reconstituiri în amănunte existenţiale decisive. Reportajul aduce în prim plan evenimentul trăit în punctul lui maxim de tensiune şi reconstituit dintr-un unghi de vedere care permite cititorului, spectatorului de film cinematografic sau telespectatorului, să descopere şi să observe faptele cele mai însemnate.
În relatarea situaţiilor din medii ostile, reportajul este principalul mijloc de exprimare. El redă, de cele mai multe ori, cît mai fidel, suferinţele populaţiilor expuse la conflicte armate sau catastrofe naturale. Abundenţa elementelor dramatice transformă reportajele corespondenţilor speciali în adevărate „arme” de luptă împotriva generatorilor crizei relatate. Forţa acestora pot pune în mişcare elemente politice, militare, umanitare şi pot genera dovada solidarităţii umane. Este greu pentru un reporter care realizează un reportaj într-o zonă ostilă să facă diferenţa între realitate şi imagini care pun în pericol viaţa sau demnitatea protagoniştilor. Din această cauză, reportajul este un gen publicistic controversat în mediile de analiză extra-jurnalistice, iar aceste controverse îi amplifică forţa.
Grand-reportajul este un gen complex, elaborat, folosit de presa francofonă pentru revistele de actualităţi. El îmbină toate genurile publicistice enunţate mai sus şi este ilustrat cu numeroase fotografii. Datorită complexităţii sale, grand-reportajul este o specie utilizată rar în oglindirea unei anumite situaţii de urgenţă.
1.2. Reguli de comportament
Aflat într-o deplasare de documentare, din neglijenţă, sau din ignorarea unor cutume locale, poţi deveni uşor victimă sau subiect de atentat la propria siguranţă. Draftul de curs „Vacanţă în siguranţă”, elaborat de BI Group a fost gîndit pentru tinerii care doresc să petreacă o vacanţă fără peripeţii în străinătate. El este foarte util şi jurnaliştilor aflaţi în documentare, de aceea, îl preiau integral:
VACANŢĂ ÎN SIGURANŢĂ
Nimic nu este mai plăcut decît o vacanţă. Sau... aproape nimic! Oricum, toată lume şi-o doreşte, ca pe o relaxare binevenită după o perioadă încărcată, plină de emoţii sau responsabilităţi. Unde voi merge? În ţară, sau în străinătate? La munte, sau la mare? În Europa, sau în Lumea largă? La „all-inclusive”, sau pe cont propriu? Indiferent ce variantă aleg, voi face tot posibilul să mă odihnesc, să mă simt bine, să mă distrez, să vizitez, să uit de grijile şcolii, serviciului sau problemelor de zi cu zi. Relaxarea se impune, dar mă face vulnerabil. Simţurile mele... sînt plecate în concediu! E OK? Poate că nu! Poate fi vacanţa periculosă? Se pare că da! Transformările economice, sociale şi de securitate din întreaga lume s-au schimbat radical în ultimii ani. Dar, un turist informat şi pregătit se poate bucura în tihnă de o vacanţă perfectă.
Este bine să ştim, înainte de a pleca la drum, că lumea pe care dorim să o cunoaştem, s-a schimbat! În ultimii ani, activităţile infracţionale, bandele, reţelele de crimă organizată, trafic de droguri şi de persoane, acţiunile teroriste, au cunoscut o amploare îngrijorătoare în toată lumea. Nu există ţară din Europa, Asia sau Afrca în care astfel de reţele să nu acţioneze. Grupările teroriste şi-au diversificat atît metodele de acţiune violentă, cît şi ţintele acestor acţiuni. În prezent, nu se poate afirma cu certitudine că o anumită ţară sau regiune din lume se află la adăpost faţă de activităţi cu caracter terorist. Ca turist este uşor să cădeţi victimă a unor astfel de reţele. În ultimii ani, oriunde în Europa puteţi fi jefuiţi pe stradă sau la hotel, atacaţi şi tîlhăriţi, violaţi, bătuţi sau chiar răpiţi. Luptele de stradă au căpătat un caracter obişnuit în marile capitale.
Atacurile teroriste sînt greu de prevăzut şi de împiedicat. Pentru monitorizarea activităţii teroriste, în special în fazele de pregătire ale atacurilor, este necesară o foarte strînsă cooperare între agenţiile de securitate ale fiecărui stat şi între state. De multe ori, informaţiile primite chiar de la cetăţeni ajută la identificarea unor posibile acţiuni pregătitoare cu caracter terorist. Ori de cîte ori vă aflaţi în străinătate şi observaţi acţiuni sau elemente suspecte, adresaţi-vă autorităţilor locale de poliţie sau semnalaţi aceste lucruri ambasadelor şi consulatelor României.
Acţiunile teroriste au un specific aparte faţă de alte tipuri de evenimente violente: ele nu disting între persoane cu statut oficial şi simpli cetăţeni. De cele mai multe ori, aceste acţiuni au impact devastator pe o arie extinsă, frecventată public. Multe dintre atacuri sînt provocate cu scopul de a produce pagube umane şi materiale, dar şi cu scopul de a atrage atenţia publică şi de a promova imaginea distructivă a celor care le produc. Este bine ca, oriunde în lume vă aflaţi, să încercaţi să evitaţi, pe cât posibil, zonele aglomerate sau zonele publice din preajma unor instituţii. Atacurile teroriste petrecute pînă în prezent nu fost în mod direct orientate spre cetăţenii români sau spre instituţii ale statului român. Cu toate acestea, mulţi cetăţeni români au căzut victime ale acestui tip de acţiuni, fie pierzîndu-şi viaţa, fie suferind răniri grave. Atacul terorist de la New York, din 11 septembrie 2001, a cauzat decesul a doi cetăţeni români. Atacul terorist de la Madrid, din 11 martie 2004, a curmat viaţa a 16 cetăţeni români şi rănirea altor peste 180. Atacul terorist de la Londra din 7 iulie 2005 a înscris între victime o persoană cu dublă cetăţenie, una dintre acestea fiind cea română. O tînără din România a fost răpită pentru răscumpărare în timpul unui Safari în Africa. Cetăţeni români ar fi putut fi prezenţi şi în alte locuri în care s-au produs atentate teroriste.
Ce vom face? Pregătiţi-vă şi veţi fi în siguranţă!
Cursurile BI Group îi învaţă pe tineri cum să pregă tească o vacanţă perfectă. Cum să suplinească tinereţea şi lipsa de experienţă în viaţă în confruntarea cu potenţialele pericole. Intenţia noastră este de a vă ajuta să recunoaşteţi pericolul, cum să interpretaţi situaţiile cu care vă puteţi confrunta, fără ca acestea să devină o „experienţă de viaţă terifiantă”.
Distracţie şi interactivitate
Cursurile se bazează pe informaţii de securitate selectate din întreaga reţea internaţională de criză cu care BI GROUP colaborează. Ameninţările nu sînt o glumă! Glumele şi situaţiile amuzante le vom întîlni în sala de curs, în cadrul unor scenarii interactive şi prelegeri, pigmentate cu experienţe personale. Taxa mică de şcolarizare vă responsabilizează în plus şi face ca posibilele viitoare eşecuri pot fi evitate. În Europa, un astfel de curs, de o zi, costă 200 de euro/cursant în care sînt incluse: un certificat de absolvire şi un bufet, băuturi reci, ceai şi cafea. Programul este de o zi, între 9,30 şi 16, 30! Asta e partea frumoasă!
Despre ce vorbim la curs?
Predocumentarea: cercetarea destinaţiei. Riscuri de terorism şi sfaturi de securitate. Probleme de sănătate şi prevenirea bolilor, inclusiv vaccinuri. Asigurare, documente, bani, sprijin legislativ sau consular. Păstrarea legăturii cu familia, persoane de contact, prieteni, coduri personale (!), comunicaţii. Kit haine de siguranţă şi obiecte gadget. Kit de prim-ajutor. Ambalarea şi securitatea bunurilor.
Echipamente: Rucsacul, centura de bani. Kit-ul medical.
Vacanţa: Noţiuni de bază despre cazări, schimb valutar, condiţii de siguranţă alimentară şi apă, relaţia cu autorităţile, transport în comun. Primul ajutor de urgenţă şi probleme medicale pentru... fete. Noţiuni de securitate personală. Supravieţuire în situaţii de urgenţă: cutremure, incendii, droguri şi alcool. Terorismul şi răpirea.
Sfaturi...la „botul calului”: Cele mai bune recomandări pentru a proteja siguranţa voastră ca turist şi a familiei sînt următoarele: Informaţi-vă despre situaţia de securitate din ţara pe care doriţi să o vizitaţi, înainte de efectuarea deplasării. Lăsaţi coordonatele de deplasare (itinerariul, adresa hotelului, copii ale paşapoartelor şi ale biletelor de avion) unui membru al familiei care rămîne în România; în acest fel, dacă în locul în care veţi călători se întâmplă un eveniment periculos, acesta va şti unde să vă caute. Odată ajuns la destinaţie, urmăriţi în mod constant informările autorităţilor locale şi presa locală. În caz de alertă, urmaţi cu stricteţe anunţurile şi recomandările făcute de autorităţile locale. Menţineţi legătura telefonică cu familia din România cît de frecvent posibil. Anunţaţi ambasada sau consulatul României despre prezenţa dumneavoastră în localitatea sau în ţara respectivă; în cazul unei situaţii de criză, personalul consular va putea avea acces mult mai uşor la voi. Dacă purtaţi un telefon mobil pe durata călătoriei în străinătate, asiguraţi-vă, înainte de plecare, că aţi introdus în memoria telefonului numerele de telefon ale ambasadelor şi consulatelor României din ţările pe care urmează să le vizitaţi; aceste numere de telefon sunt disponibile pe pagina web a Ministerului Afacerilor Externe (www.mae.ro). Setaţi telefonul pe apelare rapidă pe numărul persoanei de contact din ţară. Evitaţi locurile aglomerate, demonstraţiile sau zonele periculoase. Semnalaţi orice element sau activitate suspectă autorităţilor locale de poliţie.
Pregătiţi, întotdeauna doi rucsaci. Unul de maxim 65 Litri, material tare, cu un număr de compartimente separate şi centură de talie. Accesul trebuie să fie uşor la obiecte de strictă necesitate: lanternă, trusă medicală, cremă de protecţie UV, prosop umed, suc de lămîie, sticlă cu apă, un cuţit bun la toate, ustensilele de igienă personală. Rucsacul de zi, nu mai mare de 15 Litri, utilizat şi ca bagaj de mînă în călătoriile cu avionul, este util în escapadele prin oraş, la plajă, la cumpărături, atunci cînd vizitaţi obiective istorice. Din el nu trebuie să lipsească: o alifie anti-alergică împotriva muşcăturilor de insecte, şerveţele umede, minibinoclu, prezervative şi contraceptive, telefonul mobil. Dacă oraşul pe care îl vizitaţi este răscolit de revolte sociale, mitinguri, sau demonstraţii, purtaţi în rucsacul de zi un litru de apă, hrană pentru 24 de ore, un prosop umed şi suc de lămîie, utile în cazul în care interacţionaţi, accidental, cu gazele lacrimogene ale forţelor de ordine. Prosopul poate fi folosit ca mască de gaze, iar sucul de lămîie anihilează acţiunea substanţelor iritante de pe piele sau haine. Nu uitaţi să purtaţi la gît fluierul anti-viol! Centura de bani şi carduri asiguraţi-vă că are clemă de siguranţă. Îmbrăcăminte şi Încălţăminte. Porniţi în călătorie cu haine ieftine care nu atrag atenţia şi nu trezesc invidia nimănui. Evitaţi hainele albe şi de inspiraţie militară! Bumbacul este preferat să se regăsească în toate ţesăturile utilizate: chiloţi, bustiere, tricouri, cămăşi, pantaloni. Încălţămintea trebuie să fie uşoară şi rezistentă.
Banii lichizi: Depozitati banii şi valorile pe care le deţineţi în seiful hotelului. Luaţi cu dumneavoastră numai sumele strict necesare unor plăţi curente.
Bagajele: Trebuie supravegheate în permanenţă, mai ales în locurile aglomerate sau în mijloacele de transport în comun.
Taxi: Evitaţi taxiurile fără însemne ale firmei si cele care nu au aparat de taxare pentru indicarea sumei datorate pentru călătorie.
Schimb valutar: Garanţia unui schimb valutar corect, lipsit de riscuri, este asigurată numai de casele de schimb autorizate.
Prieteniile de ocazie: Fiţi prudenţi în relaţiile cu persoanele necunoscute sau cele pe care le-ati cunoscut de curînd.. Printre persoane amabile şi binevoitoare puteţi întâlni şi escroci.
Prostituţia: Este ilegală. Prostituatele vă pot transforma uşor în victima unui furt sau a unei escrocherii.
LEGEA interzice:
- deţinerea substanţelor stupefiante, chiar şi pentru uz personal;
- portul armelor. Armele de vînătoare sau sportive trebuie înscrise în paşaport.
Poliţia: Pentru obţinerea unor informaţii puteţi apela oricînd la poliţiştii în uniformă. NU ARĂTAŢI NICIODATĂ BANII PE STRADĂ NICI CHIAR CELOR CARE PRETIND CĂ SÎNT POLIŢIŞTI. Solicitaţi ca orice problemă să fie rezolvată la secţia de poliţie.
Jocurile de noroc: Refuzaţi să participaţi la jocurile de noroc de pe stradă. Veţi fi păcăliţi şi vă veţi pierde banii.
Daca sînteţi victima unei infracţiuni apelaţi numai la poliţie! Reţineţi cît mai multe date despre locurile şi persoanele pe care le-aţi cunoscut şi veţi face astfel mai uşoară descoperirea infractorilor şi recuperarea bunurilor dumneavoastră.
Cursul la care am făcut referire atinge cam toate aspectele legate de o călătorie. El se axează cu precădere pe vacanţele în Europa şi Nordul Africii. Este evident că o excursie de documentare în Asia sau America Latină va trebui să ţină seama de specificităţile fiecărei ţări şi de tradiţiile locale. Lucrurile nu se schimbă semnificativ nici dacă rămîneţi mai mult timp într-un singur loc. Am punctat, însă, cîteva reguli în plus pentru:
1.3. Reguli pentru şedere mai îndelungată
EVALUAREA RISCULUI
Înainte de a ajunge în orice situaţie de risc, sau zonă de conflict, jurnalistul trebuie să facă o evaluare a potenţialelor pericole. Evaluarea trebuie să fie permanentă şi pregătirea ei trebuie să înceapă de acasă, înaintea deplasării într-o zonă ostilă. Este bine să vă antrenaţi să rămîneţi în permanenţă în stare de veghe, să evaluaţi potenţialele riscuri, schimbări importante, chiar pe drumul de întoarcere de la servici spre casă. Nu bravaţi şi nu vă comportaţi ca un macho! Nu riscaţi inutil! Riscurile sînt doar pentru filme. Dacă vă puneţi în pericol propria viaţă, cu siguranţă veţi pune în pericol şi vieţile celor din jur şi veţi compromite întreaga echipă sau întreaga operaţiune. Din acest motiv, riscurile trebuie identificate şi trebuie evaluat nivelul unor potenţiale distrugeri, sau probabilitatea apariţiei lor. În al doilea rînd, trebuie avute în vedere cîteva soluţii de ieşire din situaţia de pericol apărută. Procedura de evaluare cuprinde: a) identificarea misiunii (adică trebuie stabilit dinainte care sînt sarcinile ce trebuie îndeplinite în interes de serviciu în zona în care urmează să mergeţi şi de cîţi oameni este nevoie); b) numirea unui conducător al echipei, dacă lucraţi în echipă – aşa cum ar fi normal! - (acesta trebuie să aibă atît cunoştinţe practice, cît şi tehnice); c) identificarea pericolelor (trebuie identificate pericolele fiecărei misiuni care trebuie îndeplinită şi grupate pe categorii); d) identificarea riscului (trebuie determinat nivelul pierderilor sau pagubelor potenţiale, indiferent dacă este vorba de oameni sau de echipamente); e) analiza permanentă a riscului (echipa trebuie să organizeze zilnic schimburi de informaţii legate de securitate, de modificarea nivelului acesteia în ansamblu sau pe anumite tronsoane, trebuie să organizeze briefinguri şi discuţii ori de cîte ori este nevoie şi, evident, o raportare a incidentelor şi analiza acestora.) ATENŢIE ! În medii ostile sau periculoase, jurnaliştii trebuie să reacţioneze la evenimente în derulare. de aceea, este nevoie de o permanentă reevaluare a situaţiei, pentru a determina noile pericole, a le aprecia gradul de risc şi a putea reacţiona. Evitaţi partenerii care bravează şi care se expun inutil şi refuzaţi să faceţi parte dintr-o echipă al cărei conducător nu este interesat de măsurile de securitate personală. Nu uitaţi nici un minut că munca pe care o desfăşuraţi este similară cu a ofiţerilor de informaţii, iar într-un mediu ostil „omologul vostru combatant” este agentul de securitate privată! Voi vorbi şi despre asta!
Supravegherea
Cînd vă aflaţi în misiune şi locuiţi, o perioadă de timp, într-o zonă ostilă e bine să rămîneţi permanent într-o stare de alertă. Familiarizaţi-vă cu propriul cartier sau zonă de locuit şi luaţi notă de persoanele suspecte sau autovehiculele aflate în apropierea locuinţei şi de comportamentul acestora. Alertaţi-vă dacă aceste persoane fac fotografii. Comunicaţi prezenţa acestora familiei, prietenilor apropiaţi şi colegilor. Depuneţi şi o plîngere la poliţia locală. Încercaţi să vedeţi dacă sînteţi urmăriţi pe traseul pe care îl parcurgeţi în mod obişnuit, la semafoare, intersecţii aglomerate, pe străzi înguste sau poduri, dar şi în trafic. O atenţie sporită merită autoturismele care se află în spatele dumneavoastră pentru mai mult timp, sau motocicletele. Conduceţi cu geamurile şi uşile încuiate. Este bine ca automobilul cu care vă deplasaţi să fie permanent într-o stare tehnică bună şi conduceţi pe banda de viteză. În cazul în care sînteţi într-un taxi, fiţi atent la maşinile care vă urmăresc şi cereţi şoferului să vă ducă la cel mai apropiat post de poliţie. Evitaţi să mergeţi pe jos pe străzi pustii, sau la lăsarea întunericului pe străduţe şi alei. În cazul în care credeţi că sînteţi urmărit, apelaţi la cel mai apropiat poliţist sau secţie de poliţie.
Ameninţarea cu moartea
Notaţi-vă în permanenţă detalii despre modul în care aţi fost ameninţat, momentul, dacă acestea au fost repetate. Salvaţi ameninţările trimise prin SMS sau telefon încît să puteţi avea o dovadă în faţa autorităţilor. Cereţi protecţie poliţiei numai dacă este absolut necesar şi dacă puteţi avea încredere în autorităţi. Cel mai bine este să vă schimbaţi domiciliul. În acest fel, puteţi să furnizaţi cît mai multe detalii poliţiei. Nu trataţi superficial aceste ameninţări. Informaţi-vă şi superiorii, colegii, prietenii şi familia cu privire la incident. Creaţi vîlvă despre această ameninţare şi cereţi ajutorul asociaţiilor de presă şi a altor grupuri. Creaţi o ştire din acest caz şi difuzaţi-o în cît mai multe medii.
Păstraţi familia în siguranţă
Instruiţi membrii familiei să nu dea detalii la telefon persoanelor necunoscute. Antrenaţi-vă familia cum să reacţioneze în diferite situaţii, inclusiv în cea de atac armat. Uşile locuinţei să fie în permanenţă încuiate. Cereţi familiei să observe prezenţa unor autovehicule sau persoane suspecte. E bine să aveţi în apartament o încăpere sigură cu o uşă greu de forţat, aprovizionată cu apă şi hrană, lanternă, trusă de prim-ajutor şi un telefon. Păstraţi o a doua legătură de chei în afara locuinţei, într-un loc sigur. Puteţi cere ajutorul vecinilor în supravegherea locuinţei şi a membrilor familiei.
Dacă se trage asupra voastră
Staţi într-un loc ferit şi nu utiliza obiecte luminoase, lanterne, sau ţigări aprinse. Dacă aveţi echipament lucios, catarame, ceasuri etc, acoperiţi-le cu pămînt sau noroi pentru a diminua reflecţia. Nu vă adăpostiţi într-o poziţie de tragere recentă. Dacă vă aflaţi într-o clădire, adăpostiţi-vă într-o cameră care nu are pereţi exteriori, în baie, dacă sînteţi la hotel. NU fiţi foarte curios. Chiar dacă vă aflaţi în spatele unui zid, rămîneţi în poziţia culcat. Într-un moment de acalmie, evaluaţi situaţia şi căutaţi cea mai scurtă cale de retragere. Retragerea trebuie făcută cu multă grijă, fără să fiţi văzut, ascuns de obstacole sau vegetaţie. Dacă echipamentul de reporter vă incomodează, abandonaţi-l!
Punct de control
Fii politicos întotdeauna şi evită discuţiile în contradictoriu. Legitimaţi-vă, dar rămîneţi cu uşile şi geamurile închise şi motorul maşinii pornit. Ai grijă ce vorbeşti. Cineva îţi poate înţelege limba. Nu faceţi mişcări bruşte în timpul controlului. Păztrează-ţi mîinile libere şi o vedere cît mai largă. Rămîi calm şi prietenos şi evită o atitudine arogantă, de teamă sau una de supunere. Nu înregistra fără permisiune. Dacă echipajul de control este nervos, oferă dulciuri sau ţigări. Încercaţi, dacă se poate, să nu arătaţi legitimaţia originală sau scrisoarea de acreditare. Vă pot fi confiscate. Faceţi copii xerox! Ai nevoie să cîntăreşti bine valoarea unor astfel de documente şi pericolele la care te expun. Un permis de liberă trecere eliberat de către un comandant rebel ar putea duce la detenţie ta de către forţele guvernamentale. Cînd arătaţi legitimaţia lăsaţi să se vadă şi fotografii cu familia. Veţi avea un „aspect” mai uman! Lăsaţi să se înţeleagă că se ştie de dumneavostră şi că sînteţi aşteptaţi înapoi. Faceţi-i să înţeleagă că nu sînteţi o ameninţare. Rămîneţi în aertă, dar nu priviţi în ochi soldaţii care par a fi nepăsători. În 1992 am fost trimis de Radio Timişoara să acopăr conflictul din Transnistria. Primul check-point de pe podul de la Bender „l-am penetrat” cu ţigări „Snagov”, cu filtru, şi o pungă de insigne cu ACR!
contactul cu vagabonzii
Poate părea hazliu, dar vagabonzii şi cerşetorii îţi pot pune viaţa în pericol. Însă, un astfel de om poate fi şi o momeală, sau un „supraveghetor” bine camuflat. În general, un vagabond îl identifici după haine şi după comportament: dorinţa de supravieţuire, are nevoie de bani, hrană, îmbrăcăminte pentru a se apăra de frig, încălţăminte, sau mici obiecte valoroase pe care le-ar putea vinde. Vagabonzii se pot întîlni în case părăsite, pe sub poduri, în maşini abandonate, adăposturi improvizate.
În caz de răpire
Luarea de ostatici se practică rar, dar este un eveniment dramatic şi traumatic. Majoritatea răpirilor sunt pe termen scurt, ele durînd numai cîteva ore şi mulţi dintre aceştia supravieţuiesc experienţei. Aproximativ 80% din ostatici sunt eliberaţi nevătămaţi. De ce sînt luaţi ostatici? Pentru că: Sînt percepuţi ca un posibil schimb politic. Sînt percepuţi ca un posibil schimb economic.
Din răzbunare. Ca o poliţă de asigurare. Au fost confundaţi. Pentru a reduce riscurile: Evită rutina şi comportamentul previzibil. Estimează riscurile înainte de a merge într-o misiune neobişnuită. Încuie portierele vehiculului. Fii conştient în situaţii riscante în timpul călătoriei. Gîndeşte-te să stabileşti întîlniri. Informează-ţi colegii despre mişcările şi planurile tale.
Pentru a supravieţui unei astfel de experienţe este necesar să vă păstraţi vigilenţa mentală şi să adoptaţi o atitudine pozitivă. Nu vă împotriviţi răpitorilor. Purtaţi o conversaţie mentală cu cineva apropiat pentru a putea depăşi momentele dificile. Folosiţi orice metodă de relaxare. Imaginaţi-vă întoarcerea acasă! Încercaţi să vă analizaţi starea şi să căutaţi elementele pozitive. Nu credeţi în promisiunile de eliberare rapidă făcute de răpitori.
Ce ar trebui să facă echipa de acasă?
Informaţi-vă zilnic superiorii asupra programului, traseului şi întîlnirilor. Daţi detalii despre persoane. Dacă aveţi un birou în zona ostilă, notaţi-vă misiunile periculoase şi lăsaţi-le la vedere. Documentele, casetele şi înregistrările sensibile trebuie păstrate în afara biroului, într-un loc sigur. Cît de mult posibil evitaţi interviurile sensibile la telefon.
Alte „generalităţi” utile!
Înainte de a porni în misiune, asigură-te că eşti apt fizic! Mulţi dintre noi (!) sînt reticenţi atunci cînd vine vorba despre efort fizic. Dar, gîndeşte-te că poţi sta departe de confortul hotelului pentru mai multe zile, iar ca să-ţi salvezi viaţa ar trebui să mergi o noapte întreagă pe jos! Sună bine? Nicidecum! Majoritatea jurnaliştilor ezită să refuze o misiune care pare oportună pentru cariera lor chiar şi atunci cînd este periculoasă. Orientează-te pe hartă. Dacă nu cunoşti bine zona asigură-te că ai abilitatea de a te orienta pe hartă.
Apoi, trebuie să dobîndeşti cît mai multe cunoştinţe despre locul în care vei merge: care este situaţia politică, cine sînt actorii, ce limbi vorbesc, care este atitudinea lor faţă de mass-media şi faţă de media ta, în special(!). În 1991, cînd am fost în războiul din Croaţia, jurnaliştii sîrbi care acopereau mediatic evenimentul, „m-au înfiat” efectiv. Faptul că veneam din România, o ţară cunoscută de ei, săracă, mi-a facilitat accesul gratuit la mijloace de transport, comunicaţii şi traduceri. Le mulţumesc şi astăzi pentru acest ajutor! Care sînt pericolele la care te expui. Unii jurnalişti occidentali adoptă un ton arogant atunci cînd sînt într-o misiune într-o ţară considerată mai înapoiată decît propriul standard de viaţă. Asta se poate întîmpla şi din necunoaştere, din teamă şi din dorinţa de a obţine cît mai repede o poveste. În acest fel, se expun automat pericolelor generate de resentimentele fireşti ale localnicilor. Dacă nu înţelegi un lucru, întreabă, fără ruşine, un jurnalist local! Ascultă ce are de spus despre sursele locale de pericol. Chiar şi atunci cînd călătoreşti în propria ţară interesează-te de obiceiurile locale, limbile vorbite şi mentalităţi. De obicei, redacţiile trimit corespondenţi „din scurt”. În aceste condiţii, misiunea nu poate fi pregătită cum se cuvine. Este important, în aceste situaţii, să aveţi suficienţi bani disponibili să cumpăraţi un „fixer”, un localnic care să vă îndrume şi care să se ocupe de traducere. Este bine dacă acesta poate fi un jurnalist local. Aflat în 1999 în războiul din fosta Yugoslavie, m-am lipit, cum se spune, de echipa din Pancevo a TVB, care avea acces în toate zonele bombardate de NATO. Totuşi, chiar dacă nu ştiţi limba ţării în care vă aflaţi, este bine să învăţaţi cîteva cuvinte cheie: formule de salut şi de politeţe etc. Cunoaşte-ţi drepturile! Cele 4 Convenţii de la Geneva şi protocoale adiţionale te pot apăra în situaţii limită, cînd eşti arestat sau cazi prizonier. În conflictele moderne aceste convenţii internaţionale sînt respectate tot mai puţin, cînd este vorba de războaie clasice, şi deloc atunci cînd vorbim de alt tip de conflict! E bine să le ştii, dar nu pune mare preţ pe ele. Speră la tot binele din lume, dar aşteaptă-te la ce e mai rău! Nu călătorii singur! Călătoreşte cu un coleg. Chiar dacă sînteţi „rivali” vă puteţi sprijini reciproc. E foarte important. Poartă cu tine o listă cu numere de telefon în caz de urgenţă, specificînd cine trebuie sunat atunci cînd eşti rănit. Banii şi documentele tale esenţiale ar trebui ascunse. Totuşi e nevoie de acces uşor la sume mici de bani. Poartă un portofel de rezervă cu sume modeste de bani şi cîteva cărţi de credit vechi, pe care să le dai în caz că eşti jefuit.
Poartă un fluier şi o brăţară sau plăcuţă militară de identificare care să indice grupa sangvină şi eventualele alergii. Asigurarea medicală şi protecţia socială. Ce se va întîmpla dacă ceva nu merge bine? Ce se va întîmpla cu tine? Cu familia ta? Este important să te asiguri că vei obţine un venit chiar dacă vei fi în incapacitate de muncă, sau familia ta va obţine despăgubiri dacă ceva rău de tot ţi se va întîmpla în timpul misiunii! Această siguranţă îţi oferă şi liniştea de a putea lucra în misiune. Din păcate, mass-media este reticentă în a oferii garanţii jurnaliştilor. De aceea se folosesc de free-lanceri sau jurnalişti locali pe care îi plătesc mult mai puţin şi nu le asigură garanţii financiare, echipamente de protecţie sau cursuri de specialitate. Portul de armă este deosebit de controversat. Convenţia de la Geneva nu vă apără în cazul în care purtaţi armă. Sînteţi consideraţi combatanţi. De aceea, toate cursurile din lume vă vor învăţa că arma, de orice fel este dăunătoare securităţii voastre. În ultimii ani, combatanţii non-militari din întreaga lume resping categoric convenţiile internaţionale pe care, probabil, nici nu le cunosc. Indiferent dacă purtaţi, sau nu, armă situaţia este cam aceeaşi. O armă vă poate salva, însă viaţa! S-a întîmplat în Baghdad, în 2005!
1.4. Echiparea.
Nu există o limită de echipament. Fiecare ia cu el în misiune „atît cît poate duce”, sau cît îi permite buzunarul. De la maşini blindate la batoane de ciocolată pentru schimburi de informaţii etc, orice este posibil. BBC a întocmit o listă de echipament pentru jurnaliştii care acţionează în mediu ostil. Este doar o listă orientativă, ea poate fi modificată în funcţie de specificul fiecărei misiuni sau de propriile preferinţe. Oricum, dacă veţi acţiona într-o zonă ostilă nu trebuie să vă lipsească: vesta antiglonţ cu plăci ceramice, protecţie balistică cel puţin 3, casca şi kit-ul de prim ajutor. Alte echipamente: încălzitor de alimente, sac de dormit, cort, cort de o singură persoană, sobă de gătit, sistem gps, îmbrăcăminte impermeabilă, haine groase, preferabil lînă, lenjerie uscată, apă potabilă şi pastile de purificare a apei, încălţăminte comodă, de preferabil nu nouă!, rucsac, plasă de ţînţari, aparat de emisie-recepţie.
Pentru revoltele urbane ar trebui să aveţi: un rucsac mic cu apă şi hrană pentru o zi, şapcă de basball pentru protecţia capului, ochelari de protecţie, mască de gaze sau un prosop ud păstrat într-o pungă şi suc de lămîie, kit de prim ajutor, un mic extinctor. Trebuie să ţineţi cont că o haină de piele este mai rezistentă la loviturile de cuţit. Puteţi să o pulverizaţi cu o substanţă ignifugă. Lenjeria e bine să fie din fibre naturale, iar încălţămintea să aibă vîrf metalic. Purtaţi mînecă lungă ca o protecţie penru braţe. Evitaţi îmbrăcămintea care seamănă cu o uniformă militară! Ea vă poate transforma în ţinte!
Cînd acţionaţi în mediu deşertic aveţi nevoie de o îmbrăcăminte confortabilă şi uşoară, dar e bine să purtaţi mînecă lungă şi pantaloni lungi. Pălăria este obligatorie. Ea vă protejează capul şi ochii de razele soarelui. Pe timp de noapte, în deşert, temperatura scade rapid şi drastic cu aproape 30-40 de grade. De aceea trebuie să aveţi şi o haină mai groasă şi impermeabilă.
Indiferent de locul în care vă aflaţi, îmbrăcaţi-vă comod, să ieşiţi cît mai puţin în evidenţă şi, mai ales, decent! În 2002 mă aflam împreună cu colegul şi prietenul meu Radu Dobriţoiu, în Kandahar. În delegaţia de jurnalişti români sosită pentru cîteva zile, se afla şi o colegă de la o importantă televiziune de ştiri. Forme de top-model, îmbrăcăminte pe măsură, ca o invitaţie la viol! Prima oprire pe care am făcut-o atunci, a fost în bazar, de unde colega, admonestată rău de Radu, şi-a cumpărat o burka să-şi acopere formele generoase şi bine puse în evidenţă de îmbrăcămintea purtată! O neglijenţă care, în sudul devastat al Afganistanului ne putea costa viaţa!
Din propria experienţă, am mai scris o dată, mai sus, cînd a venit vorba despre cursul „vacanţă în siguranţă”, sună a pisălogeală, ştiu, iată o listă de lucruri strict necesare oricărui jurnalist care pleacă într-o zonă de risc: încălţăminte (trebuie sa fie adaptată mediului în care urmează să călătoriţi. În deşert, încălţămintea ar trebui să vă protejeze gleznele şi chiar gambele. Eu prefer bocancii militari americani, din piele şi pînză, extrem de rezistenţi, comozi şi costă nu mai mult de 200 de dolari!); şosete; lenjerie (indispensabili, dacă va fi frig. Am plecat odată în Republica Moldova ca la Paris şi în trei zile mi-am cumpărat trei perechi de izmene!); pantaloni (în funcţie de temperatura zonei. Eu îi prefer pe cei de la 5.11); rochie/fustă (în cazul femeilor); costum (dacă e cazul); cămăşi (obişnuite/elegante/de bumbac/de lînă); pulovăr sau un polar; scurtă impermeabilă; mănuşi; eşarfă; pălărie sau şapcă; prosoape; obiecte pentru igiena personală; ochelari sau lentile de contact de rezervă; vitamine; medicamente; spray impotriva insectelor; vaccinurile pentru zona respectivă a globului; medicamente anti-alergice; reportofon cu baterii si casete de rezerva; carneţele; laptop; acreditări; permis de conducere internaţional; carduri de credit; valută locală; bani cash: dolari sau euro; paşaport cu vize în regula; binoclu; lanternă cu baterii de rezervă; busolă; ceas; hărţi; sticle cu apă; mîncare; tablete pentru sterilizat apa; o trusă personală de prim ajutor; echipament specific (camere video, aparate foto, trepiede, lumini, microfoane etc); vesta anti-glonţ; casca; emergency bag. Desigur, lista este orientativă, însă este bine să o parcurgeţi înainte de a vă face bagajul pentru a pleca într-o zonă riscantă. Nu uitaţi spray-ul dezinfectant pentru wc şi hîrtia igienică, altfel va trebui să alergaţi tot Baghdadul, precum colegul meu Dragoş Tăbăran, de la TVR, să daţi de un balot cu hîrtie! Emergency bag, este un rucsac de dimensiuni mai mici, în care trebuie sa aveţi strictul necesar pentru 24 de ore. Trebuie să aveţi în vedere că situaţia din zonă s-ar putea deteriora şi aţi putea fi nevoiţi să mergeţi pe jos într-un mediu ostil. Rucsacul de urgenţă este impermeabil de 25-30 de litri, pregătit pentru situaţii de urgenţă!, care să conţină următoarele: încălţări şi haine de drum; haine de schimb (adaptate climei şi anotimpului); scurtă anti-vînt şi pantaloni; mănuşi; căciulă sau pălărie/şapcă; sticla cu apă şi pastile pentru sterilizat apa; mîncare; harta şi busola; ceas; fluier; briceag; lumînări; aparat de radio de mici dimensiuni; carneţel şi pix; lanternă cu baterii; o frînghie de 20 de metri (foarte utilăîn multe situaţii); trusa de igienă personală; trusa de prim ajutor; medicamente, telefonul prin satelit, staţie de emisie-recepţie.
vesta anti-glonţ
În zonele de conflict, este foarte indicată purtarea unei veste-antiglonţ. Multe vieţi au fost salvate de astfel de veste, care nu te protejeaza doar împotriva gloanţelor, ci şi impotriva schijelor sau suflului unor eventuale explozii. Vestele sînt de mai multe feluri: a) anti-cuţit: sînt mai subţiri, dar oferă protecţia ideală pentru situaţii de tipul revoltelor; b) ultra-uşoare: confecţionate pentru a te proteja impotriva gloanţelor de pistol sau chiar de puşcă; c) uşoare: împotriva gloanţelor de pistol-mitralieră; d) cu plăci ceramice: protejează împotriva gloanţelor de puşcă; e) cu plăci de metal: protejează împotriva gloanţelor de mare calibru. Vesta cu două plăci de armură (faţă şi spate) are o greutate de aproximativ 12 kg (26 kg). Cu acest echipament şi o cască de protecţie, este imposibil să lucrezi perioade lungi de timp. Există echipament de protecţie făcut special pentru femei, dar sînt mai scumpe. Amintiţi-vă că un glonţ poate străpunge o placă de metal de 12-mm de la 1500 de metri! Utilizarea vestei de protecţie este controversată. Aceasta încetineşte jurnalişti. Ca rezultat, unii jurnalişti încalcă regulile cu care au fost de acord! Plăcile blindate care nu sînt purtate pot fi plasate în interiorul maşinii pentru extinderea protecţiei pasagerilor. Organizaţiile internaţionale oferă acces la achiziţionarea de veste. O vestă standard pentru presă costă 900 de euro!
casca
Are rolul de a te apăra împotriva pietrelor, sticlelor, dar şi a şocurilor provocate de gloanţe. Şi nu numai! În condiţiile deplasărilor lungi cu transportoarele blindate ale armatei, casca îţi fereşte capul de contactul violent cu piuliţele şi şuruburile cu care este fixat „mobilierul” într-un astfel de vehicul de luptă! O cască standard pentru presă costă 200 de euro.
automobilul
Acesta nu este un moft. El este important pentru corespondent. Poate fi folosit atît pentru căratul echipamentului, pentru deplasarea rapidă, dar şi în loc de casă atunci cînd este nevoie. El trebuie păstrat în condiţii tehnice foarte bune. Corespondenţii speciali internaţionali deţin fondurile necesare închirierii unor maşini blindate. Costul unei astfel de maşini poate depăşi bugetul pe 6 luni al unui post local de televiziune din România. În aceste condiţii, automobilul „normal” rămîne singura soluţie. Pe el se poate afişa sigla „TV”, „MEDIA” sau „PRESS”. Gîndiţi-vă bine înainte. Există zone din lume unde lunetiştii trag cu precădere după astfel de maşini! Astfel, cel mai bine este ca aceste marcaje să fie făcute pe loc, cu bandă izolatoare. Un astfel de marcaj trebuie făcut şi pe plafonul maşinii, pentru a putea fi văzut din aer! Păstrează în permanenţă portierele închise. În cazul în care sînteţi mai mulţi şi dormiţi în maşină, dormiţi pe rînd. Cineva trebuie să rămînă atent la tot ce se întîmplă în jur. Dacă aţi ajuns cu maşina la un baraj de mine, nu încercaţi să le ocoliţi. Tabla de la aripi, sau o tobă de eşapament desprinsă vă poate juca feste. Rugaţi poliţia să elibereze drumul ca să puteţi trece. Nu încercaţi să le daţi singuri laoparte!
mersul pe jos
Dacă eşti obligat să mergi pe jos, trebuie să ştii că discreţia este mult mai importantă decît viteza de deplasare. Dezactivează sursele de lumină sau zgomot. Pune telefonul pe silenţios şi închide aparatul de radio. Fii foarte atent la ce e în jurul tău. Foloseşte un traseu cu multe locuri în care poţi să te ascunzi, chiar dacă trebuie să ocoleşti şi drumul va fi mai lung. Nu merge niciodată pe creasta unui deal, ci doar sub creastă. Nu merge pe potecă. Razele soarelui, sau lunii pot amplifica umbra şi vei fi zărit. Mergi pe lîngă garduri şi tufişuri. Este bine ca îmbrăcămintea să se confunde cu mediul. Dacă nu este posibil, nu ezita să o murdăreşti! Evită, cît poţi, deplasările pe timp de noapte.
1.5. PRIMUL AJUTOR
Aflat departe de redacţie sau de siguranţa hotelului, corespondentul special trebuie să fie în măsură să acorde primul ajutor, în caz de urgenţă, unui coleg rănit.Trebuie să ştie cînd şi cum să ofere acest ajutor. Toate sfaturile următoare sînt concepute doar pentru a stabiliza starea camaradului pînă ce acesta ajunge pe mîna unui medic, sau asistent profesionist. În situaţii speciale, sau medii ostile, corespondentul trebuie să fie în măsură să suplinească absenţa asistenţei medicale pentru cîteva ore. Astfel de cunoştinţe se dobîndesc prin exerciţiu practic şi nu din manual, sau acest ghid, pentru a permite reporterului să aplice practic atele, bandaje, să exerseze tehnicile de resuscitare. Este, însă, deosebit de util, să ai ABC-ul primului ajutor, la purtător. Pentru siguranţa voastră aceste deprinderi trebuie nu doar învăţate, dar şi exersate prin cursuri de perfecţionare. În misiuni periculoase, jurnaliştii dispun de kit-uri medicale de prim ajutor şi trebuie să înveţe să le folosească. Sau să improvizeze, în absenţa atelelor, a tărgilor şi alte materiale de sprijin. Acest capitol va încerca să vă familiarizeze cu leziunile traumatice provocate de focuri de armă, explozii, lovituri de cuţit sau alte obiecte tăioase, dar şi cum poţi stabiliza pe cineva care este victima unui accident rutier, sau un coleg care este bolnav.
Corespondenţii speciali cred că „cel mai penibil” este ca într-o regiune ostilă să te îmbolnăveşti de stomac, să „prinzi” o toxiinfecţie alimentară, să ai parte de insolaţie sau să faci un stop cardiac sau accident cerebral! Din nefericire, o parte a pregătirii obligatorii înainte de plecarea într-o misiune este familiarizarea cu bolile infecţioase din regiunea respectivă, ce pot fi transmise prin muşcături de insecte, prin intermediul apei sau alimentelor. În regiunile tropicale, de exemplu, să te îmbolnăveşti de malarie este mai probabil decît să fii împuşcat sau lovit de schije! Dar, un jurnalist în misiune nu trebuie să devină ipohondru!
ABC-ul prevenirii funcţionează pe orice meridian. Spălatul pe mîini înainte de masă, cu apă şi săpun, sau cu gel dezinfectant, spălatul fructelor şi legumelor sînt cruciale! Ai nevoie de minim 2 litri de apă pe zi, iar în condiţii speciale, de căldură şi umiditate, de 7-8 litri. Pentru a rămîne „în stare de funcţionare” ai nevoie de minim 2000 de calorii pe zi, în funcţie de „mărimea” fiecăruia! Şi pentru că am vorbit de apă, cel mai bine este să utilizaţi apă îmbuteliată, inclusiv în restaurante, sau sterilizată cu pastile, personal. Evitaţi, atunci cînd vă aflaţi în localuri, cuburile de gheaţă din băuturi, chiar dacă afară sînt 50 de grade! Dacă nu găsiţi apă plată cumpăraţi apă minerală. Eliminaţi carbogazul din interior adăugînd o linguriţă de zahăr la o sticlă de apă. Poate fi folosită şi pentru gătit. O altă metodă de obţinere a apei este tratarea cu pastile, cu 20 de minute înainte de a fi folosită, sau fierberea acesteia timp de 10 minute. Dacă nu aveţi aceste posibilităţi, expuneţi sticla transparentă cu apă la razele soarelui timp de minim 4 ore. Razele ultraviolete au efect purificator asupra apei. În zonele în care există febra tifoidă nu consuma legume spălate, decît dacă sînt bine fierte!
Alimentele trebuie alese cu grijă. În cazul în care nu aveţi propriile conserve sau raţii alimentare, cumpărarea de alimente de la faţa locului devine obligatorie. Cea mai frecventă infecţie este cea survenită în urma contaminării cu bacteria e-coli, care se fixează în intestin şi produce diaree. Şi salmonela, „achiziţionată” de la puii de găină sau alte produse din carne, este un „companion” de călătorie. Ea poate fi distrusă prin prăjire! Evitaţi să consumaţi carne în sînge! O altă regulă generală este: nu consumaţi nimic cu coajă (legume sau fructe) chiar dacă sînt bine fierte. Curăţă coaja chiar înainte de fierbere sau prăjire!
Din cînd în cînd, aminteşte-ţi Legea lui Maslow: Corpul tău va supravieţui 3 minute fără oxigen (după care creierul tău moare), 3 zile fără apă (după care te deshidratezi) şi 3 săptămîni fără alimente (după care începi să ai mari probleme!). Aşadar, mai bine renunţi la o friptură, sau la un pahar cu apă rece, dacă nu eşti sigur de calitatea lor! Nu vei păţii mare lucru!
Leziuni. Pentru a putea gestiona cît mai corect ajutorul medical de urgenţă, prima regulă spune să rămîi calm şi să evaluezi corect situaţia, chiar dacă în jurul tău plouă cu schije sau bucăţi de pietre. Panica este principalul tău duşman într-o astfel de situaţie! Primul pas începe cu evaluarea situaţiei personale: dacă cineva a fost împuşcat, verifică dacă intervenind să-l ajuţi nu vei fi la rîndul tău împuşcat. Încearcă să rezolvi problema nu să devii parte a ei! Dacă automobilul accidentat riscă să ia foc. Dacă mutînd accidentatul de locul în care se află, risc să-i amplific rănile. Examinează rănitul. Poartă mănuşi chirurgicale. Ele există în fiecare trusă de prim ajutor. Dacă în cazul alimentaţiei, Legea lui Maslow este bine de memorat, în cazul traumatismelor, ţine minte un ID: Dr. ABC! D este de la Danger, Pericol, şi se referă la analizarea situaţiilor expuse deja, evaluarea pericolului etc. R de la Răspuns: rănitul vorbeşte, este conştient, poate spune ce-l doare (poate are leziuni ascunse), dacă simte frig deşi temperatura exterioară este ridicată înseamnă că pierde sînge etc. A este de la Airway, căile aeriene. Verificaţi respiraţia rănitului. Introduceţi un deget în interiorul gurii, în jos, pe gît, şi cu o mişcare circulară curăţaţi căile respiratorii. Respiraţia cu sincope este un semn că ceva nu este în regulă, există un blocaj, sau sînge. Dacă rănitul este inconştient, se poate asfixia. Pentru a facilita respiraţi, daţi capul rănitului pe spate, încît punctele de pe linia maxilarului să formeze un unghi drept faţă de sol. Respiraţia ar trebui să se restabilească. În caz contrar, în trusă aveţi un tub de plastic curbat care trebuie introdus pe gît, spre trahee. Acest lucru va ţine limba în jos şi va păstra căile respiratorii deschise. Cinci sînt motivele pentru care rănitul, sau accidentatul, nu mai respiră: - blocaj al căilor respiratorii; - atac de cord; - şoc electric; - înec; - inhalare de gaz sau fum. B vine de la Brightness, adică strălucire! Dacă după primele trei intervenţii enumerate, rănitul nu străluceşte, adică nu dă semne de viaţă, înseamnă că inima are bătăi neregulate sau s-a oprit şi va trebui aplicată resuscitarea cardio-pulmonară. Numărul normal de respiraţii este de 16-18 pe minut, dar se poate lua în considerare şi 20 de respiraţii pe minut pentru că accidentatul este în stare de excitare. Dacă respiraţa este scurtă, înseamnă că undeva există un blocaj spre plămîn. Pentru aplicarea manevrei, se aşează rănitul pe o suprafaţă dreaptă şi dură. Se ţine de nas şi se aplică respiraţia gură la gură, adică suflarea aerului în plămînii victimei. Punctul de compresie este la două degete sub osul stern. Se vor aplica 15 compresii cu palmele încrucişate, peste inimă. Manevra se aplică atîta timp cît există o speranţă. Ea s-a dovedit eficientă în 10% din cazuri! Dacă rănitul nu răspunde acestui tip de resuscitare, există posibilitatea să se afle în şoc hipo-volumic, datorat pierderii masive de sînge. Defibrilatoarele de pe ambulanţă au o rată de succes de 50%! C, ultima literă din ID-ul de faţă, vine de la Circulaţie. Dacă rănitul respiră, atunci inima ar trebui să trimită sînge în tot corpul. Se verifică pulsul, oriunde există o arteră la suprafaţă, dar cel mai bine se verifică la gît, la baza maxilarului, la încheietură, sau pe partea interioară cotului sau genunchiului. Utilizează 4 degete pentru palpare. Nu utiliza degetul mare pentru că poţi confunda pulsul rănitului cu propriul puls. Un puls normal este de 60-90 de bătăi pe minut, dar poate fi şi de 120 de bătăi în cazul în care rănitul este deosebit de agitat. Un puls rapid şi slab poate fi semnul unei pierderi de sînge. Un puls neregulat semnalează probleme interne. Se verifică rănile generatoare de pierderi de sînge.
Notează sau înregistrează vocal toate elementele: respiraţie, puls, stare generală, măsurile luate, momentul aplicării unui garou. Întocmeşte o schiţă simplă a rănilor, arsurilor sau fracturilor. Aceste însemnări rămîn alături de rănit şi vor „pleca” spre spital împreună cu el. Verifică starea pacientului la fiecare 15 minute pînă la sosirea ambulanţei.
Cea mai frecventă cauză de deces în zone de risc este pierderea de sînge. Deci, trebuie verificată fiecare fractură, sau fiecare rană de glonţ sau schijă. Membrele rupte se imobilizează. Sîngerarea internă este periculoasă. Fracura de bazin sau de femur poate provoca o hemoragie internă cu pierderea de 2 litri de sînge! Nu muta accidentatul pînă nu te convingi că nu are fractură de coloană! Pune-l să mişte degetele de la picioare şi verifică dacă îşi simte membrele. Dacă pacientul este inconştient, acţionează ca şi în cazul în care are o fractură de coloană şi nu-l muta pînă nu îi imobilizezi gîtul. Examinează-l atent, de la nivelul capului pînă la membrele inferioare. Taie îmbrăcămintea care te incomodează la observaţie.
O sarcină prioritară este oprirea sîngerării. Aceasta se face prin presarea rănii cu un bandaj, suficient de intens, cu ambele mîini şi cu toată greutatea corpului, în funcţie de locul rănit, timp de 10 minute, pentru a genera coagularea sîngelui. Dacă rana este foarte mare (la ieşirea de glonţ!), rana se bandajează şi apoi se aplică presarea. O altă metodă, este aplicarea unui garou, mai sus de rană. În cazul în care rana este la nivelul antebraţului, garoul se aplică deasupra de cot, iar dacă rana este în partea inferioară a piciorului, garoul se aplică mai sus de genunchi. Dacă nu aveţi un garou, improvizaţi unul dintr-o curea, sau o bandă din pînză, de 2,5-5 cm lăţime şi un stilou. Un garou aplicat prea mult timp poate reduce nivelul de oxigen din sînge. De aceea, el se slăbeşte din 15 în 15 minute, cîte un minut. Pulsul sau tensiunea arterială se verifică constant. Peste 100 şi sub 60 demonstrează probleme! Un test rapid se poate face. Strînge puternic încheietura mîinii pacientului pînă ce aceasta devine albă. Elibereaz-o! În cazul în care redevine rozalie, înseamnă că tensiunea arterială este bună. În cazul în care rămîne albă pentru cîteva secunde, ar putea exista o problemă. Un semn de scădere a tensiunii arteriale este culoarea uşor albăstruie a buzelor sau lobului urechii.
În cazul rănirii plămînului, pacientul va avea o capacitate de respiraţie mult diminuată. Această perforare se poate identifica prin auzirea unui şuierat la nivelul pieptului. Pentru a-l putea ajuta pe rănit, confecţionaţi o valvă, dintr-o bucată de 5 cmp de ambalaj de pansament, pe care lipeşte-o în trei părţi de piept, deasupra rănii, lăsînd partea inferioară nelipită.
După ce ai făcut primele intervenţii asupra accidentatului şi nu a apărut ambulanţa, poţi avea timp de examinări mai amănunţite. Palpează pielea capului pentru inflamaţii neobişnuite, sau depresiuni care indică existenţa unor fracturi. Verifică urechile dacă există semne de sîngerare sau scurgeri de lichid, care poate indica o leziune a craniului. Dacă rănitul are în corp înfipte schije, gloanţe sau bucăţi de lemn nu le extrage singur!
Dacă pacientul nu are răni specifice, aşează-l în poziţia de aşteptare: pe lateral, cu braţul flexat sub cap, un picior întins şi unul flexat, astfel încît rănitul să aibă căile aeriene libere, să nu poată să se înece cu secreţii sau să-şi înghită limba. Administrează-i analgezice şi lichide. Alcoolul este un bun antiseptic, dar nu poate substitui apa!
În czul fracturilor. Fracturile pot fi închise sau deschise, atunci cînd un os iese în evidenţă. Acesta poate perfora un organ intern. Înainte de a muta un rănit, verifică dacă nu are o fractură cervicală. Dacă nu ai un guler cervical pentru imobilizare, poţi improviza unul dintr-un ziar pliat. Fracturile la membrele superioare se imobilizează şi braţul se leagă cu un bandaj triunghiular. Dacă nu ai aşa ceva, atunci improviteată dintr-o cămaşă! Atela se aplică pe o lungime mai mare decît locul fracturii. Importantă este imobilizarea membrului. Dacă nu ai o atelă, aceasta se poate improviza dintr-o coadă de mătură, un trepied, o pătură sau din propriul corp!
Arsurile. Pot fi cauzate de căldura uscată, flacără sau balistică, de căldura umedă, opăririle, de acid sau produse chimice alcaline, de şoc electric, frecare sau prin iradiere. Arderea superficială, sau profundă, a pielii este extrem de dureroasă. Arsurile profunde pot distruge terminaţiile nervoase, pot provoca inflamaţii interne şi bloca arterele. În cazul în care un corp are mai mult de 20% arsuri superficiale, sau 10% arsuri profunde, situaţia devine critică. Victima poate intra în şoc hipovolumic, din cauza pierderii plasmei din sînge! Primul lucru care trebuie făcut, în cazul arsurii, este stingerea focului, sau îndepărtarea de sursă. Taie îmbrăcămintea pentru a o putea îndepărta, dar nu dezlipi pînza de pe răni, pentru a nu provoca probleme mai mari. Hidratează-l cu apă la o temperatură potrivită în care se dizolvă o jumătate de linguriţă de sare şi o jumătate de bicarbonat, la un litru de apă. Arsura se spală cu apă rece, cel puţin 10 minute. Arsurile chimice cauzate de amoniac, acid de baterie se spală cu apă rece 10 minute.
Extreme climatice. În condiţii de frig excesiv sau de căldură excesivă, jurnaliştii îşi pierd apetitul pentru muncă, le scade vigilenţa şi devin nepăsători. Semnele că cineva suferă din cauza expunerii prelungite la frig sînt frisoanele, aspectul palid şi schimbările de personalitate. În acestă situaţie, trebuie să te asiguri că partenerul tău este uscat şi cald. Oferă-i hrană şi lichide. Poţi să-l bagi în sacul de dormit în care ai pus şi o sticlă cu apă caldă. Sau poţi să intri în sac cu el şi să-l încălzeşti cu propriul corp. Monitorizează-i în permanenţă semnele vitale. În condiţii de căldură excesivă eşti în pericol de epuizare, din cauza pierderii lichidelor şi a sărurilor, dar şi de infarct sau comoţie cerebrală din cauza faptului că creierul nu mai poate regla temperatura corpului. Pierderea interesului pentru muncă este un semn al epuizării termice. Aceasta are un debut lent. Pulsul devine rapid şi slab, transpiraţia abundentă. Şi în acest caz, lichidele trebuie înlocuite urgent, cu soluţie de rehidratare cu apă, sare şi zahăr. Mutaţi pacientul la umbră. Eliminaţi îmbrăcămintea şi răcoriţi-l cu apă. În cazul în care corpul ajunge la 40 de grade este posibil să apară inconştienţa. La 43 de grade, moare!
La altitudini mari, poate apărea boala de înălţime. Dureri de cap, respiraţie greoaie, tendinţa de sufocare din cauza diminuării oxigenului din aer, confuzie mentală şi incapacitatea de a merge drept. În diferite cazuri poate apare edemul pulmonar, cauzat de apariţia lichidului în plămîni. Simptomele acestuia includ oboseala, tusea, sputa roz, huruirea respiraţiei, apariţia cianozei.
Muşcăturile de şerpi sau insecte sînt destul de frecvente. Cei mai mulţi şerpi nu sînt veninoşi. Ei muşcă atunci cînd sînt călcaţi din greşeală. Cel mai bun tratament este administrarea de ser. Dacă te afli departe de tratamentul medical, muşcătura se taie şi rana se suge pentru a preveni răspîndirea veninului în corp. Este bine, în prealabil, clătirea gurii cu alcool. Aplicaţi un bandaj deasupra rănii, pentru a limita fluxul de sînge spre inimă, nu garou. Dezinfectaţi rana cu alcool sau prin cauterizare. Victima să se mişte cît mai puţin.
CAPITOLUL 2
PREGĂTIREA SPECIALĂ
2.1. Revoltele civile
Demonstraţiile, tulburările civile sau revoltele populare din centrul oraşului în care locuieşti pot deveni la fel de periculoase ca un cîmp de bătălie. Unele evenimente sînt imprevizibile şi periculoase, iar situaţia poate genera cu o viteză înfricoşătoare. Chiar şi mulţimile non-violente pot deveni periculoase atunci cînd oamenii devin speriaţi şi furioşi. Demonstraţiile paşnice pot degenera rapid în revolte periculoase. Acţiunile politice nepopulare, privaţiunile economice, şocurile sociale, comunităţile divizate, conflictele etnice, luptele de gherilă urbană sau terorismul sînt tot atîtea cauze care generează erupţii violente ale unor mase mari de oameni. Reporterii speciali trebuie să cunoască atît cauzele, dar şi zonele sigure şi nesigure din oraşe, în special, care adună mase mari de oameni din toate categoriile sociale, precum şi modelele de acţiune şi comportament. Atunci cînd o demonstraţie scapă de sub control, ţintele pot deveni obiective civile, sedii de bancă şi chiar mass-media. Jurnaliştii care acoperă mediatic atacurile teroriste trebuie să fie conştienţi că sînt posibile viitoare ţinte, sau victime în cazul unor atentate succesive, în cascadă. Scopul reporterului special este de a realiza un material bun, cu un risc minim. La fel ca în zonele de conflict, jurnaliştii implicaţi în astfel de situaţii se află prinşi între două tabere: protestatarii, sau luptătorii de gherilă şi forţele de ordine ale poliţiei şi jandarmeriei, sau a trupelor de comando special antrenate care atacă în cartierele problemă pentru a anihila capii unor posibile revolte sociale, dar şi a companiilor de protecţie private, tot mai prezente în ultimii ani în marile oraşe din ţări răvăşite de războaie civile sau inter-etnice. Cîteva articole de prezentare despre fiecare, cred că sînt utile, pentru a vedea cu cine se confruntă reporterii speciali în revolte sociale.
GHERILA
Între insurgenţă şi terorism
De ce acest subiect?
Fenomenele de natură socială şi economică, privite la nivel internaţional, globalizarea şi diferitele forme de manifestări care i se opun, creşterea populaţiei planetei şi creşterea consumului mondial care a depăşit producţia, instabilitatea socială şi violenţele generate de preţurile în creştere la energie şi alimente, penuria de apă, schimbările climatice, intensificarea migraţiei şi ineficienţa autorităţilor îmi dau motivele să afirm că viitorii 10/20 de ani nu vor fi deloc liniştiţi. Lupta de gherilă se va intensifica, ca o reacţie la agresiunea politică, economică, demografică sau de mediu, iar degenerarea tipului său de acţiune în acţiuni teroriste nu va mai fi o surpriză. Cu alte cuvinte, în viitoarea perioadă, gherila îşi va schimba modul de luptă. Această schimbare va avea implicaţii multiple, inclusiv în restructurarea unor armate regulate.
România nu este ferită de aceste schimbări. Cu o situaţie economică precară, o economie fragilă, afectată de schimbările pe plan mondial, ţintă a emigranţilor şi un stat perceput ca avînd o atitudine ostilă, chiar duşmănoasă faţă de cetăţean (România este ţara cu cele mai multe taxe şi impozite din lume!), cu vecinătate apropiată frămîntată de tensiuni şi minorităţi agresive, România şi societatea românească pot fi vulnerabile la acţiuni teroriste sau la apariţia unor formaţiuni de gherilă. Pe acest fundal, în ultimii ani, bombardamentul asupra României cu informaţie agresoare s-a intensificat. De asemenea, terorismul cultural a luat, în ţara noastră, o amloare fără precedent (expoziţia de „artă modernă” organizată de ICR din New York este un ultim exemplu!). Potrivit Donei Tudor ( „Manipularea opiniei publice în conflicte armate”, Ed. Dacia, 2001, pag.127) agresarea mediatică, prin presă, radio şi televiziune, este concepută astfel încît să se declanşeze concomitent din interior şi din exterior şi să lase impresia că procesele dezorganizante se produc „natural”, de la sine şi nu sînt induse de centre de decizie agresoare. Astfel de acţiuni duc la ruperea capacităţii de protecţie naţională şi pot cuprinde: injectarea îndoielii cu privire la valorile culturii naţionale (exemplul ICR!), negarea valorilor culturale autohtone, proliferarea kitch-ului, culturii de împrumut şi a subproducţiilor culturale (acelaşi exemplu recent!), impunerea unui complex naţional de inferioritate culturală (o seamă de ONG-uri finanţate de Fundaţia pentru o Societate Deschisă), crearea unei confuzii naţionale în ierarhia valorică, denigrarea personalităţilor şi valorilor culturale naţionale, promovarea neîncrederii generale şi a lipsei de respect faţă de instituţiile naţionale fundamentale, spolierea patrimoniului naţional, crearea unui sentiment de culpabilitate naţională, alimentarea şi declanşarea unor tensiuni interetnice, inducerea unui sentiment de inutilitate, ridiculizarea valorilor naţionale, a imnului naţional, a patriotismului şi naţionalismului, exacerbarea valorilor locale şi regionale în detrimentul conştiinţei naţionale.
În concluzie, România este vulnerabilă la acţiuni de tip gherilă insurgentă sau terorism, în următorii ani, fenomen ce trebuie analizat şi contracarat cu seriozitate de instituţiile abilitate.
Motivaţia acţiunilor de gherilă sau teroriste
Acţiunile gherilelor insurgente sau grupărilor teroriste au la bază un set aproape similar de motivaţii. Eliberarea naţională pare să fie cea mai mobilizatoare (organizaţiile palestiniene şi grupările din Iraq, Cecenia etc). Motivaţiile economice (EZLN), religioase (IRA), politice (FARC), psihologice (secta AUM) sînt la fel de puternice. În contextul evoluţiei societăţii internaţionale în noul mileniu, prezentate mai sus, motivaţia culturală trebuie luată tot mai serios în calcul. Un factor cultural major îl constituie percepţia ameninţării la adresa suveranităţii grupului pe care gruparea îl reprezintă. Teama de exterminare culturală (reală sau aparentă, indusă) poate conduce la o violenţă iraţională (grupările maghiare de pe teritoriul Transilvaniei şi a Voivodinei – Serbia-). Toţi oamenii devin sensibili cînd le sînt ameninţate valorile cu care ei se identifică: limbă, religie, cultură tradiţională, pămînt natal. Unele manifestări teroriste sau de gherilă ţin de sentimentul de insecuritate, de criza de identitate naţională, religioasă, etnică, culturală sau chiar individuală. Altele, de criza de sistem politic sau de ameninţări economice.
Gherilă insurgentă, terorism.
Potrivit cpt. Instructor Daniel Solescu în studiul „Gherila urbană – forma de rezistenţă armată a Mileniului III”, în contextul schimbărilor petrecute în domeniul politic şi militar pe plan mondial şi ca urmare a concluziilor reieşite din analiza desfăşurării conflictelor militare din ultimii ani (Cecenia, Palestina şi mai nou Irakul), lupta de gherilă cunoaşte un reviriment fără precedent, privită, mai ales ca mişcare de rezistenţă. Aceasta vizează importante scopuri politice, economice şi militare.
Pe plan politic, gherila insurgentă îşi propune să demaşte agresorul în faţa opiniei publice mondiale, să dezvăluie scopurile politice reale urmărite de acesta şi caracterul ilicit
al războiului pe care 1-a declanşat.
Pe plan economic, gherila are ca obiectiv principal împiedicarea forţelor de ocupaţie de a folosi în interesul lor materiile prime, instalaţiile de energie, producţia întreprinderilor etc., organizând şi desfăşurând acţiuni de sabotaje, distrugeri, capturări etc.
Pe plan militar, gherila insurgentă asigură condiţiile necesare ducerii luptei în spatele dispozitivului inamicului, avînd ca misiune angajarea forţelor agresoare în nenumărate
ciocniri locale, pe spaţii cît mai întinse, pentru a le produce pierderi în personal, armament
şi alte materiale, obligându-le să treacă la un război de durată şi de uzură, care creează
condiţii pentru schimbarea treptată a raportului de forţe în favoarea insurgenţei.
„Războiul de gherilă este războiul celui slab împotriva celui puternic - o campanie
de hărţuire şi istovire dusă de nişte forţe inferioare, slab înzestrate, împotriva unor trupe
convenţionale„. Potrivit studiilor, gherila insurgentă are un nivel de insurgenţă scăzut, un număr de participanţi mediu, o durată a luptei lungă, un grad de violenţă mare, o ameninţare la adresa regimului medie, cu multe victime produse în timp.
Terorismul, privit ca un război asimetric este considerat principalul pericol al noului mileniu. În funcţie de şcoala de analiză şi de interese, terorismul are mai multe definiţii. Potrivit lui Stephen Sloan, citat de Vasile Simileanu în « Asimetria fenomenului terorist », ed. TOP FORM, 2003, pag. 97, terorismul este o formă de conflict de identitate scăzută, fiind la celălalt capăt al spectrului unui conflict armat care se sfîrşeşte cu un război generalizat. Terorismul a devenit din ce în ce mai mult o manifestare a schimbării naturii conflictelor armate sau o nouă formă de ducere a războiului, rezultată din revoluţia tehnologică ce acompaniază schimbarea din arena politică internaţională. Terorismul reprezintă un pericol real dar difuz, o ameninţare greu de înţeles sau de definit. Potrivit cercetărilor, terorismul are un nivel de insurgenţă înalt, un număr mic de participanţi, o durată a luptei scurtă, un grad de violenţă extrem de mare, o ameninţare la adresa regimului mică, cu multe victime cauzate într-un timp foarte scurt.
Primele legături, şi cele mai statornice, între gherilă şi terorism au fost făcute, în special, la nivelul organizaţiilor şi formaţiunilor politico-militare ce acţionează în Orientul Mijlociu (Irgun, OEP, Hezbollah), dar şi atunci cînd se discută de evoluţia IRA. Se vorbeşte, încă, de o gherilă clasică ce acţionează, mai ales în America Centrală (FARC, EZLN) şi de grupări teroriste clasice (ETA, Organizaţia Revoluţionară 17 noiembrie – Grecia).
După alungarea talibanilor din Afganistan, potrivit observaţiilor personale, tot mai multe grupări de gherilă îmbrăţişează tehnicile teroriste, crescînd nivelul de insurgenţă de la scăzut la înalt, gradul de violenţă de la mare la extrem de mare, numărul de victime într-o unitate mică de timp şi scurtînd durata luptei. Exemple ar putea fi mai multe formaţiuni paramilitare din Iraq (Brigăzile Badr – braţul armat al SCIRI, Armata Mahdi condusă de clericul radical şiit Muqtada Al-Sadr, sau gruparea Tawhid wal Jihad, condusă de Abou Mussab Al-Zarqawi).
Consecinţe
Amploarea mişcărilor de rezistenţă şi a acţiunilor teroriste pe plan mondial determină consecinţe economice, politice şi militare speciale. La nivel politic şi administrativ se impune derularea unor pachete de reforme economice, administrative şi culturale pentru ca populaţiile din teritoriile vizate să nu poată intra în „masa critică” favorabilă unor mişcări insurgente sau teroriste. La nivel politic, terorismul a generat apariţia unor legi şi restricţii ale drepturilor omului – la libera circulaţie, asociere, comerţ etc. – (Patriot Act). În plan militar se recunoaşte nevoia reformării armatelor regulate în vederea sporirii capacităţii de ripostă în condiţiile luptei de gherilă şi gherilă urbană (Armata americană a întocmit un raport detaliat după ofensiva de la Falujah, din 2004, cînd infanteria a fost obligată să lupte cu gherilele Ansar Al-Sunnah, cu mari pierderi colaterale. În urma acestui document, în Iraq au fost aduşi instructori israelieni ai Tzahal, specialişti în gherila urbană şi a fost editat un manual de luptă cu gherilele, scris de gen. David Pethreus).
Studiu de caz
În ultimii ani, după declanşarea procesului de globalizare economică şi regionalizare, tot mai multe grupări armate (gherile sau grupări teroriste) pun accent pe noul colonialism economico-financiar în detrimentul autohtonilor, nesupunerea faţă de autoritatea dreptului internaţional, înstrăinarea teritorială sau socială, dispariţia minorităţilor, îmbogăţirea exagerată a unor cercuri, sărăcirea populaţiilor autohtone. Pe acest fundal, grupările de gherilă şi-au modificat strategia de luptă apelînd, tot mai des, la elemente de terorism. Pentru a ilustra această transformare am ales două grupări, una clasică, Armata Zapatistă de Eliberare Naţională (EZLN), din Mexic, statul Ciapas, şi gruparea Tawhid wal Jihad, condusă de iordanianul Abou Mussab Al-Zarqawi, ce acţionează în nordul Iraq-ului.
ARMATA ZAPATISTĂ DE ELIBERARE NAŢIONALĂ (EZLN)
Armata zapatistă de eliberare naţională (Ejército Zapatista de Liberación Nacional, EZLN), grup armat revoluţionar, cu orientare de stînga, a apărut în Chiapas, unul dintre statele mexicane cu importante bogăţii miniere şi petroliere, dar a cărui populaţie este extrem de săracă. Foarte repede, această mişcare atipică a devenit un simbol pentru partizanii ideii potrivit căreia "o altă lume este posibilă", în vreme ce Chiapas s-a transformat în loc de pelerinaj pentru militanţii dornici să lupte pentru emanciparea populaţiilor indigene. Formată în imensa majoritate din indieni (Marcos este una dintre rarele excepţii), EZLN se consideră parte a unei mişcări anticapitaliste mai ample. Se opune, de pildă, neoliberalismului, sistem economic promovat de preşedinţii mexicani începând din 1982 şi până astăzi. Grupul şi-a luat numele de la celebrul insurgent Emiliano Zapata, lider, alături de Pancho Villa, al revoluţiei mexicane din 1910-1917, şi se consideră urmaşul celor cinci secole de rezistenţă indiană faţă de orice fel de opresiune. Spre deosebire de tradiţionalele organizaţii de gherilă, este o mişcare preponderent paşnică, aceasta fiind una dintre explicaţiile longevităţii şi ale popularităţii de care se bucură în rîndul populaţiei. Cu excepţia revoltei din ianuarie 1994, nu a recurs la arme şi a rămas cantonată în statul Chiapas. Membrii săi nu participă la vot şi evită să sprijine vreun partid politic, atitudine pe care o justifică prin faptul că asemenea soluţii civice nu au schimbat soarta populaţiilor indigene. De aici şi lozinca EZLN, "Ya basta!" ("Ajunge!").
Creată în noiembrie 1983 de foşti membri ai unor diverse grupări, unele înarmate, altele paşnice, EZLN s-a afirmat pe scena publică odată cu semnarea, de către guvernele mexican, american şi canadian, a unui acord de liber schimb. Acordul a fost precedat de Raportul "Chase-Manhattan", comandat de grupul financiar american "Chase", alcătuit în ianuarie 1995 de analistul Riordan Roett şi care purta menţiunea "strict secret". Documentul era destinat să identifice "ameninţările la adresa stabilităţii politico-economice" în Mexic, printre care se număra rebeliunea zapatistă. Aceasta provoca serioase îngrijorări în mediile de afaceri americane şi trebuia să fie redusă la tăcere. Autorul recomandă eliminarea zapatiştilor şi la nevoie "aranjarea" alegerilor din Mexic pentru a proteja investiţiile străine. Atunci cînd memoriul a fost făcut public - evident, în mod clandestin - trupele guvernului mexican tocmai se pregăteau să pună în aplicare recomandările. Cel mai probabil, dezvăluirea sa a prevenit o înăbuşire în sînge, pe scară largă, a revoltei zapatiste. Cu chipurile ascunse sub cagule purtate pe ger de oamenii de la munte, rebelii au început, la 1 ianuarie 1994, o revoltă armată. În mai multe municipii ale provinciei, între care San Cristóbal de Las Casas, fac publică proclamaţia din Pădurea Lacandón, prin care declară război guvernului federal şi îşi anunţă intenţia de a se îndrepta spre capitala statului. Izbucnesc confruntări cu forţele armate, rebelii îl iau prizonier pe fostul guvernator de Chiapas, un general, iar trupele guvernamentale trec la masacrarea populaţiei civile dintr-o mică localitate a provinciei. După mai multe zile de lupte, preşedintele de atunci, Carlos Salinas de Gortari, aflat în ultimul său an de mandat, propune încetarea focului în scopul începerii unui dialog cu rebelii. Negocierile au durat trei ani, la capătul lor semnându-se "acordurile de la San Andrés". Acestea prevedeau modificarea Constituţiei în vederea acordării de drepturi, inclusiv o anumită autonomie, populaţiilor indigene. Cu acest prilej s-a format, din parlamentari ai diverselor partide, Comisia pentru concordie şi pacificare (COCOPA), care a modificat drastic iniţiativa legislativă a EZLN. Afirmând că au fost încălcate acordurile stabilite, zapatiştii se întorc în munţi, iar noul preşedinte, Ernesto Zedillo, sporeşte prezenţa armatei în Chiapas, pentru a evita extinderea zonei de influenţă a EZLN. A urmat o perioadă de armistiţiu de facto între autorităţi şi rebeli, apărînd, în schimb, o serie de grupuri paramilitare antizapatiste. Pe seama lor este pus masacrul de la Acteal, cînd 45 de civili au fost asasinaţi de un comando al Partidului Revoluţionar Instituţional, aflat atunci la putere. Identificarea autorilor a fost unul dintre motivele pierderii alegerilor din anul 2000 de către PRI, după ce condusese ţara, fără întrerupere, mai bine de şapte decenii.
În decembrie 2000, noul şef al statului, Vicente Fox (Partidul Acţiunea Naţională, formaţiune de centru-dreapta), a trimis aşa-numita "lege COCOPA" spre dezbatere în Parlament. Pentru a o susţine, reprezentanţi ai zapatiştilor s-au îndreptat spre capitală în cadrul a ceea ce au numit "Marşul demnităţii indiene". Parcurgînd mii de kilometri şi traversând 12 state pentru a ajunge în piaţa centrală din Ciudad de México, unde au fost aşteptaţi de circa 20 000 de oameni, aceştia au primit un larg sprijin din partea populaţiei, presa acordîndu-le, totodată, o mare atenţie. În martie 2001, ei şi-au apărat cauza în faţa forului legislativ. O lună mai târziu, Congresul (parlamentul) a adoptat o reformă constituţională prin care au fost acordate populaţiilor indiene din Mexic drepturi sporite, dar limitându-le în acelaşi timp autodeterminarea de care dispuneau, motiv pentru care EZLN a respins această reformă. În cadrul noii autonomii, autohtonii au dreptul să-şi organizeze viaţa social-economică, politică şi culturală în cadrul comunităţii, potrivit normelor lor cutumiare. Comunităţile au însă datoria să garanteze drepturile individuale potrivit Constituţiei şi să apere demnitatea şi integritatea femeilor.
În zona lor de influenţă, zapatiştii au creat, în timp, o serie de municipii autonome, independente de guvernul federal. Începând din august 2003, s-au format guverne locale, care au introdus programe de producţie comunitară de alimente şi sisteme de şcolarizare şi sănătate sprijinite de organizaţii neguvernamentale. Mai tîrziu au apărut aşa-numitele "juntas de buen gobierno" (junte de bună guvernare), alcătuite din reprezentanţi ai municipiilor autonome şi supervizate de EZLN. Deviza lor este "mandar obedeciendo" (a comanda supunîndu-te celorlalţi). Guvernul tolerează existenţa lor, deşi ele încalcă unele funcţii care ar trebui să constituie un monopol al statului (de ex., colectarea impozitelor şi problemele de securitate).
În cele mai recente comunicate ale sale, EZLN arată că a iniţiat un proces de separare între politica sa în plan civil şi activitatea militară: s-a redus controlul EZLN asupra juntelor amintite şi a fost întărită mişcarea social-politică reprezentată de Frontul zapatist de eliberare naţională. Creat în septembrie 1997, acest for încă în construcţie, nu este, practic, o organizaţie, ci un grup de reflecţie care îşi desfăşoară activitatea prin intermediul Comitetelor civile de dialog.
Ce au obţinut zapatiştii în atîţia ani de luptă? Catalizatori ai democratizării provinciei Chiapas şi a Mexicului, artizani ai pierderii monopolului puterii de către un partid (PRI) care a dominat ţara peste şapte decenii, autori ai constituirii unei mişcări indigene naţionale, respectiv latino-americane, pionieri ai unei noi internaţionale pluraliste numite azi "altermondialistă", insurgenţii cu cagulă pot fi mîndri de realizările lor. De la iniţialul zapatism militar au trecut la un zapatism social, civil, foarte activ.
În termeni concreţi, reuşitele nu sunt prea multe. Unii analişti afirmă că, în prezent, condiţiile de viaţă din comunităţile indigene sunt chiar mai vitrege decât în trecut, iar felul în care împart dreptatea "juntele pentru o bună guvernare" devine adesea motiv de dezbinare şi conflict. Nu toate forurile legislative locale au recunoscut reforma constituţională, rămasă de aceea neaplicată. Pe de altă parte, una dintre formele lor de rezistenţă este respingerea programelor guvernamentale de sprijin, ceea ce face ca marginalizarea, subnutriţia etc. să se menţină. Indienii rămân, totodată, excluşi de la beneficiile "miracolului mexican" şi ale acordurilor de liber schimb, încheiate cu America şi Canada. De asemenea, în pofida unor tentative, apropierea EZLN de forţele stîngii nu s-a realizat, iar încercările la zi vizează doar colaborarea cu diverse organizaţii civile, sindicale etc., nu cu partidele avînd respectiva orientare. Ceea ce rămâne este însă altceva: comunităţile indigene sunt azi recunoscute ca atare, iar problemele lor au intrat în atenţia naţională şi internaţională. După 11 ani de zapatism, indienii s-au transformat într-un actor social, căpătând totodată o mai mare conştiinţă de sine.
TAWHID WAL JIHAD
Pentru a înţelege originea şi evoluţia acestei organizaţii, este necesar un rezumat al contextului internaţional. În ultimele zile ale anului 1979, URSS invadează Afganistanul. Invazia declanşează un lung şi sîngeros război civil (1979-1990), în cursul căruia aproape şase milioane de afgani s-au refugiat în Pakistan şi Iran. Guvernul sovietic, apreciind ca o greşeală invazia, semnează cu SUA la 14 aprilie 1988 un acord, mediat de ONU, privind retragerea trupelor sovietice din Afganistan, operaţiune încheiată la 15 februarie 1989. Forţele mujahedinilor alcătuiesc un guvern în exil (23 februarie 1989), care continuă lupta.
După invadarea Afganistanului musulmani din întreaga lume s-au adunat în Afganistan şi Pakistan, sub steagul jihadului, pentru eliberarea ţării de sub ocupaţie sovietică. Alungarea trupelor URSS din Afganistan devenise aproape politică naţională pentru multe state islamice. Mii de voluntari s-au înrolat în acei ani şi au petrecut luni bune, sau chiar ani în taberele de antrenament. Alături de ei, teologi şi imami whabiţi, salafişti şi interpreţi dubioşi ai scrierilor Coranice. Ei crează un islamism radical extrem de puternic şi de violent. Cel mai important agent de recrutare al arabilor afgani era sauditul Oussama Bin Ladden care a grupat recruţii în tabere naţionale. Aşa au apărut mai multe tabere de antrenament algeriene, siriene, iordaniene etc. Ben Ladden, fondatorul Reţelei Al-Qaida, a rămas mai mult un mentor spiritual decît un lider terorist sau militar, a cărui vocaţie este de a păstra viu spiritul Jihadului. Tabăra de la Herat, iordaniană, condusă la un moment dat de Abou Mussab Al-Zarqawi, purta, la intrare inscripţia « Tawhid wal Jihad », adică « Unitate şi Război sfînt ». Retragerea trupelor sovietice din Afganistan a dus la o pierdere a identităţii luptătorilor jihadişti, la un sentiment al inutilităţii, care îi face să nu se poată adapta la viaţa normală, cotidiană şi să se întoarcă în luptă. Acelaşi sentiment l-au trăit militarii americani întorşi din Vietnam, într-o societate care i-a respins şi izolat, făcîndu-i pe mulţi, aproape 80% să se întoarcă în jungla plină de noroi, ca un aspect al Sindromului Vietnam. Beneficiind de informaţii, mulţi dintre ei au migrat spre alte zone de conflict unde flutura flamura jihadului şi unde reţelele trebuiau reconstruite : Bosnia sau Cecenia. Arabii afgani proveniţi din zona Orientului Mijlociu au primit misiunea de a reconstitui reţeaua de mujahedini în Kurdistanul Iraqian, la mijlocul anilor 90.
Sprijinite de mişcările wahabit-salafiste implantate în Kurdistan în anii 1960 cu sprijinul saudiţilor, grupările mujahedinilor găsesc teren propice pentru regrupare. În anii 1980, inspirate de Revoluţia iraniană şi războiul din Afganistan, în Kurdistan apar primele mişcări islamiste, între care Al-Tawhid Al-Islami (Unificarea Islamică) în 2001. Gruparea trimite mai mulţi islamişti kurzi în tabăra de la Herat, controlată în 2000 de Abou Mussab. Mişcarea fuzionează cu Quwwat Suran Al-Tawhid, care era pînă atunci cunoscută ca o organizaţie de origine sunnită iordaniană prezentă în Palestina şi se redenumeşte Jund Al- Islam. Potrivit lui Jean-Charles Brisard, în « Zarqawi, noua faţă a Al-Qaida », ed. Aquila, pag. 120, Jund Al-Islam ar fi primit 300.000 de dolari de la Osama Ben Ladden în acea perioadă. Gruparea acţionează într-o regiune de frontieră denumită « Tora-Bora Kurdistanului ». În 2001, gruparea număra aproximativ 600 de luptători, organizaţi tip gherilă, conduşi de « arabii afgani » care luptaseră în Afganistan. La sfîrşitul anului 2001, gruparea fuzionează din nou şi preia denumirea de Ansar Al-Islam, Partizanii Islamului. Organizaţia recurge la gherilă pentru a combate celelalte organizaţii tradiţionale din Kurdistan. Combatanţii se antrenează în tabăra de la Kurmal. La declanşarea ofensivei americane în Iraq, Ansar al-Islam conta pe mai mult de 600 de combatanţi arabi veniţi din Afganistan şi plasaţi sub conducerea lui Abou Mussab Al-Zarqawi. După ofensiva din 23 martie 2003, împotriva grupării, arabii afgani refac organizaţia în « triunghiul sunnit ». În mai 2004, Zarqawi a fondat, sub egida Tawhid wal Jihad, o veritabilă coaliţie de mişcări jihadiste, între care : Ansar Al-Islam, Ansar Al-Sunna, Jaish Mohammed, Al-Jama Salafiya, Jund Al-Islam. Conform unui studiu realizat de serviciile de informaţii iraqiene în 2004, gruparea se compune din 1500 de luptători de gherilă originari din Iraq şi din alte ţări musulmane. Armata americană evaluează numărul luptătorilor la 12.000 de islamişti, chiar 20.000 dacă se includ şi simpatizanţii. Zarqawi organizează cartierul general la Falujah, atacat în 5 aprilie 2004 de forţele americane. Tawhid wal Jihad atacă şi hărţuieşte trupele americane şi noua poliţie iraqiană, organizează ambuscade şi plasează IED-uri pe căile de comunicaţie cele mai circulate. Însă, luptei de gherilă tradiţională i se adaugă elemente de terorism pur care vin să amplifice de zeci de ori teroarea organizaţiei jihadiste. Zarqawi revendică mai multe atentate cu maşină capcană, răpiri, luări de ostatici, decapitări, acţiuni îndreptate în special împotriva forţelor coaliţiei sau a şiiţilor care colaborează cu « armata de ocupaţie ». Nu sînt iertate nici noile autorităţi « impuse de necredincioşi cu forţa armelor ». În octombrie 2004, statul major american îl făcea responsabil pe Zarqawi de moartea a 675 de iraqieni şi a 40 de străini, precum şi de mai mult de 2000 de răniţi. Zarqawi însuşi recunoaşte, în ianuarie 2004, într-o scrisoare, 25 de operaţiuni sinucigaşe. Deşi acţionează în Iraq, Zarqawi conduce o vastă reţea de « alimentare » cu fonduri şi mujahedini în întreaga Europă, în special în Germania, Italia, Spania şi Franţa.
Concluzie
Transformarea gherilei insurgente în gherilă teroristă are loc în condiţiile politico-economice şi militare prezentate la începutul acestui material. Într-o ţară ca Mexicul, unde violenţa statului este una moderată, EZLN aplică metode şi tehnici de luptă moderate. În zona Islamică, acolo unde violenţa a atins un anumit grad, răspunsul gherilelor este unul pe măsură. Cele două formaţiuni sînt total diferite şi din punct de vedere al componenţei, al organizării, al intereselor şi al modelelor comportamentale şi reprezintă două imagini ale aceluiaşi actor : GHERILA !
RISCURI DE SECURITATE NON-MILITARĂ ÎN CADRUL SISTEMULUI INTERNAŢIONAL
Subiectul referatului ales, şi pe care mă străduiesc să-l prezint într-o formulă cît mai ştiinţifică în ciuda (de)formaţiei mele de jurnalist, se poate încadra foarte bine, din punctul meu de vedere, în ceea ce specialiştii numesc „război non-violent”. Pentru că, orice ne-specialist în probleme de securitate vă poate spune că riscurile şi ameninţările îndreptate asupra propriului sistem s-au amplificat. Globalizarea, accelerată în ultimele două decenii, are o contribuţie însemnată la sporirea acestori riscuri. Efectele globalizării tind să devină omniprezente, extinzîndu-se de la cele mai mărunte aspecte ale activităţii, desfăşurate în profesii aparent fără legătură una cu alta, pînă la generalizarea unor atitudini, comportamente şi atitudini culturale. De la Denver la Gibraltar şi de la Bucureşti pînă la ţărmurile orientale ale Asiei şi ale insulelor din arhipelagurile Pacificului, companii cu extindere globală îşi promovează mărfurile, produsele şi serviciile, utilizînd reclame cu aproape acelaşi conţinut, în care diferă uneori doar limba de prezentare; firmele de turism bine cotate şi situate pe piaţă nu mai întîmpină greutăţi în a oferi, celor doritori şi capabili să suporte costurile, pachete atractive de entertainment, concomitent, pentru destinaţii situate pe toate continentele; Internetul şi canalele de ştiri cu acoperire mondială transmit informaţii live, pretutindeni, pe toate meridianele şi paralelele Pămîntului, de îndată ce într-un colţ de lume se întîmplă ceva neobişnuit. Bombardamentul info-mediatic (zgomotul informaţional), posibil datorită avîntului fără precedent al tehnicilor de comunicare la distanţă, constituie, astfel, una dintre componentele esenţiale ale globalizării.
Potrivit specialiştilor, globalizarea multiplică numărul, frecvenţa şi intensitatea riscurilor de securitate non-militară în cadrul sistemului internaţional. Întîlnim tot mai des, în ultima perioadă, expresia consacrată de ameninţări şi riscuri globale, în această catalogare se încadrează categorii diverse, precum:
- riscuri şi ameninţări generate de spectrul şi efectele încălzirii globale, de macroexpansiunea economică nesistematizată şi necontrolată ori de o viitoare penurie globală de resurse energetice;
- riscuri şi ameninţări generate de „terorismul cultural”;
- riscuri şi ameninţări generate de fenomenul migraţiei ilegale (care, în contextul reducerii distanţelor şi comprimării unor spaţii, datorită globalizării, tinde să confere unor fluxuri regionale o tendinţă cvasiglobală);
- riscuri şi ameninţări generate de activitţăi ale unor reţele transnaţionale de crimă organizată (care tinde, de asemenea, să depăşească proporţiile unor continente sau spaţii geografice restrînse);
- riscuri şi ameninţări generate de tendinţa de extindere la scară globală a unor reţele teroriste;
- riscuri şi ameninţări generate de o parte a societăţii civile puse în slujba anumitor interese economice, politice sau altor entităţi ostile;
- riscuri şi ameninţări generate de proliferarea armelor de distrugere în masă, îndeosebi cele bazate pe utilizarea tehnologiilor nucleare;
Potrivit altor sisteme de clasificare, riscurile de securitate non-militară îmbracă aspecte politice, sociale, economice, ecologice etc. Dimensiunea politică a riscurilor şi ameninţărilor rezidă în slăbiciunea unor guverne sau instituţii, care conduc la fenomenul "statului captiv", permeabil la recrudescenţa manifestărilor şi acţiunilor crimei organizate transfrontaliere ori ale grupurilor şi grupărilor teroriste. Riscurile de securitate pot fi naţionale, îndreptate asupra ordinii de drept (deseori cu caracter ideologic de intenţie sau de structură, gen partide etnice) şi non-naţionale, prin încercările unui stat „mamă”de a întări identităţile similare etno-culturale de pe teritoriul statelor vizate pentru a ieşi din contextul naţional, specific acestora. Pot da exemplu statele din Caucaz!
Ameninţările de ordin economic cuprind, prezenţa sărăciei endemice şi crizele generate de problema asigurării apei şi energiei, alături de unele posibile evoluţii negative pe piaţa mondială. Nesigurnţa generată de jocul pieţei este terenul fertil al unui pachet substanţial de ameninţări economice dintre care unele pot fi considerate ameninţări la adresa securităţii naţionale a unor state. Exemplele sînt aproape de noi, şi de data aceasta, atacul speculativ financiar asupra pieţelor emergente fiind recent. Accesul la resurse este vital. Epuizarea acestora de către naţiunile sărace, în contextul menţinerii creşterii demografice, va determina mari fluxuri migratoare. Apa potabilă este, după hidrocarburi, a doua resursă vitală a omenirii!
La nivelul societal, ameninţările identificate privesc nevoia de păstrare a identităţii unor comunităţi, minorităţi sau naţiuni. Riscurile se apropie de cele politice şi au sursa din interior. Conflictele de muncă, inter-confesionale sau inter-etnice sînt tot atîtea riscuri de securitate non-militară. La acest nivel, societatea civilă şi organizaţiile non-guvernamentale joacă un rol important, de cele mai multe ori NU în beneficiul statului gazdă. Voi da doar exemplul „mişcărilor studenţeşti” care susţin cauze diverse: de la încriminarea Chinei, eliberarea Tibetului la abolirea unor regimuri (Venezuela) sau schimbarea unor guverne şi susţinerea unor lideri politici. În Ucraina, organizaţia studenţească PORA a fost constituită după modelul organizaţiei studenţilor sîrbi, OTPOR, şi finanţată de Richard Miles, fost ambasador la Belgrad, Tblisi şi... Kiev, şi George Soros, prin intermediul lui "National Endowment for Democracy" (NED), a lui "Open Society", USAID etc. Înainte de a ajunge la putere în Georgia, lui Mihail Saakasvili i-a fost finanţată, de către ambasadorul Miles, o călătorie la Belgrad, în scop de "documentare" asupra modelului sîrb OTPOR. Apoi, în vara lui 2003, sîrbii din OTPOR i-au antrenat pe cei din PORA în vederea acţiunilor politice de la sfîrşitul anului. Conform presei din Marea Britanie, în Ucraina, "Open Society" (Soros), NED, USAID şi "Carnegie Endowment" au fost adînc implicate în "schimbarea de regim". Ziarele britanice au semnalat şi faptul ca exit-poll-urile, care l-au dat imediat cîştigător pe Iuscenko, erau elaborate de persoane pregătite în Statele Unite şi plătite de organizaţia "Freedom House". Cei 1000 de observatori antrenaţi de "Freedom House" l-au declarat pe Iuscenko cîştigător, potrivit sondajelor la ieşirea de la urne, cu un avans de 11% faţă de contracandidatul Ianukovici (susţinut de Moscova). Organizatia "Freedom House" este condusă de nimeni altul decît de amiralul James Woolsey, fost director al CIA. În proiectarea şi construcţia unei noi identităţi trebuie acordată atenţie problematicii referitoare la identitatea minorităţilor şi naţiunilor existente.
Alte investigaţii sectoriale ale complexului de securitate au abordat dimensiunea ecologică a unor factori de risc şi ameninţări (poluarea accentuată, existenţa unor tehnologii cu grad ridicat de risc în exploatare, capacitatea redusă de management al unor situaţii de urgenţă în cazul producerii dezastrelor naturale, defrişările etc.), dar şi dimensiunea informaţională, în special privitoare la utilizarea pe scară largă a tehnologiilor şi sistemelor informatice şi informatizate, vulnerabile la atacuri provenite din exterior. Corupţia şi economia subterană, crima organizată, traficul de persoane şi drogurile (a doua afacere la nivel mondial!), pandemiile, siguranţa alimentară sînt alte tipuri de ameninţări şi riscuri de securitate. Dea semenea, nu trebuie minimalizate nici accesul la educaţie şi sănătate al unor naţiuni, sau accesul la medicamente şi politica corporatistă de repartizare a acestora.
Dacă în trecutul recent interdependenţele se manifestau mai ales la nivel regional, iar paradigma realismului politic asigura în mare măsură stabilitatea şi securitatea în cadrul relaţiilor internaţionale, mutaţiile produse ca urmare a desfiinţării sistemului bipolar de putere şi a efectelor induse de fenomenul globalizării impun abordări de tip nou, privitoare atît la identificarea şi cunoaşterea riscurilor şi ameninţărilor existente la adresa securităţii, cît şi la prevenirea şi combaterea/contracararea pericolelor generate ca urmare a acestora. Globalizarea face ca o mare parte a riscurilor şi ameninţărilor să tindă să se transforme în ameninţări cu caracter extins. Chiar dacă procesul menţionat face ca anumite atitudini şi modele comportamentale sau unele pattern-uri instituţionale să fie adoptate în cuprinsul unor mari spaţii geografice şi geopolitice, particularităţile regionale, identităţile regionale şi specificităţile din care pot deriva riscuri şi ameninţări de securitate rămîn un element de care trebuie să ţinem seama în analiza mediului de securitate internaţional.
NĂSCUŢI TERORIŞTI?
Piesă de teatru în două acte
ARGUMENT
Titlul lucrării reprezintă o parafrazare interogativă a unui film celebru: „Născuţi asasini”! O doză minimă de bun simţ te face să-ţi pui întrebări atunci cînd auzi afirmaţii de genul: „fenomenul terorist este unul patologic”, „teroriştii sînt ... groaznici ... pentru că ei vor cît mai mult sînge, cît mai multă violenţă, cît mai multă ...” bla-bla- bla! Să fie acesta adevărul? Să fie aerul, plantele, apa, liniile de cîmp magnetic ale Pămîntului vinovate de „producerea” teroriştilor în anumite zone ale planetei? Cum spuneam, orice om deţinător al unui cît de mic bun simţ nativ, celular, genetic şi ereditar (mă refer la ereditatea speciei şi nu a indivizilor programaţi să-ţi fie părinţi biologici!) se opune din start unei astfel de teorii, cel puţin şi prin prisma faptului că actul evoluţiei este unul îndreptat spre creaţie şi nu spre distrugere. E foarte adevărat că doar distrugerea poate fi generatoare de creaţie, aşa cum, despre naşterea din chaos şi Eminescu scria, dar asta este o altă discuţie. Te întrebi, aşadar, care sînt resorturile declanşatoare ale unui astfel de gest? Sau dacă gestul există cu adevărat! Dacă admitem ca adevăr absolut afirmaţia că actul terorist stă în declanşatorul psihologic al autorului, al teroristului care execută efectiv gestul, atunci putem aborda spectacolul terorismului în două acte: primul, ar fi implicaţia psihologică asupra „spectatorului” terorismului şi al doilea, implicaţia psihologică asupra „actorului” spectacolului terorist.
DESPRE SPECTACOL ŞI AUTORI
Odată cu dispariţia bipolarismului de putere pe plan mondial, s-a diminuat substanţial probabilitatea de declanşare a unor conflicte militare între state ca urmare a deosebirilor de fond de natură ideologică. Riscurile şi ameninţările la adresa securităţii naţionale a unui stat, sau la adresa securităţii regionale şi chiar globale, se reaşează acum, terorismul, în general, dar îndeosebi cel internaţional situîndu-se pe primul loc pe scara probabilitaţii de manifestare. Terorismul a dobîndit o altă configuraţie, privind modul de acţiune şi amploarea, dar originile, mecanismele de declanşare, structura şi resursele, precum şi psihologia membrilor săi au rămas aceleaşi. Potrivit tuturor specialiştilor în domeniu, terorismul nu este un fenomen universal dar este cu siguranţă unul istoric. El s-a manifestat mai intens, însă, numai în anumite momente. Pe timpul bipolarismului de putere, terorismul era încurajat şi folosit în mod speculativ de către liderii mondiali ai celor doi poli pentru a-şi justifica influenţa politică şi prezenţa militară în diferite zone geografice de interes pentru ei, denaturîndu-se şi desconsiderîndu-se, astfel, cauzele reale care l-au generat şi l-au menţinut. Aşa se explică faptul că odată cu dezintegrarea URSS, terorismul se extinde şi evidenţiază mai mult ca oricînd originile sale reale, ca urmare a nerezolvării diferendelor cu caracter politic, economic, social, etnic şi religios existente în actuala configuraţie politico - administrativă a hărţii planetare, diferende generate şi de colonizările secolului XX. Aşadar, terorismul a început să trăiască prin forţe proprii devenind cea mai mare ameninţare la adresa securităţii popoarelor şi la adresa drepturilor fundamentale ale omului. După cum se poate observa, terorismul pune azi o serie de probleme de interes naţional şi internaţional care scapă controlului statelor-naţiune. În lipsa unei înţelegeri comune asupra crimei internaţionale, a unei poziţii ferme şi unanime în cadrul ONU, au apărut noi forme de manifestare ale terorismului (a se vedea situaţia din Iraq şi consecinţele acesteia pe plan internaţional). Cum se poate lupta împotriva terorismului? Potrivit analistului John Richard Thackrah, „prima măsură de apărare împotriva terorismului este să înveţi cît mai multe despre terorişti, să le înţelegi motivaţiile şi metodele şi, astfel, să le poţi anticipa atacurile sau cel puţin să limitezi pagubele în cazul în care atacurile nu pot fi prevenite “. Această trimitere la cunoaştere vizează nu numai organele abilitate, ci întreaga societate civilă, vizează formarea unei culturi civice participative, la nivelul fiecărui cetăţean, pentru a sprijini activ lupta împotriva terorismului. Deci, implicarea „spectatorului” în spectacolul terorismului mondial. Dar, care sînt rolurile jucate, în această piesă „de acţiune”, cum ar preciza Consiliul Naţional al Audiovizualului?
Terorismul politic.
Specialiştii în domeniu, au constatat că, în general, utilizarea sistematică a ameninţării sau violenţei în scopuri politice este încadrată în terorism politic. Este o tactică susţinută de folosirea terorii organizate de către un stat, o mişcare, o facţiune sau de către un grup restrîns de indivizi. Terorismul politic nu este mult diferit de teroarea politică. Aceasta din urmă apare sub forma unor acţiuni izolate şi, de asemenea, sub forma violenţei de masă, extreme, nediscriminatorie şi arbitrară. Teroarea de acest tip nu este nici sistematică, nici organizată şi este adesea greu de controlat şi crează premize favorbile acţiunilor teroriste. Potrivit opiniei majoritătii analiştilor, terorismul politic poate fi clasificat în trei tipuri: teroarea revoluţionară, teroarea ne-revoluţionară şi teroarea represivă.
Teroarea revoluţionară poate fi definită ca utilizarea unei tactici sistematice de violenţă teroristă, cu scopul de a genera o revoluţie politică. Teroarea revoluţionară este întotdeauna practicată de un grup. Revoluţia, cît şi folosirea terorii, sînt justificate de către protagoniştii lor printr-o ideologie sau un program, au lideri capabili să mobilizeze oameni. Caracteristica de bază a acestui tip de terorism constă în faptul că se manifestă prin acte de violenţă inacceptabile social şi politic. Asemenea acţiuni sunt întreprinse în mod deliberat pentru a crea un efect psihologic asupra unor anumite grupuri, cu intenţia de a le schimba comportamentul şi atitudinile politice, precum şi asupra întregii populaţíi pentru a fi susţinuţi. Armata Zapatistă de Eliberare, din Mexic, este un exemplu!
Teroarea ne-revoluţionară este un terorism practicat tot din motive politice, altele decît revoluţia şi reprimarea guvernului. Acest tip de terorism ţinteşte obiective mai restrînse, cum ar fi determinarea guvernului să-şi schimbe politica intr-o anumită problemă, avertizarea sau pedepsirea oficialităţilor publice sau răzbunarea impotriva măsurilor luate de guvern, pe care teroriştii le consideră condamnabile, ETA, în Spania.
Teroarea represivă reprezintă utilizarea sistematică de către terorişti a actelor de violenţă în scopul suprimării, anihilării, reprimării sau înfrîngerii anumitor grupuri, indivizi sau forme de comportament nedorite de ei.
Terorismul de stat.
Din analiza cazurilor de terorism care au avut loc în decursul istoriei, specialiştii consideră că terorismul de stat se manifestă sub mai multe forme: oprimare, reprimare şi terorism propriu-zis. Oprimarea are loc atunci cînd privilegiile sociale şi economice sînt refuzate unor categorii întregi de oameni, indiferent dacă aceştia se opun sau nu autorităţilor. Reprimarea poate fi considerată ca o ameninţare, cu sau fără folosirea coerciţiunii împotriva opozanţilor, sau potenţialilor oponenţi în scopul împiedicării sau slăbirii împotrivirii acestora faţă de autorităţi şi politica pe care acestea o desfăşoară. Contextul politic internaţional al acelui timp au favorizat statele şi sprijinitorii lor să refuze etichetarea propriilor acţiuni drept terorism, preferînd termeni mai neutri cum ar fi „diplomaţie coercitivă”, „descurajare nucleară” şi „ajutor acordat unui stat prieten în vederea asigurării securităţii sale interne”.
În cadrul acestui tip de terorism este inclusă şi sintagma “state teroriste”.
Terorismul religios fundamentalist.
Problema violenţei motivate de convingeri religioase este mai greu de rezolvat acum decît în trecut, din mai multe cauze. Ameninţările cu uciderea ostaticilor sînt perfect credibile. Pentru
fundamentalişti, „uciderea necredincioşilor” nu este considerată crimă! Ameninţările cu autosacrificiul şi gesturile ca atare sînt şi ele verosimile, din aceleaşi motive. În multe ţări musulmane există un puternic sentiment anti-occidental şi, în ţări ca Iranul, Sudanul, Pakistanul, s-au făcut diverse încercări pentru reimpunerea legii islamice stricte. O altă trăsătură este itensificarea duşmăniei tradiţionale între diversele forţe sectare musulmane şi în special între cele două principale grupuri: suniţii şi şiiţii. Schisma islamismului, între suniţi şi şiiţi, a apărut după o revoltă din secolul al VII-lea. Convingerea că participanţii la revoltă au fost martiri este tema majoră a şiismului Ţelul lor este instaurarea unei cârmuiri drepte şi a dreptăţii sociale prin martiriu şi protest sub conducerea politică a imamului. Aceasta este principala diferenţă politică şi juridică între majoritatea sunită şi minoritatea şiită.
Terorismul tip “VIGILANTE”.
Acest tip de terorism este menţionat în literatura adresată specialiştilor ca fiind acţiuni teroriste întreprinse de un grup de terorişti sau de simpatizanţi ai acestora pentru a-i apăra pe alţi terorişti.
ACTUL ÎNTÎI (În care spectatorul „se îmbibă” de spaime în urma producerii unui atac terorist real, sau doar virtual)
În ciuda răspîndirii actelor teroriste în întreaga lume, terorismul nu are o definiţie precisă şi nici una larg acceptată. Ca mulţi alţi termeni politici, definiţíile acceptate , atîtea cîte sînt, au un caracter peiorativ. Unele guverne au tendinţa să eticheteze ca acte teroriste toate actele de violenţă comise de opozanţii lor politici, deşi extremiştii antiguvernamentali pretind că sînt victimile terorii dezlănţuite de guverne asupra lor. Sociologii politici susţin că, în principiu, nu se poate da nici o definiţie deoarece însuşi procesul de elaborare a unei definiţii face parte dintr-un context mai larg de contestare a ideologiilor şi obiectivelor politice. Definiţiile susţin argumentul că perspectivele se schimbă în funcţie de momentul cînd şi unde are loc actul terorist. Alţi sociologi nu includ în terorism acţiunile violente care se desfăşoară într-un context revoluţionar pe care o serie de oameni l-ar considera ca avînd un caracter terorist. Poate apare o serie de confuzii date de comportamentul manifestat de un individ care din considerente politice comite un act violent care poate fi aparent similar cu un act săvîrşit de un criminal sau de un dezechilibrat mintal. Terorismul este şi o problemă morală şi încercările de a da o definiţie acestui fenomen pornesc de la supoziţia că unele tipuri de violenţă politică sunt justificabile, în timp ce altele nu! În consecinţă, violenţa a fost definită în diferite feluri, implicând recurgerea la forţă, la puterea coercitivă, la autoritate şi legitimitate. „Terorismul înseamnă ameninţarea cu/ sau utilizarea violenţei pentru
atingerea unor scopuri politice” (CROZIER – 1960). Este definiţia care mie îmi convine cel mai mult pentru argumentaţiile pe care doresc să le aduc. În această „punere în scenă”, cît de reale sînt, pentru „spectatorul de terorism” ameninţările teroriste? Se poate spune că la un anumit moment, „regizorul” poate invoca ameninţarea teroristă pentru a-şi atinge un anumit scop politic. Practică, aşadar, o formă de terorism asupra spectatorului, care va începe să trăiască cu această spaimă suplimentară! Ameninţarea este, însă, una virtuală, teroriştii potenţiali fiind, de fapt, personaje aflate în opoziţie cu intenţiile politice de moment ale „regizorului”! Tragic şi absurd, precum un teatru japonez kabuki, este momentul în care „regizorul” înscenează un act terorist pentru a demonstra spectatorului că ameninţarea este reală! Exemple există, dar, prefer să nu fiu acuzat de speculaţii! În această situaţie, publicul larg va suferi o traumă severă. Liniştea cotidiană, universul propriu, echilibrul, sînt sparte în mii de cioburi şi se instalează spaima, frica, teroarea! De fapt, ingredientele actului terorist clasic!
Aproape la fel stau lucrurile şi în situaţia în care spectatorul este martorul unui act terorist, „pus în scenă de un terorist veritabil, cu pedigree, cu carte de vizită”. Aceeaşi spaimă şi incertitudine cuprinde individul, aceleaşi semne de întrebare lăuntrică despre viitorul său şi al copiilor, dar şi despre incapacitatea guvernului, plătit din taxele şi impozitele sale,plătite cu greu, dar regulat, de a-i asigura un viitor liniştit.
„Actul întîi” se încheie cu scena obişnuită în care „spectatorul” devine o fiinţă temătoare, suspicioasă, angoasată şi, uneori, extrem de docilă!
ACTUL DOI (în care teroriştii există, pe bune!)
Am văzut, în actul precedent, că dacă terorismul nu este virtual el există cu adevărat (din înţelepciunea poporului, la OTV!) Motivele apariţiei şi dezvoltării lui sînt diverse, dar profunde. Acţiunile organizaţiilor teroriste se bazează pe o interpretare proprie a realităţii care diferă de percepţiile guvernelor şi societăţilor cu care se confruntă. Unul din obiectivele organizaţiilor teroriste este să convingă opinia publică vizată să privească lumea aşa cum o privesc ele. Sistemul de convingeri format din imagini, simboluri şi mituri dominante contribuie la percepţiile şi interpretările eronate care determină acţiuni şi speranţe. Armata Zapatistă de Eliberare Naţională, apărută în statul sărac Ciapas cu scopul de a salva indienii de la dispariţie, este considerată grupare teroristă de către oficialităţile Mexicane. O voi cataloga şi eu, ca atare! Subcomandantul Marcos, liderul legendar al EZLN, spunea: „Lumea ştirilor contemporane este o lume care există pentru VIP-uri. Vieţile lor de fiecare zi sînt importante: dacă se căsătoresc, dacă divorţează, dacă mănîncă, ce haine poartă şi ce haine dezbracă aceste celebrităţi din lumea filmului sau a politicii. Oamenii obişnuiţi apar doar pentru un moment, cînd ucid pe cineva, sau cînd mor”.
Conţinutul şi originea convingerilor teroriştilor influenţează motivaţia şi strategia teroristă. Cadrul politic şi social în care acţionează organizaţia teroristă cuprinde un set de origini care este caracterizat de factori culturali specifici (istoria, tradiţia, literatura, religia ) care sînt transmişi membrilor societăţii prin tipare de socializare şi ideologii oficiale care sînt însuşite în tinereţe, în perioada de formare a teroristului şi care sunt în mod conştient acceptate. Aflat în temniţă pentru „pungăşii minore”, în comparaţie cu crimele teroriste din Iraq, Abou Mussab Al-Zarqawi a aprofundat convingerile ideologice fundamentaliste ale wahabismului. Sursele acestor convingeri pot fi şi de natură internă. Spaţiul în care
acţionează teroriştii este plin de tensiune şi nesiguranţă, făcînd anumite convingeri să fie relevante, convingătoare şi, totodată, persistente şi greu de schimbat. Vârsta tipică a unui terorist este de 22-24 de ani (Mario Balint şi Raico Cornea, „Primul război al mileniului”, Ed. Augusta, 2001, pag. 70). De aceea nu este de mirare că anumite caracteristici ale psihicului unui terorist sunt deseori atribuite adolescenţei.Teroriştii simplifică problemele complexe, reducîndu-le la un clişeu alb-negru. Grupările teroriste sînt puternic intelectualizate şi introspective (op.cit. pag. 70). Pe lîngă frustrare, în psihologia teroristului mai există autojustificarea şi autolegitimarea, deoarece el crede, implicit, în dreptatea lui. Eduardo Galeano scria în „Venele deschise ale Americii Latine” (Ed. Politică, 1983, pag. 329): „Dependenţa nu încetează, îşi schimbă doar substanţa şi strategiile... invazia modelelor culturale ale metropolei prin mass-media, transplantul cultural, asistenţa financiară sub mantia căreia se ascund multe pumnale strălucitoare, devin prioritare, cum prioritară devine organizarea internaţională a inegalităţii culturale şi economice. Subdezvoltarea latino-americană este o consecinţă a dezvoltării altora, că noi, latino-americanii sîntem săraci, deoarece pămîntul pe care călcăm este bogat şi că locurile binecuvîntate de natură au fost blestemate de istorie”. Africa, pe care profesorul american Thomas Barnett o numeşte „centrul prăpastiei” (T. Barnett, „Where – Not When – Preemption Makes Sense”, Transformation Trends, nov. 18, www.nwc.navy.mil/newrulesets), este continentul cel mai devastat de colonialismul ultimelor două secole. Evident, Orientul Mijlociu suferă din aceleaşi cauze: sfîrşitul Primului Război Mondial a dus, invariabil la smulgerea „hălcilor mari şi suculente” din „trupul bolnavului Europei”, fostul Imperiu Otoman, fără a se ţine cont de interesele indigenilor. Acest asediu economic şi cultural a culminat, în 1948, cu înfiinţarea Statului Israel care a declanşat „rezistenţa generaţiilor” în Orientul Mijlociu. Aceste frustrări, cumulate cu privaţiuni, activitate infracţională, temperament, dau naştere la terorism.Culturile împart valorile şi motivează indivizii să acţioneze într-un mod ce pare iraţional pentru observatorii externi. Alinarea vieţii este o caracteristică culturală care are un impact deosebit asupra terorismului. În societăţile în care indivizii se identifică unui grup, apare dorinţa de autosacrificare, rar întîlnită în altă parte. Nu se vor epuiza prea repede cauzele potenţiale ale terorismului care, în opinia multor analişti, sînt: creşterea numărului populaţiei, accentuarea sărăciei şi criza de resurse, tensiunile rasiale şi etnice, inflaţia şi şomajul, tensiunile care apar între ţările care „au” şi ţările care „nu au”, valurile de refugiaţi alungaţi de războaie şi represiune, imigranţii care se deplasează din statele mai sărace către cele mai prospere, deseori aducînd cu ei conflictele ţărilor de unde provin, dezintegrarea structurilor tradiţionale de autoritate; ascensiunea grupărilor religioase fundamentaliste agresive, defetiste, sau a unor noi culte religioase. Ignoranţa şi aroganţa cu care sînt tratate, istoric, anumite grupuri sociale dau naştere la o cultură proprie şi la terorism. Hezbollah este o organizaţie politică, socială, militară şi religioasă (Simileanu, Vasile, op.cit. pag.139). O astfel de definiţie se poate aplica tuturor organizaţiilor politice şi catalogate drept extremiste din spaţiul Orientului Mijlociu. Pentru că, tradiţia islamică impune componenta socială, oricărei organizaţii, implicată, sau nu în viaţa politică. Aceste formaţiuni, „actori non-statali”, cum îi denumeşte Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 139), au preluat o parte dintre obligaţiile statului la adresa unor categorii de populaţii, sau zone delimitate geografic. Altfel spus, neputinţa statului destructurat de a rezolva unele probleme grave a înlocuit autoritatea acestuia cu autoritatea grupărilor. De aici derivă şi susţinerea masivă din rîndul populaţiei locale pentru cauza şi forma de luptă, denumită teroristă, ale organizaţiilor. Hezbollahul nu face excepţie. Din potrivă!
Suburbiile şiite din sudul Beirutului au dobîndit reputaţia de „Centura Mizeriei”. „Munţi de gunoaie amestecaţi cu zoaie din conductele sparte, umpleau străzile, răspîndind mirosuri pestilenţiale... băltoacele cu apă murdară atrăgeau muştele şi şobolanii. Curentul electric era un lux, în 90% din district lipsea canalizarea, iar cele cîteva cabluri telefonice existente nu mai funcţionau. Era greu de înţeles cum supravieţuiau locuitorii într-un mediu atît de sordid. ... Guvernul nu mişca un deget ca să amelioreze situaţia. Ignora prezenţa şiiţilor, sperînd că aveau să dispară” (Hala Jaber, op.cit. pag.130-131). Pe acest fundal, cu ajutorul Iranului, Hezbollahul a construit o întreagă infrastructură care acordă asistenţă socială şi săracilor de alte religii! În doar cîţiva ani, Hezbollahul a construit spitale, clinici, şcoli, centre de învăţămînt superior, institute de cercetare, orfelinate şi sanatorii pentru handicapaţi. Prin intermediul Comisiei de Ajutor, Hezbollah acordă împrumuturi şcolare şi universitare şi încurajează dezvoltarea meşteşugurilor, mica industrie şi iniţiativa agricolă. De asemenea, acordă ajutor material tinerilor căsătoriţi, precum şi împrumuturi locative, programul „Prima Casă” şi de afaceri. Pentru împrumuturile de la Hezbollah nu se plăteşte dobîndă, această practică nefiind permisă de legea islamică! Unele familii primesc utilaje sau animale domestice pentru a pune bazele unei mici afaceri sau a unei ferme, de la maşini de tricotat la vite sau familii de albine. Hezbollahul a înfiinţat primele şcoli de arte şi meserii din Liban şi a deschis primul birou de şomaj din această ţară. Banii pentru astfel de întreprinderi, vin din Iran şi de la sutele de mii de şiiţi libanezi de pe tot globul care, conform legii islamice, plătesc anual: zakatul – taxa pe patrimoniu şi khoms – taxa pe beneficiul net. Totalul colectelor nu este dat niciodată publicităţii. Conform lui Hajj Hussein Al-Shami, şeful programelor de asistenţă socială ale Hezbollah, citat de Hala Jaber (op.cit. pag. 135), „suma poate egala bugetul intern al unei naţiuni bogate”! „Este foarte probabil ca reprezentanţii tinerei generaţii care s-au format într-un climat de violenţă inter-grupuri şi care s-au identificat cu mânia lor ... să fie tentaţi să devină membri ai organizaţiilor care sunt adepte ale acţiunilor violente, în căutarea ”cauzei lor drepte” , susţine şi Rona Fields, psiholog de renume care a studiat impactul pe care îl are violenţa asupra copiilor din Liban, Israel, Irlanda de Nord, Africa de Sud.
Analizînd situaţia din Afganistan, psihologii spun că există cel puţin un cumul de patru factori care dau continuitate terorismului şi contribuie la apariţia teroriştilor în rîndul unei generaţii care nu au cunoscut altceva decît vărsarea de sînge şi vrajba, fenomen cunoscut sub numele de „reîntinerirea violenţei”, şi aceştia sînt:
- un mediu dominat de conflicte face dificilă desfăşurarea unui proces normal de educaţie la nivelul şcolii, în cadrul familiei sau al societăţii, astfel încît să se poată reprima instinctele de agresivitate la copii. De aceea, aceste instincte se dezvoltă necontrolat şi sînt stimulate mai departe de violenţă;
- cei care cresc în medii tensionate de conflicte ajung să considere violenţa un mijloc justificat de exprimare;
- noua generaţie se consideră nevinovată de izbucnirea conflictului şi de aceea o victimă se bucură de anumite drepturi în lupta pentru supravieţuire;
- a purta armă sau a fi cooptat în forţele miliţiilor este un simbol al bărbăţiei.
Tinerii afgani NU s-au născut terorişti! Ei se străduiesc să ducă o viaţă normală, chiar dacă războiul de 30 de ani le-a schimbat felul de a fi şi de a privi lumea. Ca majoritatea popoarelor coranice, afganii sînt fatalişti. Expresia „Cum o vrea Dumnezeu” se rosteşte mai des decît „Sallam Allecum” (Balint Mario, „Oamenii pustiului” – Pe frontul de est nimic nou, Ed. Timpul, 2004, pag. 89)!
CORTINA
Teoria filosofului şi consilierului internaţional pe probleme de terorism, Abraham Kaplan, în lucrarea The Psychodynamics of Terrorism, vorbeşte de „raţiunile" şi de „cauzele" terorismului, postulînd că: „raţiunile" ar fi variabilele sociale ce-l incită pe individ să îşi raţionalizeze comportamentul terorist, iar „cauzele" s-ar afla chiar în interiorul cel mai profund al individului. „Raţiunile" ar include variabile cum sînt sărăcia, o guvernare nedreaptă şi principii ale materialismului dialectic, iar „cauzele" ar trebui căutate în „psihopatologia asasinului", căci teroriştii simt o nevoie patologică de a urmări scopuri absolute! Personalitatea predispusă să ajungă „teroristă” este deficientă şi nu posedă un ego suficient de puternic pentru a face faţă dificultăţilor vieţii prin folosirea codurilor sociale obişnuite. Pentru că a fost, la rîndul său agresat, individul traumatizat se identifică cu agresorul, adoptă soluţii agresive în faţa stresului existenţial şi se alătură altor oameni ce au probleme similare, în scopul refacerii consideraţiei faţă de propria persoană. Bla-bla-bla!, cum spuneam la începutul acestei lucrări. Nimic despre reparaţia nedreptăţilor sociale, despre polarizarea bogăţiei, despre lipsa de şansă şi perspectivă! Nimic despre eşecul industrializării şi boom-ului tehnologic în confruntarea cu renaşterea religioasă şi exacerbarea terorismului religios, ca o consecinţă indiscutabilă, explicată de Cristian Barna, în cartea sa „Jihad în Europa”, Ed. TopForm, 2008, pag. 16: „În faţa provocării din partea unor civilizaţii sau ideologii competitive, reale sau imaginate, civilizaţiile devin mai rigide, mai dogmatice şi mai intolerante, atît la nivel cultural cît şi instituţional, religia fiind ultimul bastion împotriva CELORLALŢI”.
Acesta este spectacolul teroriştilor „făcuţi iar nu născuţi”, cum ar scrie Biblia! Evident, motivaţiile nu-i fac mai buni în faţa „spectatorilor” confruntaţi acum, la acest început de secol şi mileniu, cu spaime noi şi absurde ca un kabuki!
Bibliografie:
Eduardo Galeano: „Venele deschise ale Americii Latine”, Ed. Politică, 1983.
T. Barnett, „Where – Not When – Preemption Makes Sense”, Transformation Trends, nov. 18, www.nwc.navy.mil/newrulesets
Vasile Simileanu , ASIMETRIA FENOMENULUI TERORIST, Ed. TOP FORM, 2003
Cristian Barna , JIHAD ÎN EUROPA, Ed. TOP FORM, 2008
Mario BALINT, „Oamenii pustiului” – Pe frontul de est nimic nou, Ed. Timpul, 2004
Mario BALINT şi Raico CORNEA; Primul război al mileniului, Ed. AUGUSTA, 2001
Hala Jaber,HEZBOLLAH, Ed. Samizdat, 1997
RADICALIZARE, TERORISM, REVOLTE SOCIALE
Alvin Toffler, citat în postfaţa cărţii PRIMUL RĂZBOI AL MILENIULUI (Ed. Augusta, 2001, pag.227) de către Mario Balint şi Raico Cornea, remarca în lucrarea sa „Război şi anti-război”, în 1995(!), referitor la „civilizaţia globală”: „A înfiinţa o nouă civilizaţie pe planetă şi a te aştepta apoi la pace şi linişte este culmea naivităţii strategice”! În studiul său : CRIZA, ACTORII GLOBALI ŞI NOUA ORDINE ; GESTIONAREA SITUAŢIILOR CRITICE - vulnerabilităţi şi riscuri , Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU scria că globalizarea nu trebuie privită nici ca pe o unire (uniune de state), nici ca pe o invazie (un nou imperialism), ci ca o acceptare a cuceririi şi dominaţiei economice, financiare, informatice, a expertizei traiului mai bun, mai ieftin, mai uşor. E ceea ce se cheamă impunerea culturii dominante, a brandurilor şi logo-urilor de tip McDonald, Coca-Cola, Carrefour, Cora, Kauffland, IBM, Toyota, Mall etc. într-un război dur numit concurenţă acerbă. « Legea celui puternic devine acquis, oferta şi preţul celui puternic înfrînge răbdarea şi scumpătatea celui slab. Azi, totul se vinde, se negociază, se schimbă. Se cumpără orice: hrană, informaţie, know-how, securitate, mediu ecologic, vizibilitate, loc pe scenă, orientări politice şi politicieni. . Regulile astfel adoptate sînt impuse statelor-naţiune care, pe deoparte pierd din suveranitate, iar pe de alta sînt « colonizate » de actorii non-statali ai globalizării, fără a putea să se apere. Globalizarea produce turbulenţe în ambele sensuri, este de părere Ionel Nicu Sava, în lucrarea STUDII DE SECURITATE (ed. Centrul Român pentru Studii Regionale, 2005, pag. 131) : în jos, către statele-naţiune şi în sus către societatea internaţională. Ea împinge unele state să preia responsabilităţi globale, în timp ce altele sînt deposedate de atributele suveranităţii. Ea creează noi structuri internaţionale sau le forţează pe cele existente să preia mai multe sarcini decît pot duce în prezent, accelerează relaţiile dintre societăţi şi economii, dintre zone şi regiuni ale lumii. Prin globalizare, statele-naţiune încep să aibă responsabilităţi externe suplimentare, în condiţiile în care o parte din atribuţiunile lor interne sînt diminuate. Cu alte cuvinte, statele sînt chemate să se implice în stabilitatea şi securitatea internaţională. Statele slabe nu asigură un nivel adecvat de securitate pe plan intern, suveranitatea lor este limitată, iar vulnerabilitatea lor la ameninţările politice este deosebit de crescută. Resentimentele populaţiilor faţă de stat cresc. Fără sprijin şii cooperare din afară, gestionarea unor probleme de bază, altă dată pe deplin rezolvabile, devine imposibilă. În ultimii ani, s-au modificat radical coordonatele geo-strategiei şi geopoliticii, lumea bipolară făcînd loc unui univers fragmentar în care se „nasc” şi „renasc” antagonisme de toate categoriile. Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU, scrie, în studiul amintit deja, citînd « un mare analist al lumii de azi şi al „valurilor” prin care a trecut omenirea »: „Folosirea violenţei ca sursă de putere nu va dispărea prea curînd. Studenţii şi protestatarii încă vor fi împuşcaţi în pieţe, prin toată lumea. Armatele vor continua să duduie peste graniţe. Guvernele vor aplica în continuare forţa atunci cînd îşi închipuie că acest lucru serveşte scopurilor lor. Statul nu va renunţa niciodată la puşcă. Aşa cum amintea Ionel Nicu Sava (op.cit. pp. 100-142), globalizarea generează fragmentarea, care este sursă de instabilitate şi insecuritate. Ideea că mai multă civilizaţie, exportată prin globalizare, înseamnă mai multă pace, este dificil de susţinut. Din 1945 pînă în 2000 lumea acunoscut doar 26 de zile de pace! Între 1945 şi 2005 s-au înregistrat 132 de războaie din care doar 7 s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor şi 38 cu moderarea unei terţe părţi. Înainte de 1945, aproximativ 20% din victimele de război erau civili. În 1970, 70% erau civili. În 2000, 85-90% erau civili, pentru ca după anul 2000 victimele să fie aproape în exclusivitate civile!
Statele puternice sînt considerate exportatoare de securitate, iar statele slabe, furnizoare de insecuritate. Ceea ce au în comun aceste state slabe, este nivelul ridicat de riscuri interne, care, oricînd se pot transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă, teama de pierdere a identităţii. Identităţile societale ţin de limbă, tradiţii, religie, cultură locală, mituri şi simboluri, motiv pentru care manifestă o puternică sensibilitate la ameninţările de orice fel. Teama de dispariţie conduce, inevitabil, la revoltă, îndreptată spre elitele globale sau spre statul-naţiune, perceput ca incapabil să asigure protecţia propriei identităţi sau valori, sau a stabilităţii economice (în condiţiile în care posibilitatea statului de a acţiona împotriva măsurilor luate de corporaţii pe teritoriul său devin din ce în ce mai reduse). Revoltele se pot radicaliza şi, de multe ori, se transformă în elemente de terorism, mai ales în asociere cu delincvenţa, crima organizată, corupţia, traficul de bunuri şi persoane, ce afectează, deopotrivă grupurile neo-tribale, dar şi capacitatea societăţilor de a derula relaţii sociale normale, pozitive. De la găştile de cartier, la gherila urbană sau grupările teroriste, nu e decît un pas! Asociate cu rate înalte ale divorţului, avortului, sărăciei, alcoolismului, aceste fenomene sînt expresia a ceea ce se numeşte anomie socială şi reprezintă o criză societală generalizată. Potrivit lui Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 277), „din punct de vedere al securităţii societale, terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat”, statul-naţiune incapabil să apere organizaţia de efectele globalizării. Teama de exterminare culturală poate conduce la o violenţă iraţională! Vasile Simileanu (ASIMETRIA FENOMENULUI TERORIST, Ed. TOP FORM, 2003, pag. 114) este de părere că toţi oamenii devin sensibili cînd le sînt ameninţate valorile cu care ei se identifică: limbă, religie, pămînt natal. Terorismul în numele religiei este extrem de violent. Potrivit lui Cristian Barna (JIHAD ÎN EUROPA, Ed. TOP FORM, 2008, pag. 17), apariţia statului-naţiune, ca mod definitoriu de viaţă, „dică organizarea oamenilor în comunităţi imaginate atît în minte cît şi pe hartă” a generat secularismul, prin separarea bisericii de stat, în lumea creştină şi prin colonizări şi cuceriri succesive, în restul lumii. Topit într-o raţionalitate tehnocrată şi ştiinţifică, preocupat să-şi gestioneze coloniile, secularismul a denunţat religia ca fiind iraţională, tradiţionalistă şi, în consecinţă, anti-modernistă! În zilele noastre, sub asaltul globalizării, musulmanii sînt martori la destrămarea civilizaţiei şi instituţiilor islamice, baza morală spulberîndu-se şi generînd un sentiment de instabilitate. Din punct de vedere al securităţii societale, Ionel Nicu Sava (STUDII DE SECURITATE, Ed. Centrul Român de Studii Regionale, 2005, pag. 277) este de părere că terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat, în sensul în care organizaţii violente (cum ste Al-Qaida) îşi definesc identitatea şi luptă pentru idealuri politice suprastatale (noul Califat). Cu perspective reduse de a-şi găsi un loc de muncă, musulmanii săraci se îndreaptă spre madrassas-uri, şcolile coranice dominate de ideologie fundamentalistă, pentru a primii „dreapta credinţă” şi... o şansă, îndreptîndu-se spre terorism sau luptă armată, cu o cauză precisă, evident, mai bine decît un destin în derivă şi un nivel de trai la limita sărăciei. Fundamentalismul, islamic în cazul nostru (el fiind larg răspîndit în toate religiile!) are, aşadar, motoare religioase şi economice. Pe de-o parte, îndepărtarea de la credinţa tradiţională este considerată periculoasă, pe de alta, globalizarea este acuzată de sub-dezvoltarea economică a spaţiilor musulmane. În aceste condiţii, fundamentalismul nu este numai o mişcare extremistă. Este o filosofie, o credinţă şi se bazează pe un sistem selectiv de valori.
Unele manifestări militante sau teroriste ţin de sentimentul de insecuritate şi, în consecinţă, de criza de identitate naţională, religioasă, etnică, culturală şi chiar individuală. Altele ţin de criza de sistem politic, destructurat violent şi rapid, în ultimul timp, de procesul de globalizare economică şi regionalizare. ACESTA ESTE, DE FAPT, PRIMUL PAS ÎN PROCESUL RADICALIZĂRII! Pentru că orice tip de discurs radical este în fapt o formă de opoziţie la globalizare. Potrivit lui Simileanu (op.cit. pag.18), secolul 21 va fi secolul fragmentării statelor naţionale, al transformării lor instituţionale şi structurale, al regionalizării şi etnicizării lor, al recunoaşterii particularismelor. Odinioară, statul asimila. Astăzi, el purifică! Ca urmare a proceselor de dislocare socială şi naţională, determinate de globalizare şi de integrarea europeană (în cazul Europei!), majorităţile adoptă o atitudine defensivă, în timp ce minorităţile recurg la atitudini ofensive, chiar extremiste! Traseul extremist este cu un singur sens, sens unic!, şi conduce la: TERORISM, SECESIONISM şi, în cele din urmă, la FORMAREA DE NOI STATE!, o rearanjare pe harta globalistă a comunităţilor şi intereselor acestora. În ultimul timp, după declanşarea procesului de globalizare economică şi regionalizare, organizaţiile teroriste au pus accent, în rîndul populaţiilor autohtone, pe sentimentul înstrăinării teritoriale sau sociale, dispariţia minorităţilor naţionale, degradarea condiţiei umane, îmbogăţirea exagerată a unor cercuri şi influenţarea unor grupări politice naţionale, toate pe fondul respingerii dogmaticii occidentale. La acest început de mileniu, caracterizat prin radicalizare şi violenţă în politică, terorismul reprezntă doar „o formă mai concretă şi mai zgomotoasă” de politică. Majoritatea cercetătorilor sînt de acord că: decizia oamenilor de a se angaja în extremism violent este aproape mereu precedată de o aşa-zisă „criză”, care îi îndeamnă către o reconsiderare a statutului lor în societate, a atitudinii politice şi religioase, şi chiar o reevaluare a sinelui; „evenimentele catalizatoare” sînt decisive în facilitarea tranziţiei de la membru al unei simple grupări nemulţumite, la statutul de extremist violent; potenţialii sinucigaşi cu bombă au avut cel puţin un prieten sau o rudă ucisă de presupusul duşman , şi că, acest eveniment – în majoritatea situaţiilor – l-a determinat pe cel în cauză să realizeze că „ceva” trebuie făcut.
Este foarte răspîndită ideea că terorismul nu poate fi definit! Înlocuitor al romanticei guerilla (Che Guevara nu mai e la modă!), mijloc de exprimare al celor slabi, activitate alternativă la diplomaţiei, termenul îi denumeşte pe opozanţii oficiali ai unor regimuri. Ca şi „fascist”, „terorist” poate desemna pe oricine. Poţi analiza terorismul prin prisma efectelor sale distrugătoare, sau prin prisma cauzelor, amintite deja: alienare culturală şi socială, sărăcie, lipsă de perspective, oprimare, un acut sentiment de nedreptate care ţi se face permanent.
Combaterea terorismului – în formele bine cunoscute de disrupere a reţelelor (război asimetric), izolare a liderilor, privare de libertate – nu mai poate fi singura formă de reacţie la actele teroriste. Devene evident că a contracara doar forma finală de manifestare, violentă, este ca şi cum te-ai adresa doar efectului, nu şi cauzelor care stau la rădăcina problemei. Terorismul clasic, cu grupări şi celule în strînsă legătură, este acum înlocuit de o formă destructurată, multiformă, bazată pe o foarte bună strategie de comunicare şi promovare a ideologiei extremiste şi prin emergenţa unor nuclee sau indivizi care acţionează în mod voluntar, la distanţă şi fără o legătură explicită cu nucleul terorist ce îi inspiră.
Bibliografie:
http://www.timesonline.co.uk
Balint, Mario şi Cornea Raico: PRIMUL RĂZBOI AL MILENIULUI , Ed. Augusta, 2001
Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU : CRIZA, ACTORII GLOBALI ŞI NOUA ORDINE ; GESTIONAREA SITUAŢIILOR CRITICE - vulnerabilităţi şi riscuri .
Xavier Raufer: „Cele 13 capcane ale haosului mondial”, Ed. Corint, 2004
Ionel Nicu Sava : STUDII DE SECURITATE (ed. Centrul Român pentru Studii Regionale, 2005
Marret, Jean-Luc: TEHNICILE TERORISMULUI, Ed. Corint, 2002
Dobriţoiu, Radu-Costin: AFGANISTAN – un pămînt uitat de timp, Ed. Enciclopedică, 2002
Barna, Cristian: JIHAD ÎN EUROPA, Ed. TOP FORM, 2008
סיירת
Motto: „Singurul lucru necesar pentru triumful răului este ca oamenii buni să nu facă nimic”!Edmund Burke (1729-1797)
Situaţia de securitate din România pare scăpată de sub control, în ultimele săptămîni. Dacă mai punem la socoteală şi violenţele, agresiunea şi ura la care sînt supuşi conaţionalii noştri din Italia, pot spune, fără să greşesc, că Statul Român se dovedeşte incapabil să-şi apere cetăţenii. Şi atunci, vine întrebarea, pe care probabil mulţi secui şi-o pun: la ce bun un asemenea stat? La modul ideal, modelul poate fi oferit de... Israel care din 1948 este supus unor presiuni uriaşe în ceea ce priveşte lupta pentru apărarea propriilor cetăţeni. Şi cred, fără să greşesc, că Israelul este un model de urmat atît în ceea ce priveşte organizarea unităţilor speciale, cît şi în ceea ce priveşte voinţa politică de a-şi proteja cetăţenii. În spaţiul ex-Yugoslav, Tigrii lui Arkan, şi în Ungaria, Garda Maghiară, au înţeles mai repede decît noi că dacă statul nu este capabil să-şi protejeze cetăţenii, o vor face singuri. Moartea handbalistului român Marian Cosma a dovedit că o colaborare între cele două organizaţii poate avea rezultate pozitive, tardive, din păcate, pentru „Păsărilă”!
Dar, mi se pare interesant de povestit, succint, ce au atît de „special” unităţile speciale ale structurilor de forţă israeliene. Unităţile de forţe speciale ale armatei israeliene sînt desemnate în general prin denumirea sayeret, în ebraică סיירת, în titlul materialului, termen ce semnifică unitate de recunoaştere. În general, sînt unităţi ce aparţin brigăzilor operative combatante sau structurilor centrale, specializate în lupta de comando, operaţiuni speciale, lupta contra-teroristă şi care dispun de o tehnică mai complexă decît cea a armatei regulate. Sayeret Matkal, în ebraică סיירת מטכ"ל , Unitatea 269 Recunoaştere a Statului Major General, este considerată unitatea de elită a armatei israeliene. Se subordonează serviciului militar de informaţii Aman şi are ca misiune principală recunoaşterea în spatele liniilor inamice, strîngerea de informaţii şi lupta contrateroristă. A fost înfiinţată în anul 1957 de către Avraham Aman din veterani ai Brigăzii de Paraşutişti şi ai Unităţii 101 şi a avut ca model Serviciul Special Aerian (SAS) al Marii Britanii. Existenţa unităţii a fost ani de-a rîndul un secret bine păzit. Viitorii membri erau aleşi datorită legăturilor personale ale comandanţilor. Începînd cu anii 80, a fost înfiinţat un centru special de pregătire (Gibush), în cadrul căruia potenţialii membri sînt monitorizaţi constant de către medici şi psihologi, pe parcursul a multor zile în care sînt privaţi în mod constant de somn, odihnă şi hrană. După primirea în cadrul unităţii, militarii urmează un curs de pregătire timp de 8 de luni, perioada în care sînt instruiţi în diferite domenii (arte marţiale, folosirea armelor individuale, orientare în teren, recunoaştere, camuflare, culegere de informaţii, transmisiuni, explozibili). În cadrul Sayeret Matkal au fost recrutaţi şi au activat mai mulţi politicieni israelieni importanţi, precum Ehud Barak, Benjamin Netanyahu, Shaul Mofaz, Moshe Yaalon, Danny Yatom sau Avi Dichter. Sayeret Matkal este cunoscută mai puţin din poveşti şi filme şi mai mult din operaţiunile remarcabile la care a participat. A fost parte în toate războaiele duse de către Israel cu vecinii săi arabi (Egipt, Iordania, Siria, Liban), capturînd sau distrugînd instalaţii şi poziţii strategice de importanţă deosebită.
Shayetet 13, în ebraică: שייטת 13 , Flotila 13 este unitatea de comando naval a marinei militare israeliene (asemănătoare cu unitatea Navy SEAL DEVGRU). Împreună cu Sayeret Matkal este considerată elita armatei israeliene, avînd ca misiune principală combaterea terorismului şi operaţiunile speciale în mediu maritim. Antrenamentul constă în instrucţie de infanterie, paraşutism şi pregătire de specialitate la baza navală Atlit. Cursanţii sînt instruii în plasarea minelor pe cala navelor inamice, navigaţie, explozibili sau deplasarea cu ajutorul vedetelor rapide Snunit. Arma folosită în special de catre militarii Shayetet 13 este carabina americană M4A1, dar şi pistolul mitralieră AK 47.
Sayeret Yahalom este o unitate de genişti specializată în folosirea explozibilor (demolări, dezamorsări, geniu). Operează, deseori, împreună cu Sayeret Matkal şi Shayetet 13. Foloseşte în activitatea sa în mod frecvent roboţi teleghidaţi (pentru dezamorsări), precum şi buldozere blindate (pentru demolări). Este compusă din trei subunităţi :
YAEL - demolări, detonări de precizie, operaţiuni de geniu maritim,
YACHSAP - dezamorsări de mine, bombe şi dispozitive explozive artizanale,
SAMOOR - găsirea şi distrugerea tunelurilor şi depozitelor de arme şi explozibili folosite de către terorişti. Ar putea găsi şi armele de la Ciorogîrla!
Sayeret Shaldag - unitatea specială 5101 a Forţelor Aeriene Israeliene. Are ca misiune principală vizualizarea ţintelor aviaţiei cu ajutorul laserelor de mare precizie, în vederea bombardării lor. Secundar, unitatea mai îndeplineşte şi misiuni de recunoaştere, precum şi contraterorism şi salvare de ostatici. Se află situată la baza forţelor aeriene de la Palmahaim şi are în compunere între 40 şi 50 de militari, dotaţi, în general, cu arme de asalt M 16 sau M4A1, precum şi pistoale calibrul 9 mm Sig Sauer sau Glock, precum şi puşti cu lunetă Mauser SR 82/66, atunci cînd execută misiuni contrateroriste.
În afară de aceste unităţi, care se subordonează structurilor centrale, comandamentele teritoriale şi brigăzile operative au propriile lor unitati sayeret. Astfel, Brigada de Paraşutişti, zanhanim, şi cele trei brigăzi de infanterie (Nahal, Golani şi Givati) dispun de cîte o unitate de forţe speciale, de mărimea unui batalion, formate din trei companii specializate :
- PALHAN - Plugat Heil Handasa, specializată în detonări şi folosirea de explozibili;
- PALSAR - Plugot Siyur, specializată în recunoaştere;
- PALNAT - Plugat Neged Tankim, specializată în lupta antitanc.
În ultimul timp, din cauza transformării ameninţărilor, la nivelul acestor unităţi se observă o tendinţă de omogenizare a acestor specializări şi transformarea în forţe de luptă contrateroristă urbană!
Sayeret Golani , supranumiţi “Tigrii Zburători, a fost creată în 1951 ca pluton de cercetare a Brigăzii 1 Golani. Încă de la înfiinţare s-a dovedit a fi o forţă redutabilă, acţionînd pe tot teritoriul Israelului şi în afara graniţelor!
Sayeret Egoz este o unitate specială aparţinînd Brigăzii Golani. Are ca misiune, lupta contraguerillă în Teritoriile Ocupate (Fîşia Gaza şi Cisiordania). De asemenea, execută şi misiuni de recunoaştere în Liban.
Sayeret Nahal este unitatea de recunoaştere a Brigăzii Nahal. Zona de responsabilitate include cele mai violente oraşe din Teritoriile Ocupate, precum Jenin, Tulkarem şi Nablus. Are la activ cel mai mare număr de atentate dejucate din toată armata israeliană. Membrii subunităţilor PALHAR şi PALSAR sînt decoraţi, în special, pentru rolul lor în cea de-a doua Intifada.
Sayeret Givati , cunoscută anterior sub numele de "Vulpile lui Samson", are ca zonă de acţiune Fîşia Gaza. A fost înfiinţată în 1983 şi este una din cele mai active unităţi din punct de vedere operaţional.
Sayeret Duvdevan are ca zonă de responsabilitate Malul Vestic al Iordanului şi are ca misiune combaterea terorismului şi luările de ostateci. Militarii Sayeret Duvdevan acţionează de cele mai multe ori deghizaţi în arabi, ei cunoscînd la perfecţie limba, obiceiurile şi tradiţiile din zona în care îşi desfăşoară misiunea. De asemenea, cu ajutorul imaginilor luate din satelit şi de către avioanele-spion fără pilot, ei stăpînesc la perfecţie topografia cartierelor din oraşele palestiniene. Armamentul folosit constă, în principal, din pistoale mitraliera Uzzy, datorită dimensiunilor mici ce permit ascunderea lor cu uşurinţă sub haine.
Sayeret zanhanim este o forţă de comando ce aparţine de Brigada de Paraşutişti, capabilă să poarte şi să execute misiuni speciale aeropurtate. Sayeret zanhanim dispune de o putere de foc impresionantă, de la arme de asalt M 16, M4 şi AK 47 pînă la mortiere şi lansatoare de grenade reactive.
Am descris cît mai succint cu putinţă un angrenaj menit ca prin acţiunile pe care le desfăşoară să asigure securitatea şi liniştea poporului israelian. Şi, un amănunt interesant: oameni politici de forţă au fost membri ai acestor comandouri, trupe speciale sau servicii de informaţii israeliene, aflaţi TOT ÎN SLUJBA POPORULUI! Poate e de învăţat ceva...
PRIVATE MILITARY COMPANIES
Pe Mihai l-am întîlnit întîmplător în PX-ul din IZ, nu departe de fostul palat al lui Saddam Hussein, de la executarea căruia se împlinesc doi ani pe 30 decembrie 2008. Pe unii dintre noi, provenind din spaţiul Balcanic, te trădează faţa. Scrie pe fruntea ta, de la o poştă, că eşti român, sau sîrb, sau bosniac, sau macedon. Aşa scria şi pe faţa lui. Pe a mea nu! Şi nici pe a colegului său, bucureştean, despre care puteam să jur că e canadian. Făceam noi cumpărături şi am intrat în vorbă. Apoi, peste cîteva zile, ne-am revăzut întîmplător la biroul Gen. Bg. Cătălin Tomescu, directorul pentru operaţii al Comandamentului Reunit. Oltean din Băileşti, fumător de Cohiba, dialogul s-a înfiripat repede. Oficial nu-mi spune nimic. Prea mulţi confraţi au scris „abureli” despre ei, în decursul timpului. Neoficial, aflu că e în Baghdad de doi ani şi „bucureşteanul” de patru. Cîştigă o căruţă de bani. Mihai mai vine în ţară, din cînd în cînd, dar „bucureşteanul” preferă să vadă cele mai exotice colţuri ale planetei, în concediu, evident, atunci cînd nu este well gunner, la postul său din portbagajul Chevrolet-uluiTahoe. Misiunea well gunner-ului este aceea de a menţine vacuumul de 100 de metri între convoi şi restul autovehiculelor din trafic, pentru că majoritatea atacatorilor sinucigaşi se infiltrează din spate. Am sperat să ne mai vedem, la un rom cubanez şi o havană veritabilă. Nu am reuşit. Mihai a plecat în misiuni, eu în Camp Dracula.
Linşarea celor patru bodyguarzi americani aparţinînd firmei de securitate "Blackwater" la Fallujah, pe 31 martie 2004, a atras atenţia mass-media asupra rolului tot mai mare pe care îl au firmele particulare de securitate şi privatizarea războiului. Conform celor mai recente date, în Irak se află acum aproximativ 15.000 de bodyguarzi - personal de securitate particular, dintre care 6000 foarte bine înarmaţi, constituind practic o prezenţă militară paralelă în această ţară. Mii de veterani din Armată şi Poliţie - angajaţi ai unor firme particulare de securitate şi asistenţă militară din Statele Unite, Australia, Africa de Sud, Franţa, Belgia, Marea Britanie, Africa de Sud, Uganda, Filipine, Cipru sau Cehia -, plătiţi cu 1500 (o mie cinci sute) de dolari pe zi (în multe ţări leafa unui militar pentru o lună!), asigură protecţia demnitarilor occidentali, a funcţionarilor marilor companii petroliere americane sau a "boss-ilor" firmelor implicate în reconstrucţia Irakului. Firmele particulare de securitate şi asistenţă militară apelează şi la serviciile unor experţi în lupta anti-gherilă din Columbia şi Algeria, ale militarilor ruşi cu experienţa războiului din Cecenia, precum şi ale militarilor chilieni formaţi în anii regimului generalului Pinochet. Nu lipsesc luptătorii nepalezi din tribul „Ghurka”, recunoscuţi pentru cuţitele lor lungi şi încovoiate. Irakul atrage ca un magnet mercenari din toate colţurile lumii, mulţi dintre ei cu un trecut foarte „încărcat". Adică, sînt acele tipuri de luptători despre care, între altele, s-au realizat filme documentare gen Shadow Company (Compania din umbră), în regia lui Nick Bicanic. Cel puţin 310 de companii private de securitate internaţionale, au primit contracte din partea administraţiei americane pentru protejarea oficialilor, instituţiilor, convoaielor şi altor entităţi americane şi irakiene. Contractele au fost încheiate din 2003. Pentagonul a contestat o parte din datele prezentate în raportul respectiv, susţinînd cî poate confirma participarea a doar 77 de firme în misiunile de securitate din Irak în baza unor contracte în valoare de 5,3 miliarde de dolari.
Firma americană de securitate cea mai cunoscută din Irak este „Blackwater Security Consulting", care are angajaţi foşti militari din forţele speciale (DELTA, SEALS etc.), pentru a îndeplini misiuni încredinţate pînă acum doar „US Army". „Blackwater" este o firmă tipică în domeniul securităţii. Ea a fost înfiinţată de doi foşti ofiţeri SEALS. Are baza la Moyock (North Carolina), unde deţine un vast teren pentru antrenamente în domeniul misiunilor speciale, utilizat chiar şi de profesioniştii din US Army, contra cost! Întregul campus este prezentat de „Blackwater" drept „cel mai cuprinzător teren pentru pregătire tactică antitero din Statele Unite". Pe web, „Blackwater" se prezintă astfel: „Misiunea noastră este de a oferi clientului foşti militari, experţi în informaţii secrete şi foşti agenţi federali, cu o dovedită experienţă în operaţiuni speciale, care cunosc exigenţele interne şi internaţionale. Noi folosim doar specialişti aflaţi la cel mai înalt nivel profesional şi de motivaţie, utilizaţi de forţele americane şi de cele internaţionale în operaţiuni speciale, în culegerea de informaţii şi aplicarea legii".
Între aceşti profesionişti ai războiului, fără identitate, se află şi mulţi români. Ei lucrează pentru companii occidentale pentru că firmele româneşti de securitate sînt prea mici să se înfrupte din caşcavalul cel mare. BIDEPA a încercat, în urmă cu cîţiva ani, dar a dispărut de pe piaţă! Bărboşii sînt printre cei mai buni luptători din lume. La întoarcerea acasă, merită o discuţie mai amplă despre viitorul şi privatizarea războiului, a serviciilor secrete şi a intereselor diverse pe care aceste entităţi le apără. Cum merită un reportaj, sau un documentar-anchetă, foştii militari români angajaţi prin contract care au efectuat misiuni spectaculoase în teatrele de operaţii din Afganistan, Irak sau Balcani şi acum sînt lăsaţi la vatră de un sistem prea puţin prietenos cu oamenii săi. Un astfel de om este Laurenţiu Cuci, retras într-un sat din judeţul Arad. Puţini dintre consătenii săi ştiu că Laurenţiu cunoaşte Kabulul mai bine decît Timişoara, iar maşina lui era la deschiderea convoaielor cu demnitari care veneau sau plecau de la preşedintele Hamid Kharzai. Despre oameni ca el, ca Mihai, poate, altă dată.
Acestea sînt o parte a actorilor implicaţi în revoltele civile din întreaga lume. E bine să ştim că nici „revoluţionarii”, nici „luptătorii de gherilă”, nici „teroriştii” nu au apărut din senin, ei sînt victimele unui sistem inechitabil care oferă, unora, şanse maxime, altora, nici o şansă! Şocurile sociale generate de pierderea locului de muncă, strămutare, înrăutăţirea bruscă a condiţiilor de viaţă pot transforma cel mai paşnic cetăţean într-un individ de o rară violenţă.
Cel mai mare risc pentru echipele de ştiri intervine atunci cînd nu sînt conştiente de pericolul la care se expun. Reporterii se expun la un risc suplimentar atunci cînd organizaţia media din care fac parte este identificată cu una din părţile aflate în conflict. De aceea, este bine ca micile reclame şi logourile companiilor să fie îndepărtate sau să nu fie expuse. De asemenea, jurnaliştii pot deveni o ţintă dacă una din părţi consideră că imaginile sau înregistrările efectuate pot fi utilizate împotriva participanţilor: poliţiştii pot crede că o astfel de înregistrare le monitorizează maniera de intervenţie, iar demonstranţii sînt convinşi, de cele mai multe ori, că înregistrările sînt utilizate ulterior de forţele de ordine pentru a fi arestaţi, sau entru represiuni diverse.
În luptele de stradă se folosesc cele mai diverse instrumente. De la armele de foc, la arme albe – săbii, cuţite, macete -, arbalete şi prăştii, bîte, lanţuri, răngi metalice, pietre şi bile de rulment pe post de muniţie, sticle incendiare sau chiar bombe artizanale. Acestea pot fi plasate în diverse locuri din oraş, pentru a provoca, sau pentru a distrage atenţia. Aceste dispozitive explozive improvizate sînt camuflate în cele mai diverse locuri: în locuinţe, în faţa geamurilor sau uşilor, în obiecte electro-casnice, televizoare, sau în afară, la depozite, sub poduri, vehicule abandonate, adăposturi provizorii, sau cadavre de animale moarte. Ce trebuie să faci dacă dai peste un astfel de dispozitiv? În primul rînd să te îndepărtezi la cel puţin 100 de metri, să nu foloseşti telefonul mobil, să încerci să îndepărtezi trecătorii din zonă. Să te alarmezi dacă vezi un pachet suspect sau un plic voluminos într-un loc nepotrivit. Cu atît mai mult cu cît ambalajul este mai colorat sau cu mai multe desene, menit să atragă privirea. Trebuie evitate şi plicurile mari, voluminoase, care au multe timbre şi care conţin menţiunea: confidenţial, personal etc. În cazul în care primeşti ameninţări, verifică-ţi automobilul înainte de plecare. Uită-te în cîteva locuri cheie: la roţi, sub automobil, la eşapament. Verifică cele două scaune din faţă, ştergătoarele de parbriz, farurile, capotele, tabloul de bord şi compartimentul motorului.
Cînd plănuieşti să transmiţi un eveniment, ca de exemplu o demonstraţie, informează-te înainte despre mişcările probabile ale mulţimii, punctele cheie şi rutele sigure. Dacă echipa ta se separă, stabiliţi dinainte puncte şi ore de întîlnire şi încercaţi să aveţi linii directe de comunicare. Gîndeşte-te cum să poziţionezi camerele şi reporterii pentru a avea o imagine de ansamblu a scenei. Cu cît mai sus, cu atît mai bine! Ar trebui să existe mai mult de o cale de a părăsi locul. Dacă faci parte dintr-o echipă, lucrează cu aceasta. Rămîneţi împreună sau retrageţi-vă împreună. Retrageţi-vă mai bine mai devreme decît prea tîrziu. Poartă legitimaţia de presă… dar arat-o numai atunci cînd este sigur;
Setează telefonul mobil pe apelare rapidă a unui număr de urgenţă;
Fereşte-te de gaze lacrimogene;
Ia un prosop ud, apă şi nişte citrice;
Ia în considerare să porţi ochelari de protecţie;
Ia în considerare armele de protecţie dacă se folosesc arme de foc.
Poartă trusa de prim-ajutor şi învaţă să le foloseşti.
Poartă haine uşoare făcute din fibre naturale.
Acoperă-ţi braţele, picioarele şi gîtul.
Poartă hrană pentru o zi şi apă.
La mitinguri sau manifestaţii poţi întîlni grupuri de oameni care poartă căşti de motociclist pentru a nu putea fi recunoscuţi. De asemenea, poţi vedea automobile care nu mai au numere de înmatriculare pentru a nu fi identificate de poliţie. În aceste condiţii, trebuie să ţii cont că acest tip de manifestanţi nu au simţul răspunderii şi sînt mult mai înclinaţi să folosească forţa! Violenţa se poate declanşa din cauza furiei mulţimii. Un anumit tip de discurs politic, demagogic, susţinut de o oficialitate prezentă la miting, sau acţiunea poliţiei de a dispersa manifestanţii pot declanşa escaladarea violenţei. Odată dezlănţuită mulţimea, este mai dificil să părăseşti zona în care te afli. Protejează-ţi capul cu o şapcă şi bagă-ţi sub haine ziare şi bucăţi de carton care să atenueze posibilele lovituri de cuţit. Pentru a nu ajunge în această situaţie, e bine să obţii informaţii în avans cu privire la mişcările mulţimii. Inspectează locul înainte de desfăşurarea manifestaţiei, identifică un loc ferit şi căile de retragere în caz că situaţia scapă de sub control. Foloseşte staţii de emisie recepţie în comunicarea cu echipa ta. În acest fel, ai posibilitatea să interceptezi posibilele discuţii atît din partea poliţiei, dar şi a conducătorilor manifestaţiei. În caz că sînt folosite gaze lacrimogene, încearcă să stai pe direcţia opusă vîntului şi să ai un prosop ud prin care să respiri, în loc de mască de gaze, şi suc de lămîie, pentru atenuarea efectelor iritante. În micul rucsac de serviciu e bine să ai şi un mic stingător pentru cazul în care eşti atins de un cocktail Molotov. Foloseşte ochelari de protecţie, sau o cască de motociclist cu viziera lăsată. Dacă există informaţia că se pot utiliza arme de foc, poartă vestă anti-glonţ ca în zonele de război. Gloanţele de cauciuc sînt învelite în plastic. Ele te pot ucide dacă te nimeresc într-o zonă vitală! Trusa de prim-ajutor nu trebuie să lipsească. Poartă haine lejere, din fibre naturale, care nu ard la fel de repede ca cele sintetice, mîneci lingi, pantaloni lungi şi o eşarfă pentru protecţia gîtului. Apă şi hrană pentru o zi, în caz că nu veţi putea părăsi zona. O haină de piele este utilă pentru atenuarea şocurilor. Obţineţi imaginea de ansamblu a revoltei, de undeva de sus. Imagini şi sunete. Interviurile le poţi face ulterior! Încearcă să rămîi detaşat de mulţime. Eşti acolo pentru a arăta ce se întîmplă, nu faci parte din demonstraţie.
În cazul atacurilor teroriste, reporterii se expun la riscuri suplimentare. Înregistrarea acţiunilor de salvare, sau a ceremoniilor funerare, interviurile cu familiile victimelor pot declanşa furia celor din jur. Există pericolul ca în operaţiunea teroristă să fie folosite şi bombe secundare care sînt detonate după ce echipele de ordine şi de salvare, şi implicit reporterii, vin la locul primei tragedii. A doua bombă va face, evident, victime mai multe, cum s-a dovedit în atentatul de la Baghdad, din 25 octombrie 2009, cînd şi-au pierdut viaţa aproape 200 de persoane şi alte aproape 800 au fost rănite.
Din experienţa multor reporteri speciali reiese faptul că deplasarea la o astfel de acţiune se face cel mai bine cu un buggy. Buggy-ul este un automobil sport, din cadru de ţeavă, deschis, ce poate fi uşor de înmatriculat şi condus. Acesta oferă posibilitatea înregistrării din interior, deplasării rapide pe rutele aglomerate, părăsirea rutelor tradiţionale, nu se deteriorează în caz de răsturnare, nu dispune de suprafeţe vitrate care pot fi sparte şi pot rănii ocupanţii. Pentru conducerea unor astfel de automobile, reporterii speciali sînt gata echipaţi cu elemente de protecţie: haine de piele şi cască moto cu vizieră, extrem de utile pentru prezenţa la confruntări de stradă.
După eveniment, organizaţi un debriefing în redacţie, pentru completarea caietului cu lecţii învăţate.
2.2. Dezastrele naturale
Mai repede decît posibilitatea de a transmite din zone de conflict, este de a relata despre dezastre şi situaţii de urgenţă. Inundaţiile, alunecările de teren, accidentele chimice, pot schimba viaţa a mii de oameni în cîteva clipe. În aceste situaţii, comportamentul uman suferă modificări radicale şi bruşte, iar jurnalistul este pus în faţa unor situaţii extreme. În cazul situaţiilor de urgenţă:
Colaboraţi direct şi nemijlocit cu biroul de ralaţii publice şi presă al Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă din raza de acţiune. Respectaţi semnalistica afişată de ofiţerii de specialitate. Există posibilitatea să pătrundeţi, fără protecţie, în raioane contaminate chimic. Organizaţi-vă în „media-pool”-uri pentru a facilita transportul pe uscat sau pe apă spre zonele sinistrate. Nu blocaţi căile de acces spre taberele de refugiaţi. Organizaţi-vă munca în aşa fel încît să nu blocaţi acţiunile de salvare. Puteţi deveni victime!
Etapele intervenţiilor umanitare în caz de calamităţi naturale
Este esenţial ca intervenţiile umanitare în cazul unor calamităţi naturale să fie realizate în mod profesional, parcurgînd anumite etape pentru a creşte eficienţa (a acorda ajutor celor mai afectaţi, în bunuri, de care au nevoie reală) şi a minimaliza pierderile de resurse. BI Group este devotat profesionalismului în acordare de ajutor în evaluare pentru cei afectaţi de dezastre naturale.
etapa 0. Evaluarea nevoilor imediate şi resurselor disponibile de urgenţă. În cazul tuturor programelor sociale în general, dar în mod special în cazul intervenţiilor de urgenţă, o evaluare corectă a situaţiei înseamnă eficientizarea sprijinului. Din păcate mulţi uită acest lucru, şi văzînd catastrofa care afectează zeci, sute, poate chiar mii de familii, încep să le trimită ajutoare, uitînd că pentru aceste intervenţii există organizaţii specializate, profesioniste şi cu multă experienţă. Această etapă include şi inventarierea şi sincronizarea intervenţiilor cu cele întreprinse de instituţiile de stat locale, respectiv centrale cît şi ale altor organizaţii.
etapa 1. Intervenţie de urgenţă. Intervenţiile de urgenţă au ca scop asigurarea bunurilor de imediată necesitate celor sinistraţi, dar şi ajutorul acordat prin muncă voluntară, respectiv intervenţie de specialitate a echipelor pregătite pentru acesta (prim ajutor, debarasare în caz de cutremur, curăţenie în caz de inundaţii etc.). Bunurile de primă necesitate, sînt în cele mai multe cazuri alimente neperisabile şi obiecte de igienă corporală.
Concomitent cu prima intervenţie se realizează evaluarea nevoilor de sprijin pe termen mediu şi lung (de reconstrucţie). Pe termen mediu, avem în vedere cazarea temporară a celor care şi-au pierdut locuinţa, reparaţii de urgenţă medie la gospodăriile afectate. Ajutorul pe termen lung are întotdeauna şi o latură de prevenţie, scopul fiind ca în cazul reperării catastrofei, efectele acesteia să fie diminuate. În această etapă este esenţială colaborarea cu autorităţile de stat.
Etapa 2. Sprijin pe termen lung. După primul şoc şi impulsul de moment concretizat în ajutoare de urgenţă, mulţi uită după o vreme de cei sinistraţi. BI Group are iniţiativa de reconstruirea a comunităţilor afectate. În cazul unor calamităţi, care nu necesită intervenţie de urgenţă – cum ar fi seceta – acest gen de sprijin este singurul.
Dezastrul natural nu te anunţă. Te ia pe nepregătite! Totuşi, un om prevenit este pe jumătate salvat. De aceea, responsabilitatea presei faţă de o comunitate, în cazul unui dezastru natural, începe cu mult înainte de producerea acestuia. În faza pre-dezastru, atunci cînd se derulează acţiunile de prevenire, realizate de reporterul specializat în colaborare cu ofiţerul de relaţii publice şi compartimentul de prevenire din cadrul Inspectoratelor pentru Situaţii de Urgenţă.
Ce trebuie să ştie un cetăţean despre faza pre-dezastru? În primul rînd, că trebuie să înveţe semnalele acustice de alarmare, să păstreze deschise aparatele de radio, dar, mai ales, să păstreze, în casă, permanent, un stoc de alimente şi apă, pentru cîteva zile, medicamente, pături, saci de dormit, lumînări, lanterne, documente personale. În faza post-dezastru, trebuie să respecte cu stricteţe îndrumările autorităţilor, să sprijine echipele de voluntari şi să informeze rudele şi prietenii că se află în siguranţă, sau nu!
Semnalul de alarmare în caz de dezastru este: 5 impulsuri a cîte 16 secunde fiecare, cu pauză de 10 secunde între ele.
Ce trebuie să ţineţi seama la realizarea reportajelor: Cei mai apropiaţi oameni pe care se poate conta într-o situaţie de dezastru sînt vecinii care nu au avut de suferit. Fie ca sînt din aceeaşi localitate, ori din localităţile imediat învecinate, ei au posibilitatea să ajungă primii la locul dezastrului. Victimele unui dezastru, mai ales în primele ore, sînt copleşite şi dezorientate, ele avînd nevoie de prezenţa şi susţinerea morală a celorlalţi. O supă caldă sau un ceai, o sticlă cu apă, o haină uscată, o mînă de ajutor şi o vorbă de încurajare pot să readucă speranţa în sufletul celui lovit.
Inundaţiile pot fi prevăzute, cu excepţia celor instantanee, care se manifestă similar spargerii unui baraj. Astfel, acest tip de dezastru este precedat, de obicei, de intervale mari de prevenire. În funcţie de amploarea lor, inundaţiile pot distruge imobile, poduri şi recolte, pot ucide oameni, animale domestice şi faună. Coordonarea operaţiunilor de intervenţie pentru limitarea consecinţelor inundaţiilor reprezintă o provocare pentru serviciile de urgenţă, deoarece, uneori, sînt acoperite de apă arii vaste de teren. În aceste condiţii, organizarea logisticii, transportului şi distribuţiei ajutoarelor este dificilă, cu atît mai mult cu cît, adesea, este deteriorată şi infrastructura locală. După producerea inundaţiei pot apărea riscurile izbucnirii unor epidemii, cele mai probabile fiind bolile infecţioase cu transmitere hidrică (holera, hepatita A etc).
Dezastre colaterale ce pot fi cauzate de ploi puternice şi inundaţii: Cedări de baraje sau diguri - pot fi provocate de o construcţie defectuoasă, sau de deplasarea fundaţiei barajului în urma unui cutremur sau a unor foraje efectuate în apropiere. Barajele sau digurile construite din pămînt sînt mai predispuse să cedeze cînd ploile excesive umplu rezervorul peste cota de atenţie sau pînă la refuz. Alunecările de teren - reprezintă alunecarea unor straturi de pămînt, aflate la suprafaţa solului, peste cele de dedesupt, sau desprinderea unor bucăţi masive de sol şi pietre. Alunecările de teren sînt provocate, şi se asociază, de cele mai multe ori, cu alte dezastre cum ar fi furtunile locale puternice şi inundaţiile provocate de rîuri, defrişări masive, căderi de ploi abundente, topirea bruscă a zăpezii, eroziunea solului sau cutremure.
Un cutremur este reprezentat de o neaşteptată vibraţie a pămîntului, cauzată de separarea şi deplasarea plăcilor tectonice sub suprafaţa pămîntului. Cutremurele, în funcţie de intensitate, pot avea ca efect prăbuşirea cladirilor şi a podurilor, întreruperea liniilor de telecomunicaţii şi de electricitate, producerea incendiilor, exploziilor şi alunecărilor de teren. Cutremurele mai pot cauza, de asemenea, modificări ale mediului şi imense valuri oceanice. Pentru a nu greşi la redactarea unei informaţii, iată cîţiva termeni asociaţi cutremurului: Replică – un cutremur de intensitate mai mică, sau similară, care urmează principalului cutremur. Falie – fisură de-a lungul căreia alunecă plăcile tectonice. Epicentru - zona de pe suprafaţa pămîntului aflată deasupra punctului unde a luat naştere cutremurul. Unde seismice - vibraţii care se propagă spre exterior dinspre locul de producere a cutremurelor, cu viteze de cîteva zeci de kilometri pe secundă. Magnitudine – indică energia eliberată în urma cutremurului. Această energie poate fi masurată cu ajutorul aparaturii speciale şi este redată în mod grafic prin marcaje pe scara Richter. Magnitudinea 7 pe scara Richter indică un cutremur puternic. Fiecare număr întreg de pe scară reprezintă o creştere de 30 de ori a energiei eliberate.
Nu contribuii la transmiterea zvonurilor, ştirilor false, a panicii şi a dezordinii! Eşti profesionist!
În cazul declanşării unui incendiu. Exersează evacuarea mergînd aplecat spre sol.
Pipăie uşa înainte de a o deschide. Dacă e fierbinte, alege altă ieşire. Învaţă să te opreşti, să cazi la podea şi să te rostogoleşti, în situaţia în care hainele ţi-ar lua foc. Nu turna niciodată apă pe foc cu grăsimi!
Tornada este o furtună violentă, caracterizată printr-o spirală, un nor în formă de pîlnie care, deplasîndu-se cu viteză, care provoacă distrugeri importante şi care se întîlneşte tot mai des în România, în partea de sud a ţării.
Accidentul chimic reprezintă o eliberare necontrolată în mediul înconjurator a unor substanţe toxice industriale (STI) cu concentraţii mai mari decît cele maxime admise, punînd astfel în pericol sănătatea populaţiei. Un accident cu substanţe periculoase poate avea loc oriunde. Comunităţile aflate lîngă fabrici chimice sînt expuse la riscuri sporite. Totuşi, substanţele periculoase sînt transportate pe străzi, căi ferate şi rute navale zilnic, astfel că orice zonă este vulnerabilă la un asemenea accident. De asemenea, nu există gospodarie în care substanţe potenţial periculoase să nu fie utilizate şi stocate. Învaţă să detectezi prezenţa substanţelor periculoase. Multe din substanţele periculoase nu au gust sau miros. Unele substanţe pot fi detectate deoarece provoacă reacţii fizice, precum lăcrimatul ochilor sau greaţa. Unele substanţe periculoase ajung pe sol şi pot fi recunoscute după aspectul uleios sau spumant.
Reporterii, editorii, fotoreporterii şi echipajele de ştiri sînt implicate în acoperirea a numeroase tragedii în timpul vieţii lor. Toate au victime! Toate afectează comunităţile! Toate crează amintiri de durată! Pentru a acoperii orice tragedie în mod eficient, reporterii speciali trebuie să ia în considerare trei lucruri importante: Victimele. Moartea sau rănirea lor au ca efect unda de durere ce se propagă în familie şi comunitate. Comunitatea. De modul în care reporterii acoperă mediatic tragedia, va fi influenţată comunitatea respectivă. Chris Peck, presedinte al Associated Press Managing Editors, a declarat pe 11 octombrie 2001, în Milwaukee: „Ziarele noastre au ajutat această naţiune să înţeleagă ce s-a întâmplat în New York şi Washington, DC, paginile noastre continuă să aducă comunităţile împreună. Reporterii noştri, fotografi şi editori posedă competenţe unice şi de valoare, care au contribuit la o întelegere a naţiunii”! Nimeni nu poate controla reacţia umană în faţa unei tragedii. Reporterii speciali se confruntă cu provocări neobişnuite atunci cînd transmit de la astfel de tragedii. Ei interacţionează printre primii cu victimele, sfîşiate de o durere fără seamăn. Corespondenţii speciali, acoperiţi de multe ori „de sînge şi curaj”, cum se exprima un producătorul executiv al celebrului Jim Clancy, de la CNN, în 2003, la Baghdad, pe acoperişul Hotelului Palestina!, se înconjoară, de multe ori, cu un zid care-i separă de supravieţuitorii unei tragedii. Intervievînd astfel de oameni, zidul protector îl împiedică pe jurnalist să se exteriorizeze, deşi, de multe ori simte această nevoie. O poate face, şi o face, de cele mai multe ori împreună cu colegii, sau singur, în faţa multor sticle de bere, sau pahare cu rom, sau plînge singur, închis în baia camerei de hotel, departe de propria familie, în cea mai mare parte a timpului. Corespondenţii speciali se află cot la cot cu salvatorii în situaţiile de urgenţă. De aceea, simptomele de stress post-traumatic de care suferă jurnaliştii, sînt identice cu cele ale ofiţerilor de poliţie, sau pompierilor, cu singura deosebire că reporterii nu primesc nici o consultanţă de specialitate. Despre sindromul post-traumatic voi scrie cîteva cuvinte la finalul acestui manual.
Pe viitor, situaţiile de urgenţă la nivel naţional, şi nu numai, se vor înmulţii. De aceea, acest manual îşi doreşte să iniţieze reporteri speciali mai eficienţi în orice fel de mediu ostil. Eficienţa înseamnă şi corectitudine şi demnitate. De aceea, iată cîteva sfaturi de intervievare a victimelor:
1. Întotdeauna, tratează victimele cu demnitate şi respect, aşa cum ţi-ai dori să fii tratat într-o situaţie similară. Reporterul va căuta întotdeauna supravieţuitori. Abordează-i cu sensibilitate şi acceptă refuzul lor. Viaţa unui om este mai importantă decît orice poveste sau fotografie.
2. Identifică-te în mod clar: „Eu sînt Ion Gheorghe de la Radio România Actualităţi şi fac o poveste despre viata Anei". Nu fii surprins dacă eşti primit cu o reacţie dură, la început, mai ales de la părinţii cu victime copii. Nu răspunde la această reacţie cu asprime.
3. Poti să spui că îţi pare rău pentru pierderea suferită, dar niciodată nu spune: „Am înţeles" sau „Ştiu cum te simţi".
4. Cea mai mare greşeală a unui reporter este să vorbească prea mult, în astfel de situaţăă. Şi nu numai! Nu copleşii interlocutorul cu întrebări grele, emoţionale, din primul moment. Întreabă-l, de exemplu: „Povesteşte-mi ceva despre viaţa Anei”!
5. Fii deosebit de atent atunci cînd intervievezi rudele. Scopul este să obţii informaţii în plus, nu să scrii necrologuri! Dacă primeşti o reacţie dură, lasă un număr de telefon, sau cartea de vizită, şi explică faptul că te poate solicita oricînd. Acest comportament conduce deseori la cele mai bune poveşti!
Cum vorbeşti sau scrii despre victime?
1. Concentrează-te pe viaţa persoanei în cauză! Află ce a făcut persoana, personalitate, convingeri, mediu (împrejurimile, hobby-uri, familie şi prieteni). Tratează viaţa victimei la fel de atent, ca un fotograf în definirea un portret.
2. Fii exact, întotdeauna! Verifică de mai multe ori mici detalii. Motivul? Primele declaraţii, în stare de şoc, pot fi confuze sau inexacte. De asemenea, poţi obţine informaţii suplimentare şi citate noi pe care le poţi utiliza. 3. Utilizează detalii pertinente, care furnizează imagini din viaţa lor. Exemplu: „Anei i-a plăcut să cînte la chitară”.
4. Evită detaliile macabre despre decesul victimelor. Întreabă-te dacă acestea sînt utile, sau fac un rău inutil familiilor victimelor, în goana după audienţă.
Pe parcursul anilor de experienţă am aflat că cel mai greu este să relatezi despre tragedii din propria comunitate. Corespondenţii externi vin şi pleacă, dar tu rămîi să trăieşti, în continuare, într-o comunitate care-ţi poate reproşa unele inexactităţi, stîngăcii, exagerări. De aceea, e bine să: 1. Înţelegi că implicarea ta în relatare va avea un impact important în comunitatea în care vieţuieşti. Tonul şi atitudinea ta poate reprezenta tonul şi atitudinea comunităţii. Sau poate determina aceasta! 2. Relatează poveşti despre viaţa victimelor şi efectul lor asupra comunităţii tale. În multe cazuri, rudele victimelor vor să vorbească atunci cînd îşi dau seama că reporterul este deschis spre aceste tipuri de poveşti. 3. În mod constant, întreabă: Ce are nevoie publicului să cunoască?
Ce se întîmplă după? Cu reporterul special? Întreaga echipă care ia parte la o acţiune în mediu ostil sau la o tragedie este afectată. Evident, în mod diferit, în funcţie de expunerea personală la tragedie. Unii sînt afectaţi imediat, alţii după cîteva zile, săptămîni sau luni. Corespondenţii specializaţi şi-au dezvoltat mecanisme de apărare care îi ajută să facă faţă unor astfel de situaţii. Problemele personale amplifică, însă, situaţia. Oboseala şi starea de iritare bruscă sînt două semne că „ceva s-a întîmplat”! În această situaţie, atenţia editorului faţă de tine poate fi importantă. În Statele Unite, Henry Freeman, editor al News Oficial în White Plains, NY, i-a scris reporterului său special după evenimentele de la 11 septembrie 2001: „Cititorii noştri au nevoie de noi, acum, mai mult ca oricînd. Ce facem în fiecare zi - mai ales acum - este important. Dar, de asemenea, este important să ai grijă de tine. Şi să avem grijă unul de celălalt. Îţi multumesc pentru privilegiul şi onoarea de a fi editorul Dumneavoastră." Senzaţional! În paranteză fie spus, cîţi dintre editorii români s-au adresat astfel reporterilor lor care au relatat despre numeroase tragedii?
Se întîmplă, de multe ori, ca reporterii să fie primii la locul unei tragedii, înaintea poliţiei sau pompierilor. În acele momente, se pot confrunta cu o mare dilemă de etică: să ofere ajutor victimelor, să ajute la evacuarea răniţilor, pînă la sosirea ambulanţelor, sau să-şi facă, pur şi simplu treaba, ignorînd victimele! Din această cauză, efectul psihologic asupra jurnaliştilor, nu trebuie ignorat. Revenind „în lumea reală”, nu-ţi mai găseşti locul.Şi singura şansă de a te salva este să te întorci în mediul ostil cu care te-ai obişnuit. În lumea reală, emoţiile îţi sînt amorţite, ai tendinţa să eviţi oamenii şi ieşirile în public, eşti iritabil uşor, nervos, cu tulburări de somn şi o permanentă senzaţie de insecuritate. Apar problemele la locul de muncă şi în familie.
La fel ca în cazul acoperirii revoltelor sociale sau gherilelor urbane, dezastrele neturale implică deţinerea de echipament special, kit-uri medicale, pregătire specială alături de specialişti, pompieri şi salvatori. E bine să ştii cum se mînuieşte un stingător şi cum se cară în spate un rănit. La fel ca în cazul intervenţiilor urbane, buggy-ul este cel mai indicat pentru a ajunge într-o zonă devastată. Este uşor, poate circula şi pe altfel de drumuri, se poate strecura prin coloanele de maşini şi camioane cu ajutoare.
Pentru că reporterii speciali sînt în timpul misiunii doar concurenţi şi nu... inamici, un ONG din Macedonia a avut ideea ca în perioada Războiului din Kosovo să sprijine corespondenţii de presă trimişi să acopere conflictul. DEMS (deep expeditionary media support) punea la dispoziţia reporterului, în special de presă locală sau freelance, care nu aveau în spate producători şi o întreagă logistică, acces la „instrumente” de siguranţă personală şi facilităţi de comunicare, transformate, în definitiv, tot în siguranţă! Mijloc de transport în comun (microbuz), protecţie armată (o companie privată asigura securitatea deplasării în sudul provinciei Kosovo), veste anti-glonş, căşti, telefonie prin satelit, computer, fax, apă, hrană şi un cort cu paturi pentru odihnă era tot ce-ţi puteai dorii! Mai mult, lucrătorii ONG-ului, jurnalişti membri ai asociaţiilor de jurnalişti din Macedonia, intermediau conferinţe de presă pentru acest media-pool, într-un cort special amenajat din cadrul DEMS. Altfel spus, DEMS reprezenta o unitate mobilă care asigura protecţia reporterilor, crea un media-pool şi acţiona ca o curea de transmisie între jurnalişti (care se expuneau mai puţin sau aproape deloc în zona critică) şi ofiţerii de relaţii publice sau purtătorii de cuvînt ai comunităţilor locale.
În 2006, am acoperit, pe toată perioada, şi pe toată lungimea, 1056 km, inindaţiile Dunării în România. Am fost martorul unor scene incredibile, însă, una o voi ţine minte: bărcile cu sinistraţii din cartierul tulcean Tudor Vladimireescu se îndreptau spre mal. Dunărea era agitată, erau valuri, vîntul bătea cu putere. Subofiţerul de la ISU era concentrat. Dinspre mal, o altă barcă, tixită cu reporteri şi cameramani se îndrepta în viteză spre barca de salvare. O coliziune părea iminentă. Doar o minune a salvat situaţia! Situaţia ar putea fi salvată şi prin apariţia, în România, a unui DEMS! O astfel de unitate mobilă ar facilita accesul reporterilor la informaţie şi ar asigura că salvatorii nu vor mai fi încurcaţi, sau puşi în pericol, de reporterii trimişi la faţa locului. Evident, un astfel de organism pare a îngrădi accesul jurnaliştilor în „teatrul de operaţiuni”. ATÎTA TIMP CÎT JURNALISMUL DE CRIZĂ NU DEVINE O SPECIALIZARE LA NIVELUL ÎNTREGII MASS-MEDIA DIN ROMÂNIA, DEMS-URILE REPREZINTĂ SOLUŢIA „DE MIJLOC”!
3. Războiul
Din 1945 pînă în 2000 lumea acunoscut doar 26 de zile de pace! Între 1945 şi 2005 s-au înregistrat 132 de războaie din care doar 7 s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor şi 38 cu moderarea unei terţe părţi. Înainte de 1945, aproximativ 20% din victimele de război erau civili. În 1970, 70% erau civili. În 2000, 85-90% erau civili, pentru ca după anul 2000 victimele să fie aproape în exclusivitate civile! În această situaţie, este firesc să existe un corp reportericesc specializat pe astfel de misiuni. În Occident! La noi în ţară abia în ultimii ani, reporterii de război au început să-şi facă un nume, iar din 2004 Ministerul Apărării Naţionale organizează cursuri pentru corespondenţii de război acreditaţi la minister şi care au perspectiva de a se deplasa în teatrele de operaţiuni alături de armata naţională. Date fiind calificările superioare, logistica şi bazele de care dispun, cursurile pe specific de război organizate de MapN sînt cele mai bune din ţară, iar concurenţa este puţin probabilă. Din acest considerent, BI Group şi Tuareg Team au ales cele două module de pregătire dedicate pe situaţii de urgenţă şi revolte civile!
La fel ca şi în celelalte cazuri, înainte de plecarea într-o astfel de misiune, cunoaşterea beligeranţilor este esenţială. Dacă pînă la finele Războiului rece se înfruntau două tabere, doi „balauri”, acum, după ce capetele celor doi au fost tăiate, la fel ca în legende, mii de şerpi teribil de veninoşi şi periculoşi şi-au făcut apariţia. Este bine să ţii seama de ei înainte de plecarea într-o anumită zonă. Un jurnalist care este conştient de pericole şi gîndeşte în perspectivă are mai multe şanse de a rămîne în viaţă şi nerănit. Cea mai bună apărare de care dispune un jurnalist este atenţia lui. Dacă încearcă să înţeleagă strategia combatanţilor dintr-o zonă de război şi potenţialele arme folosite, un jurnalist poate reduce şansele de a fi rănit sau ucis. În cazul în care călătoreşti „nesupravegheat” în zone de conflict trebuie să ştii exact unde eşti şi unde sunt situate diferitele forţe implicate. Atunci cînd călătoreşti alături de militari rişti să devii ţintă fie pentru că eşti confundat cu un soldat, fie pentru că eşti considerat a fi asociat cu duşmanul. Există trei motive pentru care poţi deveni ţintă: # te afli în locul nepotrivit la momentul nepotrivit (ghinion!), eşti perceput greşit, ca o ameninţare militară şi pentru că eşti jurnalist. Cum să nu fii luat ca ţintă, din greşeală. Asigură-te că nu porţi îmbrăcăminte în stil militar, tip camuflaj, sau provocatoare (fetele). Nu uita că aparatura de filmare poate fi confundată cu o armă. Blitzul de la aparatul de fotografiat poate fi luat drept foc la gura ţevii. În unele cazuri, o cameră de filmat aşezată pe umăr poate fi confundată cu un lansator de grenade SAM 7! Obiectivele de la cameră- aparat, ochelari, ţinte de pe curele, ceasuri – pot strălucii în soare. Luminile de pe cameră pot atrage atenţia de la o distanţă foarte mare, mai ales noaptea. Ţigările aprinse pot fi văzute de la o distanţă mare şi pot atrage atenţia lunetiştilor. Să nu fii împuşcat. Pentru a fi eficient, ceea ce faci trebuie să oprească un eventual glonţ. Un mic pom, un gard de lemn sau caroseria unei maşini NU te vor proteja. Pămîntul este un excelent absorbant al gloanţelor, de aceea se obişnuieşte să se umple saci cu nisip. Dacă trebuie să te ascunzi în spatele unei maşini obişnuite, încearcă să pui partea cu motorul între tine şi punctul de tragere. Cînd te afli într-o clădire încearcă să te ascunzi într-o încăpere fără ziduri exterioare – în baie -.
Corespondenţii de război au nevoie să cunoască bine tactica militarilor, comportamentul lor, tehnica de luptă, armamentul şi minele folosite în conflict. De cele mai multe ori acest lucru face diferenţa între viaţă şi moarte! Spus „dintr-o mînă”, cum se spune, pistoalele şi puştile mici sunt arme de viteză mică, care trag un glonţ cu o viteză mai mică decît cea a sunetului. Cele mai multe gloanţe sînt realizate din metal cu înveliş de cupru. Gloanţele dum-dum sînt gloanţe obişnuite, crestate artizanal pentru ca fragmentele rezultate să provoace cît mai multe „daune” în interiorul corpului. Acest tip de muniţie este, oficial, interzisă. Glonţul cu metal multiplu provoacă o explozie în interiorul organismului şi victima nu mai are nici o şansă de supravieţuire, indiferent de locul în care a fost împuşcată. Gloanţele incendiare au menirea de a incendia obiectivele vizate, iar gloanţele trasor de a stabiliza tirul. Vestele antiglonţ te vor proteja împotriva gloanţelor trase de pistoale şi pistoale automate! Pistoalele şi puştile automate şi semiautomate au tendinţa de a trage la înălţime şi spre dreapta. Cu un pistol, un soldat bine antrenat ar putea să nimerească o ţintă umană de la cel mult 20 de metri. Armele de viteză ridicată (carabine sau mitraliere) trag gloanţele cu o viteză mai mare decît a sunetului. Dacă auzi un glonţ înseamnă că deja te-a ratat! În mîinile unui soldat antrenat o mitralieră are acurateţe de la 70 – 100 metri, în timp ce un asalt cu o carabină de viteză ridicată prezintă acurateţe de la 200 – 300 metri. Principalele arme pe cîmpurile de luptă sunt: M16 – americană şi AK 47 – fostă sovietică. Gloanţele trase cu oricare din aceste două arme pot străpunge o cască de oţel de la o distanţă de cel puţin 1000 metri. Deci, eşti supus riscurilor dacă te afli la 1500 metri. Dacă începe tirul, e bine să te fereşti. Dacă te aflii în apropierea unui automobil, e bine să ştii că doar compartimentul motor te poate proteja în realitate. Portierele, sau portbagajul în care, culmea!, se află şi rezervorul de benzină, nu pot împiedica gloanţele. Poate doar în filmele proaste! Nu te ascunde într-un loc care a fost supus anterior tirului. Acest obiectiv rămîne activ şi rişti să fii împuşcat. Pentru a fi eficiente, refugiile trebuie chiar să oprească gloanţele, nu doar să obtureze linia de vedere. Trunchiul unui copac este ok, dar un copac mic sau un gard, nu! Movila de pămînt este cea mai bună protecţie pentru că pămîntul absoarbe energia glonţului. Pereţi de cărămidă NU te protejează de glonţul cal. 7,62 tras de un AK-47! Nici butoaiele metalice umplute cu lichid. Dacă te afli într-o casă supusă unui tir cu arme automate, mergi pe burtă şi refugiază-te în baie, chiar în cada de fontă, sau în încăperi care nu au pereţi exteriori. Peretele de beton poate fi străpuns cu mitraliera de 12 mm sau de 14 mm! Dacă este posibil, udă saltelele de pe paturi şi ridică-le în faţa ferestrelor şi a uşilor. Te vor proteja de gloanţe sau schije. Dacă participi la sărbătorirea unei victorii, la care se trag focuri de armă în aer. E bine să ştii că în conformitate cu legile fizicii elementare, cu Legea Gravitaţiei, ceea ce urcă, trebuie să şi coboare. Şi un glonţ tras în plan vertical coboară cu 190 km/oră! Mulţi oameni au fost ucişi de focurile festive!
Dar, să continui! O puşcă cu lunetă poate fi precisă de la o distanţă de peste 600 metri, pe timp de zi şi 300 metri pe timp de noapte. Dacă descoperi pe haine un punct mic, luminos şi roşu, să ştii că tocmai ai fost ochit cu un dispozitiv laser. În general, un lunetist îşi stabileşte poziţia într-o clădire cu numeroase ferestre, niciodată la ultimul etaj şi niciodată sprijinit de fereastră. Mansardele de case protejate cu săculeţi de nisip, sau prin acoperiş, prin înlăturarea unor foi de ţiglă. Văzut de departe, această deschizătură pare efectul unui tir! Ecoul unui foc de armă se propagă în toate direcţiile cu o viteză de puţin peste 330 de metri pe secundă, în timp ce glonţul are o viteză de 1000 de metri! În mediu urban, atunci cînd sunetul are mai multe obstacole, este imposibil de detectat locul de unde provine. Asta se întîmplă numai în filme! În cîmp deschis, ecoul poate trăda locul unde este amplasat lunetistul. Un lunetist bun caută, de obicei, o locaţie care va genera ecouri multiple! Cîteva sfaturi: Fii în permanentă mişcare, dar găndeşte-te înainte de a-ţi schimba locaţia. Nu zăbovii prea mult pe nici o terasă, la cafea sau bere. Schimbă permanent locaţiile! Astfel vei induce în eroare „cozile”. Zăpada, ploaia, vîntul şi ceaţa sînt aliaţii tăi împotriva lunetiştilor.
Bombardamentele tancurilor au o distanţă de acoperire de 2 – 4 km. Artileria uşoară are o distanţă de acoperire de 17 km, cea medie de 24 km, iar artileria grea de 30 km. Multilansatoarele de rachete au o distanţă de acoperire de 30 km şi pot arunca 8000 de obuze pe o suprafaţă de mărimea unui teren de fotbal!
Fii cu ochii în patru. Dacă vezi că populaţia dispare de pe stradă, iar magazinele şi-au tras obloanele metalice, să ştii că eşti în pericol! Dacă începe atacul, aruncă-te pe sol şi caută o protecţie, sau intrarea în cel mai apropiat adăpost civil. Dacă nu există, încearcă să te ascunzi în centrul unei clădiri. Evită să laşi umbră care poate fi văzută prin ferestre. Atunci cînd intrii într-o clădire abandonată, fii atent la praguri, unde pot fi instalate capcane explozive. Nu atinge nimic în interior.
Cele mai periculoase sînt minele anti-personal şi dispozitivele explozive improvizate (IED). În ultimii ani, acestea fac mai multe victime în rîndul jurnaliştilor, decît schimburile de focuri. Minele anti-personal sînt concepute pentru a mutila sau ucide. Cele cu fragmentaţie, care pot conţine bile de rulment, rănesc sau ucid pe o suprafaţă mai mare, pînă la 200 de metri. Minele pot fi mici şi atractive pentru copii, precum sinistrele „butterfly”! De aceea, nu părăsii niciodată drumul marcat, nici măcar pentru nevoile fiziologice. Se pot face şi în spatele maşinii, ascuns de o portieră. Nu atinge minele, bombele sau rachetele neexplodate şi nu cumpăra astfel de jucării ca amintire, aşa cum a făcut o echipă de jurnalişti japonezi, în 2003. Întorşi din Iraq la Amman, în Iordania, o grenadă luată ca amintire a explodat pe aeroportul internaţional! IED-urile sau minele, pot fi declanşate prin radio, telefon mobil, pot avea ceas, sau printr-o sîrmă, prin presiune sau de-presiune. Minele de tip PMR şi PROM lăsate în natură, devin mai sensibile primăvara, după ce presiunea exercitată de zăpadă, pe timpul iernii, asupra lor, scade treptat. Ele pot exploda la cea mai mică mişcare, vibraţie sau atingere! PMA-2 sînt realizate din plastic verde şi au 100 de grame de exploziv. Ele sînt greu de detectat în aeroporturi sau porţi de securitate. PMA-3 sînt mine anti-personal, plasate la 3-4 paşi unele de altele, în linii de 20 de metri, uşor acoperite, dar cu declanşatoarele întotdeauna la vedere. PROM-1 sînt camuflate cu pietre, dar nu sînt aşa sensibile. MRUD sînt ataşate de copaci, sau la baza acestora şi sînt detonate prin fir. Pot rănii 7 persoane la o distanţă de 20 de metri. Astfel de mine pot fi plasate şi în ruinele caselor sau sub apă, în vaduri de rîu ce trebuie traversate. În cazul în care pătrunzi, din greşeală, într-un cîmp de mine anti-personal şi ai colegi răniţi. Este bine să rămîi calm, să inspectezi terenul din jur şi să nu sari în ajutorul colegului. Ai mare „şansă” să calci pe o mină soră. Terenul minat se verifică pe burtă, cu cuţitul în unghi de 30 de grade sprijinit pe latul mîinii stîngi. Dacă ai hotărît extragerea colegului, fă-o doar pe acelaşi drum pe care l-a făcut el. Sau, dacă ai curaj, dă maşina cu spatele pînă în dreptul celui rănit. Acesta va fi evacuat pe geamul din spate, sau o portieră laterală. Automobilul, chiar dacă va fi avariat, de exploziile minelor declanşate, va putea evacua rănitul în siguranţă.
În cazul în care automobilul, de preferinţă blindat, cu care te deplasezi este prins într-o ambuscadă. Accelerează şi încearcă să părăseşti zona. Întoarce automobilul, dacă zona din spate nu este blocată. Părăseşte discret automobilul şi ascunde-te pe marginea drumului, sau stai lîngă maşină, ferit. În cazul în care se trage, ascunde-te! Doar compartimentul motorului te poate ferii cu adevărat de gloanţe. Evită să te ascunzi în spatele portierelor, sau a caroseriei, a port-bagajului, sau a rezervorului de combustibil! Dacă circulaţi în convoi. Convoaiele sînt, de obicei, securizate de militari sau agenţi privaţi de securitate. Păstrează, în mers, o distanţă de 50 de metri de automobilul din faţă şi permanent contact vizual. Păstrează viteza constantă, de obicei 50 km/oră. Asigură-te că nici un alt vehicul, inclusiv motocicletă, nu se intercalează în convoi. Chiar şi cu reguli stricte şi disciplină, convoaiele dau un sentiment fals de siguranţă. În primul rînd, din cauza şirului de automobile non-militare, atrag atenţia forţelor ostile! Asigură-te că ai în maşină o hartă a zonei şi o staţie radio cu care poţi intra în contact cu toţi membri convoiului. Călătoreşte în interiorul automobilului şi nu în bena din spate, chiar dacă este foarte cald. Foloseşte un automobil cu 4 uşi pentru a nu putea fi prins în spate. Poartă centura de siguranţă chiar şi în zona de luptă. Dacă ai ocazia, urmăreşte un militar american atunci cînd se aşează la volan!
CAPITOLUL 3
CONCLUZII
Corespondenţii speciali sînt cei care plătesc un preţ mare pentru ca publicul să poată fi informat corect. Mii dintre colegii noştri şi-au pierdut viaţa în ultimii 20 de ani. Aşa stînd lucrurile, conducerea mass-media internaţionale, marile organizaţii de jurnalişti, Institutul Internaţional pentru Protecţia Jurnaliştilor, au elaborat proceduri pentru a asigura securitatea jurnaliştilor trimişi în medii ostile, în măsura în care este posibil, au facilitat accesul la cursuri şi traininguri de specialitate, au achiziţionat materiale de siguranţă pentru reporteri, de la veste de protecţie, la balize de semnalizare şi maşini blindate. În jurul acestei nevoi, s-a dezvoltat o adevărată mică industrie: firme, sau ong-uri specializate în traininguri focusate pentru jurnalişti, firme de pază şi protecţie pentru jurnalişti, maşini şi convoaie de presă, firme sau ateliere care confecţionează maşini blindate, firme şi ateliere care confecţionează veste anti-glonţ şi căşti de protecţie pentru jurnalişti, companii care comercializează aceste protecţii! Responsabilitatea aparţine, însă conducerilor organizaţiilor de media. BBC a întocmit cel mai complet îndrumar pentru astfel de misiuni, preluat şi îmbunătăţit de toate marile corporaţii de media din lume. Acesta conţine observaţii de bun simţ, trecute, de-a lungul multor ani de experienţă proprie în „caietele cu lecţii învăţate”. Aceste linii directoare, pot fi schematizate astfel:
În redacţie.
Identifică mediile periculoase. În fiecare lună actualizează lista cu mediile periculoase care se află în responsabilitatea editorului de ştiri. Mediu periculos este considerat orice loc în care pot apărea situaţii excepţionale sau anormale care pot reprezenta riscuri pentru personalul redacţional. Lista, actualizată lunar, este împărţită în două categorii: - zone de risc deosebit de ridicat, cu situaţii similare unui cîmp de luptă, zone de război; - zone cu risc anormal de mare, care includ zonele cu gherilă şi tulburări sociale.
Responsabilităţile şefului de echipă. Persoana responsabilă, desemnată şef de echipă, trebuie să întocmească şi să lase în redacţie, un memorandum care să conţină următoarele informaţii: scopul deplasării, numărul total de participanţi (inclusiv şoferii şi fixerii etc), durata misiunii, itinerarul, rutele de deplasare, mijloacele de transport utilizate şi locaţia finală, cazarea în locaţia finală, propunerile pentru transportul în timpul misiunii (inclusiv maşinile blindate), închirieri (traducători, şoferi, fixeri). Şeful de echipă trebuie să completeze şi un formular de evaluare a riscurilor care iclude: detalii referitoare la potenţialele riscuri asupra membrilor misiunii, confirmarea că valoarea editorială merită asumarea riscurilor, confirmarea că fiecare membru al echipei a absolvit cursurile speciale de protecţie individuală, confirmarea că fiecare membru al echipei are specialitatea de reporter special sau formarea profesională adecvată tipului de risc existent, confirmarea că fiecare membru al echipei deţine echipamentul individual de protecţie, confirmarea că fiecare membru al echipei a fost informat corect asupra pericolelor la care se expune şi că măsurile de siguranţă vor fi prioritare producţiei jurnalistice.
Formarea profesională a reporterilor speciali şi altor categorii de personal. Personalul unui astfel de tip de misiune se formează şi perfecţionează continuu prin cursuri de specialitate, specializări militare, terorism sau prim-ajutor, misiuni permanente de acelaşi tip, de mai scurtă sau mai lungă durată, înfiinţarea unui departament special la nivelul camerei ştirilor specializat exclusiv pe medii ostile şi situaţii de urgenţă, înfiinţarea unui QRF, după model militar, în cadrul căruia reporterii speciali să se poată deplasa, în maxim 24 de ore, în zona ostilă. Obligativitatea perfecţionării continue prin cursuri de tipul: HEST, care acoperă o gamă largă de riscuri întîlnite, BatFat – prim ajutor, off-road driving – pentru perfecţionarea stilului de conducere. Aceste tipuri de cursuri trebuie urmate de toţi reporterii speciali, o dată pe an, dar şi de personalul auxiliar, şoferi, tehnicieni etc.
Pe parcursul misiunii
1. Logistica de operaţiuni. Un senior manager din redacţie este responsabil pentru toate operaţiunile care sînt descrise în lista prezentată mai sus. El este ajutat de un secretariat, un responsabil financiar, un responsabil achiziţii şi unul tehnic. Împreună coordonează celula QRF din interiorul Redacţiei Actualităţi! Fiecare ţară de pe listă este manageriată separat şi are un responsabil pentru întreg personalul postului existent acolo. Acesta este obligat să: cunoască în orice moment activitatea personalului din zona de misiune, să-şi dea acordul pentru toate dislocările de personal în zona de operaţii, să ţină un jurnal zilnic al mişcărilor echipei în zona ostilă, să se asigure că întreaga echipă, inclusiv colaboratorii, sînt echipaţi corespunzător şi că echipamentele de protecţie sînt întreţinute în mod corespunzător, să se asigure că orice membru al echipei este instruit corespunzător cu condiţiile specifice!
2. Şeful de echipă. Liderul echipei trebuie să fie un membru acceptat de întreagul team. El trebuie să se asigure, zilnic, că: automobilele echipei sînt complet echipate şi pregătite pentru misiune, membrii echipei poartă echipamentul de protecţie şi sînt dotaţi corespunzător, că au truse medicale şi sisteme de comunicaţii, echipele sînt de acord cu modificările de program sau strategie,
3. După încheierea misiunii. La întoarcerea în redacţie dintr-o misiune într-un mediu ostil, va centraliza rezumatul scris al fiecărui membru al echipei.
Cum spuneam, organizaţiile media care operează în zone ostile au devenit din ce în ce mai conştiente de obligaţiile lor legale şi responsabilităţile de asigurare a securităţii şi siguranţei personale a celor care lucrează pentru ele, fie angajaţi sau voluntari. Ele recunosc că formarea personalului pentru activităţi în medii ostile este o obligaţie, nu o opţiune. Am să iau ca exemplu, propriul curs de formare a corespondenţilor speciali. BI Group a conceput cursul de formare- urgenţă şi prim-ajutor în medii ostile, pe două module: situaţii de urgenţă şi revolte sociale. Cursul este special conceput pentru reporteri speciali, companii şi persoane fizice care operează în întreaga lume, în special în domeniile în care pot exista probleme pentru sănătatea personală sau de siguranţă. Acesta s-a dovedit a fi extrem de eficient în zone de conflict pentru mass-media, ONG-uri, agenţii de ajutor, etc, dar pot fi aplicate în mod egal în zone de risc, sau la locul de muncă de o serie de alte companii care lucrează în zone ostile. Cursul abordează o serie de ameninţări la adresa sănătăţii şi securităţii, de la boli, la sănătate şi igienă, evaluarea riscurilor, proliferarea armelor, cunoaşterea minelor anti-personal, etc. Scopul este să-i învăţăm pe oameni cum să identifice şi să evalueze riscurile în mod corect pentru propria siguranţă şi securitate, în timp ce trăiesc şi muncesc în zone care pot fi ostile. Exemplele includ cunoaşterea armamentului şi a muniţiilor, cum să reacţioneze la o luare de ostatici, unele reguli de aur pentru sănătate şi igienă în zone îndepărtate, precum şi argumentele pro şi contra de a purta echipament individual de protecţie. ELEMENTELE DE MEDIU OSTIL includ securitatea personală, minele şi capcanele, stres post-traumatic, cunoaşterea armelor şi muniţiilor, tulburări civile, punctele de control pentru vehicule, mersul în convoi, conducere în siguranţă şi dezastre naturale. Majoritatea cursurilor au loc în aer liber şi recrează scenarii ale unor întîmplări prin care au trecut, în decursul timpului, jurnalişti şi lucrători în mass-media. Se pot utiliza, de asemenea, materale pirotehnice pentru a recrea mediul ostil. Primul ajutor la cursul HEST este specializat pe intervenţia de urgenţă necesară atunci cînd eşti departe de orice ajutor medical, sau pînă la sosirea echipajului medical specializat. Cursul explică ce trebuie să conţină o trusă de prim ajutor şi cum se folosesc bandajele, feşele, atelele şi celelalte materiale existente, sau cum se pot improviza, în situaţii limită. Filosofia noastră de formare este: ► toate activităţile de formare trebuie să fie practice, relevante şi la zi, utilizînd instructori cu experienţă; ► practica se împleteşte cu instructajul teoretic pentru a fixa un bagaj de cunoştinţe cît mai voluminos necesar salvării dintr-o situaţie limită;
► Noi credem în furnizarea aceluiaşi tip servicii, de înaltă calitate, pentru toţi clienţii noştri, indiferent de mărimea unui client sau de bugetul disponibil. Acestea sînt pietrele de temelie pe care se bazează sesiunile noastre de training!
Din păcate, în lipsa specialiştilor şi a experienţei se vorbeşte foarte puţin de sindromul stressului post-traumatic. Acesta este o realitate la loţi corespondenţii speciali pe care i-am întîlnit!
Toţi cei care trăiesc evenimente oribile, sînt afectaţi, într-un fel sau altul. Evident, jurnaliştii nu fac excepţie! Unii au reacţii pe termen scurt, cum ar fi hiper-sensibilitatea emotivă, reacţii la zgomote bruşte, starea de pericol-permanent, insensibilitatea faţă de persoane decedate sau cu diverse suferinţe sau accidente, consumul exagerat de alcool, fumatul excesiv. Alţii, sînt afectaţi pe termen mai lung. Aceştia vor fi foarte atenţi la detaliile imagistice ale unor morţi, vor descrie cu lux de amănunte situaţii macabre, vor avea sentimentul că locul lor nu este în acestă societate, care are probleme minore (mai mult concediu, mai multe prime, rate mai mici, o nouă maşină etc) în comparaţie cu tragediile la care a fost martor şi vor dorii să se întoarcă. În societatea de acasă ei sînt tăcuţi şi meditativi, retraşi, „buni” consumatori de alcool. Statisticile spun că un sfert dintre corespondenţii speciali care au experienţă bogată de război şi conflict suferă de sindromul stressului post-traumatic! Acesta afectează, mai mult sau mai puţin, normalitatea vieţii de zi cu zi: dureri de cap, atacuri de panică, sentimente de furie, neputinţă, durere, vinovăţie, uneori coşmaruri, nelinişte şi nerăbdare în viaţa de familie, lipsa concentrării, pierderea dorinţei sexuale. Cercetarea comandată de Organizaţia Internaţională „Forumul Libertatea”, Universităţii din Toronto, menţionată de FIJ în lucrarea „Live News”, confirmă faptul că reporterii speciali care muncesc în medii ostile, în special zone de război, au acelaşi risc de îmbolnăvire de stress-post-traumatic, ca veteranii combatanţi din cadrul armatelor implicate în războaie. Echipa, care a lucrat pe un grup de 140 de corespondenţi speciali din SUA şi Canada, a constatat că: jurnalişti de război au de 4 ori mai multe şanse decît colegii lor „normali” de a suferii de stress. 53% dintre ei au rămas singuri sau au divorţat. Cercetătorii au constatat că reporterii speciali bărbaţi beau de două ori mai mult decît colegii lor, iar femeile de 5 ori mai mult! Întrebaţi cum văd vindecarea, peste 60% au spus că doresc să se întoarcă în zona de conflict, identificată cu propriul mediu de viaţă, şi doar mai puţin de 40% au spus că doresc asistenţa psihologică! 15% dintre ei au manifestat dorinţe de suicid.
Contrar aşteptărilor, jurnaliştii care au trecut prin situaţii limită refuză să povestească public despre experienţele lor. Ei sînt convinşi, şi este adevărat!, că doar colegii de suferinţă, alţi corespondenţi speciali îi pot înţelege. În partea de Est a Europei, cele mai mari „cluburi” şi importante ONG-uri care se ocupă de medii ostile se află în ţările din fosta Yugoslavie. Acestea au constatat că jurnaliştii care suferă de stress-post-traumatic se tem să apeleze la psihologi pentru a nu-şi pune în pericol cariera. Organizaţiile media oferă corespondenţior speciali, la întoarcerea din misiune, posibilitatea unui debreefing, un concediu alături de familie, de obicei într-un alt tip de peisaj decît cel în care a avut loc misiunea. Acest tip de implicare este privită şi ca o recompensă pentru derularea misiunii şi ca un mijloc de tratament pentru sindromul de stress post-traumatic, deosebit de acut în primele zile de la revenirea din misiune. Organizaţiile media occidentale spun că acest gest nu este o recompensă ci o obligaţie!
Este clar că activitatea de reporter, corespondent special, jurnalist de criză, sau oricum s-ar numi el în interiorul unei redacţii, este o profesie în sine! Înmulţirea situaţiilor de urgenţă şi extinderea ariilor mediilor ostile, creşterea numărului şi intensităţii ameninţărilor la adresa comunităţilor impune tratarea cu maximă seriozitate a acestei specializări. Facultăţile de jurnalistică nu au specializarea: reporter special. Nici corespondent de război. Există, însă, posibilitatea specializării ulterioare prin intermediul cursurilor de specialitate. Reporterii speciali sînt o categorie considerată costisitoare: salarii mai mari decît media, echipamente speciale, cursuri o dată pe an, deplasări lungi cu costuri pe măsură. Ei sînt, însă, o consecinţă a lumii în care trăim şi a nevoii de informare permanentă, corectă şi rapidă a consumatorului de informaţie. Inexistenţa lor ar face lumea media, poate, mai liniştită, dar mult mai periculoasă şi expusă riscurilor!
Anexa 1.
Carta pentru Siguranţa Jurnaliştilor
Siguranţa jurnaliştilor care lucrează în misiuni periculoase nu este întotdeauna garantată,
chiar dacă legislaţia internaţională oferă protecţie adecvată, din cauză că beligeranţii ignoră, în cele mai multe cazuri, aceste legi. În aceste condiţii, reporterii speciali nu pot obţine nici o garanţie că vor fi protejaţi de una, sau alta din părţile aflate în conflict. Din cauza riscurilor la care se expun, corespondenţii speciali care lucrează în mediu ostil au dreptul la protecţie de bază, compensaţii şi garanţii de la angajatorii lor. Ca şi UNESCO, deosebit de implicat în sprijinul corespondenţilor speciali, în martie 2002, organizaţia Reporteri fără Frontiere a stabilit 8 principii de bază care trebuie să se aplice în cazul corespondenţilor speciali:
Principiul 1 - Angajamentul
Mass-media, autorităţile publice şi jurnaliştii vor căuta în mod sistematic modalităţi de evaluare şi reducere a riscurilor în mediile ostile, prin consultări şi schimburi de informaţii utile. Riscurile la care se vor expune corespondenţii impun: informaţii corecte, pregătire de specialitate, echipamente şi asigurare!
Principiul 2 – Voluntariatul
Corespondentul special este liber să aleagă, personal, tipul misiunilor pe care le va efectua. El are dreptul să refuze o misiune, fără explicaţii şi fără să fie acuzat de conduită neprofesionistă! Editorii nu vor exercita nici un fel de presiune, asupra corespondentului special, care duce la asumarea de riscuri suplimentare.
Principiul 3 - Experienţa
Editorii trebuie să aleagă reporteri speciali cu experienţă şi pregătire de specialitate. Corespondenţii speciali care acoperă pentru prima dată un mediu ostil nu trebuie trimişi singuri, ci doar însoţiţi de un corespondent cu experienţă. Munca în echipă trebuie încurajată, inclusiv împărtăşirea experienţei personale la final de misiune.
Principiul 4 - Pregătirea
Pregătirea continuă a corespondenţilor speciali pentru medii ostile duce la reducerea riscurilor pentru aceştia. Editorii sînt obligaţi să asigure pregătirea continuă de specialitate, la nivel naţional şi internaţional, pentru întreg personalul trimis să lucreze în medii ostile. Fiecare şcoală de jurnalism ar trebui să ofere studenţilor pregătirea de bază în domeniul jurnalismului în medii ostile.
Principiul 5 - Echipamentul
Editorii trebuie să pună la dispoziţia personalului dislocat într-un mediu ostil echipamentul de protecţie necesar protejării individuale, echipamentul de localizare şi comunicaţii, precum şi trusele de prim-ajutor.
Principiul 6 - Asigurările
Corespondenţii speciali şi personalul media dislocat într-un mediu ostil trebuie să deţină asigurare de viaţă, boală şi handicap, înaintea plecării.
Principiul 7 - Consiliere psihologică
La întoarcerea din zona ostilă, editorii vor asigura corespondenţilor speciali asistenţa psihologică, dacă acest lucru se impune.
Principiul 8 – Protecţia legii
Corespondenţii speciali sînt consideraţi civili, în conformitate cu art. 79 din Protocolul adiţional I al Convenţiei de la Geneva, cu condiţia ca aceştia să nu deţină armament, echipament sau să ia parte la acţiuni care le-ar schimba statutul. Uciderea unui jurnalist, în condiţiile menţionate, este considerată crimă de război.
A V E R T I S M E N T
Opiniile promovate pe acest blog SÎNT PERSONALE! Ele nu implică, ÎN NICI UN FEL Societatea Română de Radiodifuziune.
SHOP
Acest volum a apărut cu sprijinul fostului ministru al apărării, Sorin FRUNZĂVERDE, şi al publicaţiei on-line VOX BANAT şi costă 50 de lei. Volumul este dedicat prezenţei timp de un deceniu, a Armatei Române în teatrul de operaţii din Afganistan.
GSD
BIG
TR
M
BANAT TV
VOX BANAT
ARSS
ISU SEMENIC
invisibil
DAN PREDA
HOTNEWS
FLUX.MD
FB
TOATE BLOGURILE
LEGION ETRANGERE
Despre mine
ŢĂRANUL ARE BLOG!
În sfîrşit! Mare realizare pentru cineva de la ţară, neobişnuit cu tehnica, sătul să înveţe, retrograd şi re-activ la nou! Şi totuşi... Avantajele de a avea un blog sînt multiple. În primul rînd, poţi să spui ce gîndeşti gratis. Nu trebuie să scoţi bani din buzunarul familiei să-ţi faci un ziar! Sau, deocamdată, şeful nu te dă afară! Sau, poţi să spui la tine în comună că viitorul sună bine, chiar dacă nu auzi în urechi decît concertul polifonic şi scîrţietor al maţelor goale. Te pot invidia prietenii şi urmării mai uşor duşmanii. Blogul meu este un spațiu în care spun ce am chef, cum am chef și de cîte ori am chef. Numele afişat este porecla dată de camarazii mei prin diverse locuri interesante. MERKAVA este un tanc! Şi, se spune, eu am ceva din delicateţea şi gingăşia unui tanc, atunci cînd lucrez, cînd mă exprim, cînd... Oricum... Bun venit pe BLOGUL reşiţeanului care spune şi face lucruri trăznite! Citiți-l dacă aveți chef, nu mă interesează cîți o fac, vreau doar să nu las unele lucruri nespuse, să nu mă doară ficaţii. Pentru că, eventual, sînt un bou, sînt urît dar... nu şi prost!
Se întîmplă mereu cu cei cu care trăim împreună şi pe care ar trebui să-i cunoaştem: ne rămîn mereu străini! Dar, putem, trebuie şi chiar o facem, să-i iubim în continuare, ca în prima zi! Putem să îi iubim aşa cum sînt, fără să îi înţelegem pe deplin, chiar dacă le reproşăm că s-au schimbat. Uneori, ei ne scapă cunoaşterii. Fumează prea mult şi beau, vorbesc greu la telefon, sau nu ne spun tot ca să nu ne sperie, sînt evazivi în ceea ce priveşte locaţia şi activitatea pe care o execută, dar mereu sînt loiali, spun mereu "te iubesc" şi-şi doresc o declaraţie identică, ce nu vine, apoi pleacă din lumea noastră spre locuri unde răsplata este doar camaraderie, sau de multe ori, moartea. Uneori, nu se mai întorc. Iar acel "te iubesc" ar fi putut fi ultimul. Ca o pecete nerostită pe sufletul lor de copii rătăciţi.
Persoane interesate
STATISTICI
PALESTINA
Live Weather
GSD
GRUPUL PENTRU SECURITATE ŞI DEMOCRAŢIE este o organizaţie non-profit. Scopul Asociaţiei este promovarea culturii de securitate, sprijinirea informativă, mediatică şi publicitară a trupelor regulate româneşti prezente în diverse teatre de operaţiuni, organizarea de cursuri de formare şi perfecţionare pentru jurnaliştii şi personal civil care lucrează în zone cu mediu ostil, elevi şi studenţi în traininguri şi acţiuni de tip SCOUTS. Obiectivele Asociaţiei sînt: organizarea de tabere de instruire de tip bootcamp, formare şi pregătire profesională continuă, promovarea activităţii în domeniul securităţii, desfăşoară misiuni cu caracter social şi educaţional, selecţionează şi instruieşte reporteri, cameramani, fotografi, producători, în activităţi specifice asociaţiei, în tabere de pregătire. FII PREGĂTIT...
BIG
BIG este o companie individuală privată ce acţionează în industria păcii şi stabilităţii. Compania a apărut ca urmare a deteriorării mediului de securitate la nivel internaţional şi necesitatea acoperirii mediatice profesioniste şi în siguranţă a crizelor tot mai numeroase. B.I.Group desfăşoară activităţi în sprijinul corespondenţilor speciali, păcii, ordinei publice şi securităţii şi promovează CULTURA DE SECURITATE.
MISIUNE: B.I. Group pregăteşte lucrători media şi umanitari pentru misiuni în medii ostile, prin cele două module de pregătire continuă, - revolte urbane şi – situaţii de urgenţă. B.I.Group desfăşoară misiuni de evaluare a dinamicii mediului de securitate, în scopul sesizării pragurilor de trecere de la starea de normalitate la anormalitate, de la anormalitate la precriză, de la precriză la criză, la conflict şi, cel mai important, a pragului critic, cînd criza devine confruntare militară.
ACŢIUNE: Instituţiile publice şi private de media, organizaţiile neguvernamentale din domeniu, partidele politice şi parlamentarii, agenţiile umanitare şi de dezvoltare şi chiar persoanele individuale pot contracta servicii CIT oferite de B.I.Group.
Ce sînt serviciile CIT?
Consultanţă, Investigaţie, Training.
BIG oferă CONSULTANŢĂ de securitate şi de mediu ostil.
BIG oferă INVESTIGAŢIE DETECTIVISTICĂ, culegere de informaţii, protecţie contra-informaţii, servicii diverse.
B.I.Group oferă TRAINING tip HEST pentru mass-media, şi SCOUTS pentru elevi şi studenţi.
VIZIUNE: B.I.Group îşi propune derularea de operaţiuni de suport de securitate şi logistic pentru corespondenţii speciali care acţionează în medii ostile, umanitarism, servicii de asistenţă pentru situaţii de dezastru, criză şi război, inclusiv recrutarea de personal specializat pentru astfel de activităţi, care să-şi exercite atribuţiile în cadrul companiei, sau la companii similare din ţară sau străinătate.
FII PREGĂTIT...
B.I.Group poate fi contactată la tel: 004-0745-097.492
HOT VIDEO
Loading...
HOT NEWS
Loading...
Arhivă blog
-
►
2012
(47)
-
►
februarie
(20)
- ORWELL
- "CĂPŞUNARII" ARMELOR
- PROTECŢIA CIVILĂ 79
- AFGANISTAN - INSURECŢIE NAŢIONALĂ?
- SARKOZY ESTE FRANŢA
- UECCCP... DUPĂ DOUĂ GENERAŢII
- DESPRE SĂNĂTATE, PE BURTĂ
- SIRIA ŞI NOUL ORIENT MIJLOCIU
- Săraci deci vinovaţi
- CORESPONDENT SPECIAL
- "Plîngem moartea acestor bărbaţi şi femei dedicate...
- PENTRU UN MINISTER AL SITUAŢIILOR DE URGENŢĂ!
- FĂRĂ CUVINTE
- S C A N D A L O S !!!
- DE CE VOR REVENI LA PUTERE COMUNIŞTII
- MITURI SPULBERATE ŞI CONFIRMATE
- SECURITATEA IC
- LA MULŢI ANI, MAESTRE, ŞI MULŢUMESC!
- "No les votes [Nu-i alegeţi]"
- FUNDAMENTALISM, RADICALIZARE, JIHAD
-
►
ianuarie
(20)
- PREA-PLINUL DE PESTE PRUT
- ALIENS VS. PREDATORS
- SOLUŢIA KENAN EVREN
- NICOLAE CEAUŞESCU SE ZVÎRCOLEŞTE ÎN MORMÎNT
- DOAR MOLDOVA ŞI IRANUL ÎL MAI SALVEAZĂ DE PROTESTE...
- VĂDUVA NEAGRĂ
- LIPSA DE INFORMAŢII ŞI LIPSA DE ÎNCREDERE
- DEZASTRELE... DEZASTRU!
- POLITICA INSECURITĂŢII NAŢIONALE
- RĂZBOIUL DE LA TINE DE ACASĂ. MICI OBSERVAŢII
- VREMEA DECONTULUI
- PRIVATIZAREA RESPONSABILITĂŢII POLITICE
- CÎND CĂCATUL AJUNGE PE VENTILATOR!
- GLOBALIZARE ŞI SMURD
- DE CE VOTEZ CU RAED ARAFAT
- 103 jurnalisti au fost ucisi in lume in anul 2011
- PRIMUL JURNALIST UCIS în 2012
- O PROVOCARE
- HEST ÎN 2012
- 10 ANI PLUS
-
►
februarie
(20)
-
▼
2011
(250)
-
▼
decembrie
(23)
- LANSARE DE CARTE
- REVOLUŢIE!!!
- ŞEVCIUK E OMUL KIEWULUI. A PIERDUT OMUL LUI PUTIN ...
- CRĂCIUN FERICIT!
- IRAQIENII SE TEM DE IRAN
- O MESERIE DE BUDOAR
- EROII REVOLUŢIEI
- ZIUA SERVICIILOR ŞI P.S.
- MISSION ACCOMPLISHED
- MULTUMIRI
- UN PREŞEDINTE PENTRU O ALIANŢĂ CU VIITOR
- REFORMA GOALĂ A MINISTERULUI DE INTERNE
- AFGANISTAN: DEDESUPTUL VORBELOR MĂREŢE - CORUPŢIA!...
- FALAFEL DIN DEFICIT
- TRANSNISTRIA RUSOFAGĂ
- CRIZA PREDICTIBILĂ ŞI ACTORII NON-STATALI
- 3% CRIMINAL
- O VARIANTĂ!
- STRATEGIA ŞI INCULTURA DE SECURITATE
- FRĂMÎNTĂRI PE PRUT-IN
- ROMÂNIA - PROIECTUL DE 100 DE ANI
- NOI, ROMÂNIA
- ► septembrie (22)
-
▼
decembrie
(23)
-
►
2010
(354)
- ► septembrie (12)
-
►
2009
(201)
- ► septembrie (1)
PREGĂTIREA ŞI DESFĂŞURAREA FORŢELOR PARTICIPANTE LA OPERAŢII ÎN SPRIJINUL PĂCII
Atingerea scopurilor operaţiei în sprijinul păcii depinde în mare măsură de calitatea personalului participant şi gradul de pregătire al acestuia. Constituirea şi pregătirea structurii participante la operaţii în sprijinul păcii implică două aspecte:
Ø selecţionarea/recrutarea personalului, constituirea şi pregătirea contingentelor naţionale participante la operaţie;
Ø constituirea şi pregătirea, la nivelul întregii forţe, în teatrul de operaţii.
1. Selecţionarea personalului şi constituirea forţei
Selecţionarea personalului are la bază norme ale dreptului internaţional şi se face pa bază de voluntariat. Interesul pentru o selecţionare atentă şi profesionistă este, atât din partea ONU, cât şi din partea statelor participante şi a statului/naţiunii gazdă. La încheierea acordurilor de participare (Memorandum of Forces Agreement – MOFA), reprezentanţii statelor participante trebuie să negocieze condiţiile, ţinând cont de faptul că, odată acceptate, acestea nu mai pot fi modificate decât cu mare greutate.
Nu există, până la ora actuală, un model/algoritm în care să fie stipulate condiţiile de participare (limite de vârstă, nivel de cultură, calităţi intelectuale etc.) dar, în special, datorită experienţei, a eşalonului de încadrat, a specificităţii tipului de operaţie, s-au conturat o serie de criterii, pe categorii de personal, în privinţa cunoştinţelor teoretice, a deprinderilor practice şi a rezistenţei fizice şi psihice.
Pentru ofiţerii care vor încadra anumite funcţii din Comandamentul Forţei este necesar să se aibă în vedere unele criterii printre care se numără[1]:
- să aibă grade superioare şi experienţă în activitatea de stat major la nivel regiment sau brigadă;
- să vorbească fluent limba oficială folosită la nivelul forţei (de regulă limba engleză);
- să aibă cunoştinţe şi capacitatea de a lucra cu tehnica de comunicaţii şi informatică;
- să cunoască terminologia, simbolurile militare, citirea hărţilor pentru operaţiilor în sprijinul păcii;
- să aibă experienţă în instruirea militarilor de altă naţionalitate (cursuri în străinătate, participare la exerciţii/aplicaţii multinaţionale);
- să fie disciplinaţi, rezistenţi din punct de vedere fizic şi psihic pentru a lucra în condiţii de stres şi de lingă durată în echipe/structuri cu ofiţeri de alte naţionalităţi;
- să cunoască procedurile juridice pentru organele de anchetă.
Verificarea medicală are o pondere însemnată în selecţionarea personalului în vederea participării la misiune. ONU a stabilit câteva criterii dar, pentru a nu fi acuzată de discriminare de orice natură, nu emite interdicţii ci recomandă neimplicarea în operaţiile în sprijinul păcii a personalului depistat sero-pozitiv şi a celor care suferă de anxietate nervoasă, nervozitate somatică, alcoolism sau prezintă boli transmisibile pe cale sexuală. Aceste criterii pot fi/ sunt completate de altele la nivel naţional.
Pentru tot personalul sunt stabilite condiţii minime de cunoaştere a limbii oficiale vorbite în zona de operaţii şi, dacă este posibil, formule uzuale de salut, de mulţumire, de somare, în limba ţării gazdă.
Pregătirea de bază şi cea mai importantă a personalului se execută la nivel naţional. Aceasta implică transmiterea şi însuşirea de cunoştinţe teoretice şi executarea practică a activităţii specifice operaţiilor în sprijinul păcii, cu pondere mai mare pe activităţile incluse în cadrul misiunilor probabile la care va participa contingentul naţional: observare – raportare, patrulare, însoţire şi/sau protecţie, pază obiective/comandamente, interpunere etc.
În cadrul pregătirii teoretice, personalului i se vor transmite cunoştinţe, cu caracter de noutate[2], referitoare la:
- dreptul internaţional aplicabil în operaţiile de menţinere păcii;
- armamentul şi tehnica de transmisiuni folosite în teatru, atât as colegilor din cadrul Forţei cât şi a părţilor aflate în dispută;
- protecţia personalului, demnitarilor, convoaielor (militare sau umanitare), instalaţiilor împotriva acţiunilor ostile / teroriste;
- procedee de culegere de informaţii şi cercetare;
- relaţiile cu publicul pentru câştigarea încrederii şi simpatiei populaţiei din zonă;
- aspecte legate de menţinerea sănătăţii, igienei şi acordarea primului ajutor.
Pe timpul desfăşurării pregătirii, personalului trebuie să i se inoculeze faptul că sunt soldaţi ai păcii, nu au adversari (excepţie impunerea păcii, drept urmare trebuie să se comporte imparţial, cu demnitate şi respect pentru toţi actorii din teatru, pentru a căpăta credibilitate.
Pregătirea practică implică executarea de exerciţii tactice şi rezolvări de situaţii compatibile cu cele la care vor participa pe timpul îndeplinirii misiunii în teatrul de operaţii. De asemenea, se va insista pe antrenarea militarilor în creşterea capacităţii fizice şi pe folosirea procedeelor de autoapărare care nu implică folosirea mijloacelor letale.
Pregătirea efectivelor participante la operaţiile în sprijinul păcii se completează în zona de operaţii, în funcţie de situaţie, după un program stabilit de statul major al Forţei sau de comandantul contingentului naţional. Acest lucru se execută pentru că fiecare misiune este unică în felul ei şi nu poate fi învăţată dinainte, cum de altfel nu se poate acţiona după şabloane.
După dislocarea în zona de operaţii, militarii vor desfăşura unele activităţi de pregătire specifice pentru însuşirea unor probleme referitoare la :
- prevederile mandatului organizaţiei care patronează misiunea şi ale acordului privind statutul forţelor (SOFA); eventualele modificări vor fi aduse la cunoştinţa personalului imediat ce intră în vigoare;
- procedeele de observare, raportare şi patrulare specifice pe timpul îndeplinirii misiunii;
- noutăţile pe linie de armament şi tehnică militară din dotarea părţilor aflate în dispută sau a partenerilor;
- planurile de securitate şi alarmare a Forţei; planurile de acţiunea în situaţii speciale: atacuri teroriste, accidente de orice natură, dezastre naturale etc.
- modurile de acţiune în caz de rătăcire sau dispariţie;
- actualizarea aspectelor privind situaţie igienico-sanitară din zonă.
În vederea însuşirii cu operativitate şi eficienţă a problematicii planificate se vor desfăşura în zona de operaţii:
- antrenamente privind alarmarea şi ocuparea poziţiilor pentru îndeplinirea misiunii;
- exerciţii în condiţii locale de mediu, inclusiv metode de supravieţuire în climat favorabil; formarea deprinderilor de orientare în condiţiile formelor de relief existente (teren muntos; junglă, deşert etc.);
- antrenamente privind alarmarea şi modul de acţiune pentru asigurarea propriei securităţi;
- pregătirea specifică a conducătorilor auto în privinţa legilor naţiunii gazdă, procedee de deplasare etc.
Faptul că ONU nu dispune de poligoane de instruire sau de tragere în vederea pregătirii participanţilor la operaţiile în sprijinul păcii este necesar ca statele care doresc să participe cu efective la acestea sp adopte principiul „stand-by offerts” care presupune existenţa la nivel naţional a unor structuri care să poată îndeplini oricând misiunile încredinţate.
Departamentul de Menţinere a Păcii al Naţiunilor Unite (Departament Peace Keeping Operation – DPKO) a stabilit o serie de cerinţe referitoare la operaţiile în sprijinul păcii, printre care:
- selecţionarea celor mai bune efective, cu o stare de sănătate perfectă, foarte disciplinate, cu înalt nivel de cultură şi civilizaţie;
- cunoaşterea în condiţii foarte bune a situaţiei politico-militare din ţara şi zona de operaţii;
- explicarea riguroasă şi în detaliu a mandatului şi a misiunilor ce le vor executa;
- respectarea cu sfinţenie a principiilor operaţiunilor în sprijinul păcii, cu accent deosebit pe imparţialitate;
- personalul să dea dovadă de spirit de observaţie şi de orientare, de tact, să fie flexibil, uşor adaptabil la situaţii neprevăzute;
- disciplina este piatra de temelie a îndeplinirii sarcinilor şi este necesară l fel ca în război; cinstea personalului dă credibilitate forţei.
Pregătirea personalului participat la operaţiunile în sprijinul păcii are o importanţă covârşitoare în realizarea obiectivelor unei operaţii, iar procesul de instruire propriu-zis este destul de delicat având ca finalitate un ostaş al păcii în locul unui soldat al războiului.
Constituirea Forţei se realizează în zona de operaţii şi cuprinde o componentă militară şi una civilă. Componenta militară este asigurată cu efective de către ţările membre ONU, care şi-au manifestat organizaţia regională desemnată de ONU să desfăşoare operaţi (NATO). Cuantumul de personal / structuri este stabilit de Naţiunile Unite, după analiza ofertelor formulate de ţările contribuitoare. Organizaţia militară a Forţei se face, în funcţie de necesităţi, la valoarea unei mari unităţi operative[3].
Încadrarea cu personal a comandamentului Forţei se va face în funcţie de contribuţia cu efective şi mijloace a statelor participante. Cea mai modernă organizare a Forţei, în opinia specialiştilor militari, o reprezintă structura Forţei Multinaţionale Întrunite (Combined Joint Task Force – CJTF),constituită la nivelul Alianţei Nord Atlantice, cu participarea celorlalte state nemembre NATO. Problematica acestora va fi abordată într-un capitol separat al prezentei lucrări.
Structurile operative sunt constituite în batalioane şi brigăzi. Specialităţile militare sunt în funcţie de obiectivele forţei stabilite prin mandatul ONU:
Componenta civilă este alcătuită din reprezentanţi ONU sau / şi ai organizaţiei regionale mandatate, la care se adaugă personalul angajat pe plan local şi are în sarcină atribuţii pe linie administrativă şi logistică.
2. Forme şi proceduri de acţiune standard
Operaţiile întrunite multinaţionale comportă o serie de particularităţi privind formele, procedurile şi tehnicile de acţiune folosite, care diferă faţă de cele utilizate în acţiunile de luptă clasice. Deşi legile şi principiile luptei armate rămân, în principiu, aceleaşi, au loc o serie de mutaţii de ordin conceptual şi procedural, care angrenează alte modalităţi de întrebuinţare şi manifestare a acestora.
De regulă, operaţiile întrunite multinaţionale se desfăşoară în sprijinul păcii şi pentru rezolvarea unor situaţii conflictuale şi de criză, iar tehnicile şi procedurile folosite sunt puternic influenţate de deciziile politice[4].
În cazul participării structurilor Armatei României la operaţii de menţinere a păcii este necesară cunoaşterea tehnicilor şi procedurilor de bază, care se folosesc în toate tipurile de operaţii.
2.1. Procedurile standard la nivel tactic sunt: în cadrul operaţiilor în sprijinul păcii se utilizează în general următoarele proceduri la nivel tactic: observarea, patrularea, punctele de control, ancheta, medierea şi escorta şi paza.
Observarea este unul din procedurile cele mai folosite, fiind capabil în orice operaţie întrunită multinaţională. Aceasta se execută, în varianta clasică, prin realizarea posturilor de observare care trebuie bine delimitate, marcate vizibil cu însemnele „UN” ; şi ale Forţei întrunite multinaţionale constituită pentru misiune, pentru a fi vizibile, inclusiv, din aer, arborarea drapelului ONU şi al Forţei întrunite multinaţionale este obligatorie.
Fiecare post trebuie să asigure protecţia observatorilor şi să fie dotat cu mijloace de comunicaţii, sisteme de detecţie şi senzori acustici şi optici.
În cadrul observării se urmăreşte: supravegherea liniilor de încetare a focului; trasarea liniilor de demarcaţie şi supravegherea lor; monitorizarea manevrelor de forţe şi mijloace; supravegherea şi asigurarea interzicerii traficului cu armament sau a retragerii armamentului în zonele stabilite etc.
Observarea face parte dintr-un sistem, împreună cu patrularea şi misiunile punctelor de control.
Patrularea reprezintă procedura de bază la nivel tactic, prin care se urmăreşte respectarea acordurilor de încetarea focului, a interdicţiilor şi condiţionărilor rezultate din acordul de pace încheiat între foştii beligeranţi, indicând prezenţa forţelor ONU în zona de operaţii întrunite multinaţionale şi asigurând protecţia populaţiei locale şi chiar interpunerea între combatanţi în perioadele de tensiune.
Patrularea se execută cu mijloace diverse: pe jos; pe autovehicule – uşoare, blindate; aeriene – elicoptere; navale – vedete, şalupe.
Dispozitivele adoptate pentru patrulare trebuie să fie flexibile, organizate după principiile luptei armate, astfel încât să se poată evita surprinderea şi să facă faţă situaţiilor neprevăzute.
Punctele de control, din care se realizează supravegherea, sunt dispuse în punctele obligatorii de trecere, având efective de valoare, de regulă, pluton şi uneori grupă. Procedeul folosit reprezintă un cumul de alte procedee – cercetare, observare, patrulare – şi formează un sistem de supraveghere în zona de separare a forţelor sau în zonele tampon.
Ancheta este procedura prin care se stabilesc, la faţa locului, faptele/problemele semnalate ca incident sau diferend şi se propun metodele şi mijloacele ulterioare de rezolvare.
Factorii responsabili din cadrul Forţei multinaţionale trebuie să folosească ancheta ca procedeu de verificare şi clarificare a unor incidente sau elucidare a împrejurărilor şi urmărilor încălcării acordurilor de pace.
Modul de desfăşurare a anchetelor trebuie să respecte principiile dreptului internaţional.
Medierea reprezintă examinarea unei soluţii sau propuneri considerate reciproc avantajoase pentru toate părţile aflate în conflict.
În folosirea acestei proceduri trebuie să se ţină seama de următoarele principii: imparţialitatea, obiectivitatea, oportunitatea, deplina egalitate.
Escorta şi paza sunt proceduri folosite în operaţiile de pace pentru protecţia convoaielor de aprovizionare, a celor umanitare, a comandanţilor sau personalităţilor militare şi civile din teatrul de operaţii.
2.2. Principalele proceduri sunt: demonstraţia de forţă, negocierea diplomatică, bunele oficii, desfăşurarea preventivă de forţe, interpunerea şi separarea forţelor, demobilizarea, dezarmarea şi controlul armamentelor.
Demonstraţia de forţă este procedura care se utilizează în operaţiile de sprijin al păcii şi constă în planificarea şi executarea unor acţiuni – manevre de forţe şi mijloace, trageri de luptă, exerciţii şi aplicaţii – în apropierea zonei de conflict, în scopul descurajării combatanţilor şi uşurării deschiderii drumului către negocieri a părţilor aflate în conflict.
Negocierea diplomatică este un instrument al dreptului internaţional prin care se reglementează pe cale paşnică orice diferend.
În teatrul de operaţii, la nivel strategic şi operativ, negocierea se execută în cadrul Comisiilor Întrunite ce funcţionează pe lângă Comandamentul Forţei multinaţionale, comisii ce sunt prezidate de comandantul forţei şi reprezentantul special al secretarului general al ONU în teatru, la care participă reprezentanţii de rang înalt ai părţilor aflate în conflict.
Tehnica negocierii presupune o pregătire deosebită şi se execută numai de către specialişti.
Bunele oficii reprezintă o intervenţie amicală a unui terţ între părţile aflate în conflict, în scopul restabilirii unui contact direct.
Desfăşurarea preventivă de forţe este o procedură care se foloseşte în scopul descurajării şi în primul rând, pentru a preveni reapariţia unui conflict care pare iminent.
Prin folosirea acestei proceduri se pot împiedica nu numai atacurile din afara frontierei, dar şi izbucnirea ostilităţilor din interior. Desfăşurarea preventivă de forţe are rolul de a crea o zonă demilitarizată, iar prin prezenţa activă – exerciţii de pregătire, patrulare, observare – acţionează un mecanism de reacţie rapidă şi factor descurajant – politic militar, moral – pentru cei care ar dori escaladarea conflictului.
Interpunerea şi separarea forţelor, demobilizarea, dezarmarea şi controlul armamentelor sunt o procedură complexă care presupune multă fermitate şi hotărâre din partea Forţei multinaţionale, pentru a realiza dezangajarea forţelor aflate în conflict, prin crearea unor zone neutre.
Complexitatea procedurilor este dată şi de faptul că ea se derulează într-un moment sensibil, al încetării focului, în care se armistiţiul este destul de fragil şi acceptul beligeranţilor este incert.
Demobilizarea, dezarmarea şi controlul armamentelor sunt derivate din procedura amintită mai sus şi presupun: demobilizarea combatanţilor; dezarmarea şi colectarea armamentului; verificarea şi distrugerea muniţiei şi explozibilului; monitorizarea reconversiei şi reintegrării combatanţilor în societatea civilă.
Aceste proceduri de acţiune sunt doar câteva, cele mai importante, folosite în operaţiile întrunite multinaţionale, ele putând a fi utilizate în diverse combinaţii şi cu particularităţi diferite.
3. Documente de bază întocmite în cadrul operaţiilor în sprijinul păcii
Documentele de bază în operaţiile întrunite multinaţionale sunt acele documente care asigură autoritatea legală şi definesc parametrii operaţiilor[5]. Acestea sunt: mandatul; acordul privind statutul forţelor (SOFA) sau acordul privind statutul misiunii (SOMA); regulile de angajare (ROE).
Mandatul. În operaţiile întrunite multinaţionale, comandantul Forţei întrunite multinaţionale conduse operaţiile pe baza unui mandat care, în general, descrie scopul operaţiilor. Operaţiile întrunite multinaţionale conduse de ONU se desfăşoară pe baza mandatului stabilit prin rezoluţia Consiliului de Securitate. Operaţiile conduse de organizaţiile regionale se desfăşoară, de asemenea, pe baza unui mandat emis de Consiliul de Securitate, la care se adaugă prevederile rezultate din tratate, acorduri, rezoluţii sau aranjamente ale organizaţiilor internaţionale sau regionale respective.
Mandatul are următorul conţinut:
- probleme generale;
- scopul operaţiei întrunite multinaţionale;
- misiunea Forţei întrunite multinaţionale;
- obiective ce trebuie îndeplinite;
- compunerea Forţei întrunite multinaţionale;
- numirea comandantului şi a altor mediatori speciali şi termeni de referinţă ai acestora;
- nominalizarea structurii responsabile care supervizează operaţia (eşalonul superior);
- prevederi generale privind sprijinul logistic şi financiar;
- distincţia dintre organizaţiile de sprijin şi responsabilităţile naţionale;
- data limită a mandatului;
- condiţiile şi termenele pe care ţara gazdă intenţionează să le impună, referitor la prezenţa forţei;
- reglementări privind drepturile şi imunităţile personalului Forţei întrunite multinaţionale.
Acordul privind statutul forţelor (SOFA) sau acordul privind statutul misiunii (SOMA) se negociază între ţara gardă şi organizaţiile participante la operaţie, în numele ţărilor participante, stabilind în detaliu statutul legal al membrilor Forţei întrunite multinaţionale. Aceste acorduri, negociate între Naţiunile Unite, ţările gazdă şi organizaţiile din statele participante, presupun o coordonare amănunţită între comandanţii militari şi reprezentatul special al secretarului general în teatrul de operaţii, pentru realizarea SOFA la nivelul ţărilor implicate.
Un acord privind statutul forţelor trebuie să conţină următoarele puncte principale:
- probleme generale;
- statutul de parte neutră al Forţei întrunite multinaţionale (numai în cazul operaţiilor de menţinere a păcii);
- acceptul de intrare/ieşire in/din teritoriul naţiunii gazdă;
- documentele de identitate (identificare);
- dreptul de a purta arme şi tipul acestora;
- asigurarea libertăţii de mişcare atât în timpul exercitării misiunilor, cât şi în afara acestora, pentru toţi membrii Forţei întrunite multinaţionale;
- cine deţine autoritatea legală asupra membrilor Forţei întrunite multinaţionale;
- drepturile privind folosirea aeroporturilor, porturilor şi reţelelor de drumuri şi căi ferate, de pe teritoriul naţiunii gazdă;
- dreptul Forţei întrunite multinaţionale de a-şi utiliza propriul sistem de comunicaţii;
- reglementări şi facilităţi poştale şi vamale;
- autoritatea asupra zborurilor organizaţiilor internaţionale participante şi arborarea drapelelor şi însemnelor naţionale;
- reglementări privind portul uniformelor;
- dreptul de a folosi vehicule cu propriile însemne de a înmatriculare;
- asigurarea libertăţii şi drepturilor de a acţiona ale poliţiei militare;
- reguli privind taxele vamale şi obligaţiile membrilor Forţei întrunite multinaţionale;
- aprovizionarea generală şi întreţinerea tehnicii;
- probleme privind reglementarea echivalărilor şi compensărilor privitoare la bunurile care aparţin ţării gazdă;
- autoritatea Forţei multinaţionale de a obţine, stoca şi raporta toate acele informaţii ce-i sunt necesare pentru a asigura securitatea forţelor proprii şi a monitoriza acţiunile tuturor celorlalte forţe şi activităţi din teatrul de operaţii;
- obligativitatea aplicării „Convenţiei Naţiunilor Unite privind Privilegiile şi Imunităţile”;
- prevederi privind dreptul la autoapărare a personalului forţei întrunite multinaţionale şi dreptul de autoapărare al forţei întrunite multinaţionale în cazuri de atac terorist sau ameninţarea cu acţiuni teroriste;
- dreptul de folosire al spectrul electromagnetic în realizarea comunicaţiilor în sprijinul operaţiilor.
Regulile de angajare (ROE) se elaborează şi emit ca document de stat major şi cuprind, în principiu, următoarele:
- nivelul de clasificare;
- autoritatea eminentă;
- probleme generale cu privire la specificul misiunii;
- norme comportamentale şi restricţionări determinate de cultură, tradiţiile, religia şi ideologia specifice zonei teatrului de operaţii;
- zone de restricţie;
- reguli specifice fiecărui eşalon, până la nivelul individ, pe baza analizei ameninţărilor posibile;
- elemente ale legilor conflictelor armate;
- modul de utilizare a armamentului pentru autoapărare.
Aceste reguli se pot detalia şi îmbunătăţi în funcţie de specificul operaţiei şi de analiza intenţiilor adversarului.
Documentele ca stare se prezintă în formă scrisă, cuprinzând regulile de angajare, de la cele de maximă generalitate care stabilesc conduita din punct de vedere politico-militar, până la cele care se adresează fiecărui militar în parte.
[1] Ion Dragoman – Dreptul internaţional aplicabil în operaţiunile de menţinere a păcii, Ed. AISM, 1996, p.119
[2] Ivan Răileanu, Operaţiile în sprijinul păcii, expresie a îmbinării acţiunilor militare convenţionale şi neconvenţionale, Teza de doctorat, Ed. AISM, Bucureşti, 2002, p.162
[3] Ivan Răileanu, Op. cit., p.165
[4] Doctrina pentru operaţiile întrunite multinaţionale, p.94-98
[5] Doctrina pentru operaţiile întrunite multinaţionale, p. 100-103
CORESPONDENT SPECIAL
ARGUMENT
O întrebare pare să revină, din ce în ce mai des, ca o obsesie, în mintea şi pe buzele fiecărui român: „Ce e mic, rău, negru, urît şi bate la uşă”? Răspunsul e la fel de neprietenos: „Viitorul”! Dimineaţa, înainte de a pleca la serviciu, sau seara, cînd obosit de viermuiala de peste zi ţi-ai dori o lume numai a ta, constaţi cu amărăciune că tranziţia în care te zbengui nu e ceva trecător, că existenţa e ceva la limita hazardului şi că singurele certitudini sînt, şi de acum încolo, schimbarea şi nesiguranţa! Analiştii şi observatorii afirmau prompt că după 11 septembrie 2001 lumea nu va mai fi aceeaşi. Şi chiar nu mai este lumea pe care o ştiam! Au crescut numărul şi intensitatea crizelor, conflictelor asimetrice, situaţiilor de urgenţă. Toate acestea s-au suprapus peste crizele tale, deja existente: criza de identitate, de autoritate, culturală, economică, socială, educaţională, din sănătate, din apărare, criza bunului simţ, criza generaţiilor, criza instituţiilor, criza de încredere, criza politică, criza de securitate. Chiar şi instituţiile care fac parte din Sistemul Naţional de Apărare pierd treptat din încredere, incapabile să se apere de atacurile constante la care sînt supuse, dar şi mîncate pe interior de un cancer teribil. Societatea românească contemporană pare să-şi fi pierdut busola şi minţile! Lumea aşezată şi predictibilă pe care o cunoşteai a dispărut peste noapte, lăsînd, în locul ei, incertitudineşi frica zilei de mîine. Şi, mai presus de toate, constaţi cu amărăciune, că nici nu ai cui să spui, să mărturiseşti, temerile şi angoasele tale. Eşti singur, într-o societate de oameni singuri, care-şi vede fiecare de propria luptă pentru supravieţuire. Coeziunea socială nu mai există, solidaritatea se manifestă din cînd în cînd, compasiunea apare mai rar. Societatea în care te-ai născut nu mai există! Trăieşti acum într-o societate destructurată, incapabilă să se opună agresiunilor interne şi externe de orice fel! România este o ţară eşuată! Cel puţin, din punct de vedere social! Căderea comunismului în Europa de Est a însemnat o oportunitate extraordinară pentru marile corporaţii occidentale de a-şi extinde afacerile în aceste noi zone. Globalizarea nu mai poate fi oprită şi ea reprezintă o nouă perioadă din viaţa omenirii, chiar dacă ea nu aduce nimic bun pentru unele societăţi. Din nefericire, România se poate încadra la „nimic bun”! Poate sînt pesimist. Dar, de mai mulţi ani, în articolele pe care le scriu, atrag atenţia că România este o ţară sub ocupaţie. O ţară care renunţă la propria economie, la propriul sistem de valori, pentru a îmbrăţişa cu totul alte repere. Poate foamea cu care am ieşit din comunism ne-a făcut atît de hulpavi. Totuşi, după 20 de ani de la schimbarea „după manual” a Regimului Ceauşescu, România a dispărut de pe harta lumii. În acest moment, singurele componente economice prezente în ţara noastră sînt cele de la periferia lanţului de producţie, cele de consum direct şi cele de extracţie de materie primă. În 1990, un francez venit la Reşiţa făcea o caracterizare ţării noastre: „România e ca Africa, dar fără negrii”!
În această situaţie, cînd problemele imediate şi vitale te sufocă, nu-ţi mai arde să te gîndeşti la situaţia internaţională. Chiar dacă aceasta te influenţează mai mult decît îţi închipui. Globalizarea tot mai accentuată a economiei a dus inevitabil la adîncirea disparităţilor economice între regiunile lumii – statele/uniunile de state bogate devin tot mai bogate
(SUA, UE, Japonia, China), iar zonele în curs de dezvoltare sau subdezvoltate devin tot mai sărace (Africa, Asia de Est şi de Sud-Est). Sărăcia extremă, crizele financiare şi de resurse energetice, presiunile exercitate de statele dezvoltate şi marile organizaţii economice asupra zonelor mai puţin dezvoltate sau instabile economic se constituie în tot atâtea ameninţări la
adresa securităţii zonale şi internaţionale. Creşterea dominaţiei economice a unor state sau organizaţii/corporaţii multinaţionale aduce în discuţie problema sărăciei persistente şi de mare amploare din unele regiuni. Problemele demografice (creşterea populaţiei/consumului în raport cu resursele planetei, condiţiile insalubre de trai şi răspîndirea bolilor infecţioase, urbanizarea iraţională etc.), problemele legate de hrană (sărăcia, foametea, consumul în exces, degradarea terenurilor cultivabile şi a resurselor de apă etc.), problemele economice (menţinerea unor modele nesustenabile de producţie, instabilitate socială legată de existenţa lipsurilor şi a distribuţiei inegale a resurselor etc.) constituie un ansamblu de factori ce impietează procesul de dezvoltare a zonelor mai puţin favorizate, creşterea şi circuitele economiei globale. Cu adevărat îngrijorător este faptul că PIB-ul însumat al celor mai sărace 48 de state e cu mult mai mic decât cel al celor mai prospere trei ţări ale mapamondului.
Principali factori de insecuritate ai lumii contemporane sînt profund interdependenţi, iar probleme ca terorismul, conflictele interetnice şi interreligioase sau sărăcia nu pot fi tratate independent unele de altele. Prin urmare, vor trebui folosite cele mai bune resurse, direcţii de acţiune mult mai eficiente şi diversificate şi vor trebui găsite cele mai bune căi de combatere a acestor ameninţări majore.
„Accesul diferenţiat la resurse afectează relaţiile dintre state cu consecinţe dintre cele mai distrugătoare”, spunea candidatul republican la funcţia de vice-preşedinte al SUA, guvernatorul statului Alaska, Sarrah Pallin. Asistăm la o accentuare a dezastrelor naturale, epuizare a resurselor energetice, creştere demografică corelată cu reducerea resurselor de apă şi hrană, încălzire a climei etc., fenomene ce continuă să influenţeze stabilitatea şi securitatea globală. „Prăbuşirea” unor state din cauza proastei guvernări, condiţiilor economice precare (Atenţie România!), tulburărilor sociale etc., răspîndirea conflictelor de tip etnico-religios, precum şi inconstanţa relaţiilor transatlantice rămîn o realitate a mediului de securitate actual.
Dar, despre toate acestea, ar trebui să citeşti în presă. În presa ta zilnică! Care presă? Presa din România este oglinda societăţii. Ori, într-o societate destructurată, presa este aşişderea! După o perioadă de pionierat în care jurnalismul românesc a însemnat mai mult terapie post-comunistă, iată că a venit „timpul profesionismului”, ar spune deontologii. Mass-media s-a împărţit, destul de repede în trusturi, corporaţii şi presă locală. Corporaţiile la rîndul lor, sînt de două feluri: cele străine şi cele cu capital românesc. Pentru consumatorul de media din România, însă, acestea nu sînt decît de două feluri: bune şi proaste! Puţin îi pasă de interesele trusturilor care se află în spatele ştirilor sau campaniilor de presă. Nici nu are timp să se gîndească la aest lucru. Îşi dă seama totuşi că actul jurnalistic este din ce în ce mai slab. La televizor urmăreşte, sau varianta mişcată a tabloidelor, sau false vedete, pline de ifose, grasiate şi tîmpe care pun întrebări prestabilite cu grijă în aşa fel încît discuţia din studiourile televiziunilor de ştiri să nu cumva să alunece într-o direcţie care nu mai este convenabilă proprietarului. Jurnalismul de slabă calitate este o realitate! O realitate întreţinută chiar de breasla noastră! Din păcate! Organizaţiile de media, atîtea cîte sînt, puţine, nu pot influenţa, şi nici nu şi-au propus, actul urnalistic. Şi asta pentru că, ani de zile, deontologii presei româneşti au încercat să ne convingă că presa nu mai este cureaua de transmisie între societate şi conducători! Presa are menirea primordială de a distra! Ori pentru distracţie, nu e nevoie de multă specializare! Aşa au dispărut cea mai mare parte dintre specialiştii presei autohtone. A fi jurnalist specializat pe justiţie, securitate, economie, cultură, era sinonim cu a fi jurnlist comunist! Presa centrală, economică, culturală, sportivă, a atras o mică parte dintre jurnaliştii specializaţi. Restul, însă, s-au pierdut în noul mecanism de a face presă în România.
Presa locală este cea mai afectată de aceste transformări. În ultimii ani, ziarele şi-au redus numărul şi tirajele, proprietarii au „sărăcit”, ziariştii locali au devenit mai vulnerabili şi mai puţini. Despre independenţa presei se vorbeşte numai la şcoală! Dacă vei căuta, rar vei găsi în provincie un jurnalist care să-ţi spună că e specializat pe un anumit domeniu. Cei mai mulţi au în portofoliu mai multe domenii, majoritatea fără nici o legătură între ele. Un specialist, evident, costă! Ori, în presa locală salariile sînt la limita supravieţuirii, iar oferta de candidaţi impresionantă. Noile facultăţi de jurnalistică au pregătit, în ultimii ani, forţă de muncă pentru această „industrie”. Este, însă, mult mai comod şi mai spectaculos să scrii o ştire despre chiloţii vînzătoarei din colţ, decît despre promovarea culturii de securitate.În aceste condiţii, profunzimea actului jurnalistic a dispărut aproape definitiv, iar presa se face vinovată, şi ea, de situaţia gravă în care a ajuns societatea românească.
Cu toate acestea, cred că jurnalismul de specialitate este necesar şi obligatoriu. Criza prelungită în care ne aflăm impune „naşterea” unor jurnalişti de criză. Radio România Actualităţi este singura instituţie de media din ţară care a investit în crearea unui „corp propriu” de „afgani arabi”! Dacă la nivelul presei centrale există cîţiva reporteri specializaţi pe situaţii de urgenţă, conflicte armate, sau dezordini sociale, la nivelul presei locale, astfel de specializări se regăsesc mai greu. În ultimii 20 de ani, au fost puţine tentative de a specializa jurnalişti în astfel de domeniu. E adevărat, nici interesul jurnaliştilor sau conducătorilor de redacţii a fost pe măsură. Şi asta pentru că, aşa cum spuneam, chiloţii vînzătoarei din colţ sînt mai interesanţi şi mai „palpabili” decît o alunecare de teren care s-ar putea produce în viitorul apropiat! Amplificarea CRIZEI la nivel naţional şi mondial, implică, însă, urgent, adoptarea de măsuri excepţionale, inclusiv din partea mass-media românească. Lipsa instruirii adecvate în domeniul siguranţei, al mediului ostil şi al situaţiilor de urgenţă, nu mai este neglijenţă ci ignoranţă criminală! Pentru că, acţiunile jurnalistice „empirice” pot amplifica crizele deja existente, sau pot provoca noi crize, unele soldate cu pierderi de vieţi omeneşti. În aceste condiţii, jurnalistul trebuie să se pronunţe în cunoştinţă de cauză, nu trebuie să pună în pericol securitatea personală a victimelor, nu trebuie să încurce salvatorii,dar, mai ales, trebuie să rămînă personal în siguranţă pentru a relata, pentru ca reportajele sale să poată fi tratate ca „lecţii învăţate” de comunităţile cărora se adresează. Jurnalistul de criză trebuie să furnizeze ştiri, nu să devină o ştire!
Preocupări pentru specializarea jurnaliştilor de criză au apărut în Occident în urmă cu mai mult timp, imediat după războiul din Vietnam. Războiul din fosta Yugoslavie a coagulat, însă energiile şi a structurat aceste preocupări. Organizaţiile internaţionale importante, Reporteri Fără Frontiere sau Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor, dar şi marile corporaţii de presă, precum BBC, au elaborat reguli stricte, au scris cursuri şi au creat o piaţă pentru echipamente de protecţie. Crizele internaţionale, fie că este vorba de conflicte armate, sau de tragedii umanitare, au fost analizate şi s-au elaborat manuale pentru jurnaliştii sau personalul umanitar care se află în misiune în acele zone. Experienţa militarilor a fost transferată în folosul jurnaliştilor, iar echipamentele de protecţie au devenit indispensabile. Evident, toate acestea costă, dar un jurnalist mort nu face doi bani!
Alarmată de creşterea aproape exponenţială a situaţiilor de urgenţă la nivel mondial, nevoia de abordare profesionistă a acestora, dar şi de asigurarea securităţii propriilor jurnalişti, mass-media internaţională a reacţionat. În noiembrie 2002, la Bruxelles, lua naştere „International News Safety Institut”, din iniţiativa Federaţiei Internaţionale a Jurnaliştilor şi Institutului Internaţional de Presă. Acum, INSI are peste 1000 de membri. „Life news”, „Killing the messenger”, „Staying Alive” şi „Practical guide for journalist”, sînt cele mai importante lucrări editate în sprijinul jurnaliştilor specializaţi pe criză. INSI pune la dispoziţia jurnaliştilor din întreaga lume o listă şi recomandări cu companiile sau ong-urile specializate în furnizarea de echipamente şi instruire practică pentru reporterii şi corespondenţii speciali. Unul din aceste cursuri, pe care autorul acesui volum l-a absolvit, este organizat de Uniunea Europeană de Radio şi Televiziune, EBU, şi Objective Team, cu sprijinul SAS britanic. Cursul se desfăşoară într-o locaţie specială la Schlosshexenagen, în Germania.
Din păcate, comunitatea jurnalistică din România a arătat prea puţin interes pentru acest domeniu, în ultimii 20 de ani. În afară de exemple izolate, interesul pentru crearea unui corp de jurnalişti specializaţi pe criză, este inexistent. La Bucureşti, uul din ONG-urile de media a găzduit, în urmă cu mai mulţi ani, un curs internaţional de 7 zile, finanţat şi organizat de FIJ, pentru jurnaliştii din Balcani care se află în zone de conflict armat. Sindicatul Jurnaliştilor din Oltenia, sub patronajul Societăţii Ziariştilor din România, condusă de dr. Radu Sorescu, a tradus una din lucrările de referinţă în domeniu, editată de FIJ. Poate cea mai importantă implicare în acest domeniu o are, însă, Ministerul Apărării Naţionale, prin Direcţia de Relaţii Publice. Începînd cu anul 2004, Ministerul oraganizează anual Cursul de corespondenţi de război, adresat jurnaliştilor civili. Organizat în două module, cursul doreşte să transmită cîteva cunoştinţe minime privind regulile de lucru cu mass-media în teatrele de operaţii, riscurile la care sînt expuşi jurnaliştii aflaţi în medii ostile, probleme de Drept internaţional umanitar, metode de prim-ajutor medical, măsuri de profilaxie a unor boli, protecţia împotriva minelor antipersonal, evacuarea răniţilor, negocierea la un punct de control (check point), protecţia împotriva armelor şi efectele acestora asupra oamenilor s.a. Aceste cursuri au fost absolvite de toţi corespondenţii români de război din presa centrală, inclusive de autorul acestor rînduri, dar şi de cîţiva jurnalişti din presa locală, în special din judeţele care au subunităţi militare participante în teatrele de operaţii.
Statisticile şi experienţa ne demonstrează că cei mai expuşi pericolului sînt jurnaliştii din presa locală. Înmulţirea situaţiilor de urgenţă la nivelul României, dar şi poziţia geo-strategică a ţării - frontiera de Vest vecină cu Balcanii de Est, Zona Moldovei aproape de Conflictul din Transnistria, centrul ţării marcat de tendinţele secesioniste din secuime, iar întreg teritoriul industrial şi agricol afectat de recesiune poate deveni un focar de tensiune socială – impune formarea profesională continuă a jurnaliştilor din presa locală pentru lucrul în medii ce pot deveni ostile în orice moment. Organizarea unui curs de 4 zile, o dată pe lună, în fiecare judeţ din ţară poate creea, în 5 ani, un corp profesional calificat în munca în medii ostile, la nivelul presei locale, extrem de vulnerabilă în acest sector. Începînd din anul 2008, avînd la bază cunoştinţele acumulate la cursurile M.Ap.N., la cele absolvite în Germania şi organizate de Asociaţia Europeană de Radio şi Televiziune, EBU, în colaborare cu SAS-ul britanic, dar, mai ales, experienţa profesională acumulată de-a lungul anilor, am început să organizez la Reşiţa, în judeţul Caraş-Severin un curs similar. Cursul, organizat de Asociaţia TUAREG TEAM, un ONG şi BI Group, în colaborare cu alte instituţii specializate în protecţia cetăţeanului, se desfăşoară sub motto-ul: news in a hostile world şi se adresează cu precădere JURNALIŞTILOR DIN PRESA LOCALĂ care, potrivit statisticilor prezentate la început, sînt cei mai vulnerabili în situaţii speciale. Jurnaliştii din presa locală nu beneficiază de infrastructura şi logistica unui corespondent special din presa corporatistă. Şi de aceea, ei devin victime sigure. Cursul nu se adresează exclusiv potenţialilor participanţi într-o zonă de conflict ci aduce în scenă situaţii de urgenţă, tot mai multe şi tot mai frecvente, la care jurnalistul este spectator şi actor în acelaşi timp. Am lăsat profesioniştilor militari responsabilitatea instruirii jurnaliştilor care participă la conflicte armate şi am încercat să dezvolt, în cadrul întreprinderii individuale BI Group, trei module de curs adresate jurnaliştilor şi elevilor şi studenţilor care vor să-şi petreacă vacanţa în siguranţă. “Vacanţă în siguranţă” se numeşte modulul de o zi adresat elevilor şi studenţilor. Jurnaliştii pot lua parte la un modul de două zile dedicate “situaţiilor de urgenţă”, aplicat deja în 2009 în colaborare cu specialiştii Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă “Semenic”, Caraş-Severin, şi un modul de două zile axat pe gherila urbană şi criminalitatea stradală, demarat în anul 2008, împreună cu Inspectoratul Judeţean de Poliţie Caraş-Severin. Scopul acestui demers este de a crea un corp professional pentru jurnalismul de criză în fiecare judeţ din România. Situaţiile de urgenţă devin o realitate aproape cotidiană, dar de ce gherilă urbană? Pentru că, oraşele atrag demografii foarte variate. Şi pentru că oraşul funcţionează asemenea unui organism viu, toxinele sînt adunate în zone cît mai periferice, izolate acolo şi închise într-o mitologie dificil de ameliorat, tocmai în încercarea de igienizare socială a celorlalte demografii din organism. În antichitate şi în evul mediu, suburbia se afla, întotdeauna, extra muros: erau cele mai expuse şi mai lipsite de securitate periferii. Se aflau dincolo de administrarea ordonată şi controlată. Comunităţile urbane moderne şi contemporane au denumit aceste periferii refuzate, în variate chipuri: ghetto în America anglo-saxonă, favelas în America latină, banlieu în Franţa, bidonville în Franţa meridională şi Maghreb. Evoluţia nu înseamnă neapărat şi salubrizare. Borgata italiană reprezintă cartierul periferic, dar urbanizat. În spaţiul urban extra-carpatic avem deja legendarele mahalale înlocuite în ultimii 50 de ani de alte perfierii: cartierele muncitoreşti. Scriitorul I.D.Sîrbu a definit cartierele muncitoreşti drept “Betonviluri”, descriindu-le ca fiind “imense şi plicticoase, urîte şi monotone silozuri de singurătate şi mizerie”. În interiorul acestor silozuri, blocul are o definiţie providenţială: “două sute de celule organizate în jurul a două pubele cu gunoi fetid”. Ne aflăm într-un regres al aşteptărilor, al proiecţiilor imaginare. În acest spaţiu “fermentează” deja viitorul luptelor de stradă, declanşate de frustrările şi nemulţumirile adunate în zeci de ani de umilinţe! Jurnalistul de criză din România, precum înaintaşul său Brunea-Fox, trebuie să cunoască şi să se confrunte cu această realitate. Şi să rămînă în viaţă! Scopul acestor cursuri, acesta este! Iar scopul acestui manual este de a vă face să luaţi în serios lumea ce va veni! Aţi uitat? Ce este mic, negru, urît, rău şi bate la uşă? Viitorul! Să-l aşteptăm pregătiţi!
INTRODUCERE
În ultimii ani, aproape 2000 de jurnalişti şi lucrători media au fost ucişi în timp ce-şi făceau datoria. Ei au murit pentru că ceea ce au spus sau au scris a deranjat pe cineva, pentru că investigau ceea ce nu se dorea a fi investigat, pentru că anumite persoane nu agreează jurnaliştii sau pur şi simplu pentru că se aflau la locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Cînd subiectul reportajelor îl constituie războaiele, conflictele civile, revoltele sociale sau situaţiile de urgenţă riscurile cresc şi unii jurnalişti îşi pierd viaţa. Fiecare deces reprezintă o tragedie pentru prieteni şi familie, dar şi o risipă de talent. De asemenea, se vorbeşte mai puţin despre cei care sunt afectaţi fizic şi psihic, fără posibilitatea de a mai profesa jurnalismul.
Este important să amintesc că din cei aproape 2000 de jurnalişti ucişi începînd cu 1990, mai mult de 90% s-au născut şi au crescut în locurile în care au fost ucişi. Cele mai multe victime au fost înregistrate în rîndul ziariştilor din presa scrisă (61%). Ziarştii locali reprezintă 87% dintre cei ucişi! În toate regiunile lumii, jurnalismul este pus, la grea încercare prin deteriorarea securităţii la nivel global, trăind în umbra terorismului, războiului şi a dezastrelor naturale. Astfel, profesia de jurnalist devine tot mai riscantă! Majoritatea celor care cad victime sunt corespondenţi locali şi nu străini. Cînd victima este un jurnalist care lucrează în propria comunitate ştirea are un impact minim în afara acestui loc. Jurnaliştii locali sunt expuşi unor riscuri mai mari deoarece ei continuă să trăiască în locurile de unde au transmis, neputînd să părăsească zona după ce şi-au încheiat documentarea. 70 % dintre victime sunt freelancer. Aceştia nu beneficiază de asigurare, echipamentul sau sprijinul pe care le au corespondenţii internaţionali, angajaţi ai unor reţele de media consacrate şi este puţin probabil ca ei să fi participat la un curs de pregătire. Unele echipe internaţionale obioşnuiesc chiar să angajeze jurnalişti locali care să-şi asume riscurile în locul lor, fără a le asigura aceeaşi protecţie ca în cazul propriului personal. Siguranţa este o calitate, un bun de preţ, nu o obligaţie. Menirea jurnalistului este aceea de a relata un eveniment, nu de a deveni el însuşi evenimentul. Un jurnalist care se expune inutil unui risc se comportă într-un mod neprofesional, împiedicînd relatarea evenimentelor sau vizionarea imaginilor.
O maximă spune că adevărul este prima victimă a războiului. Implicit, a doua victimă va fi, cel care îl face cunoscut opiniei publice! În bătălia care se duce pentru cucerirea publicului, media şi “trupele” lor, adică reporterii speciali care acoperă mediatic un mediu ostil, îşi asumă riscuri mai mari ca niciodată pentru a transmite informaţia “în direct” şi “în timp real”. Dar cu ce preţ? În zonele periculoase mulţi corespondenţi sînt mutilaţi fizic şi psihic. Alţii sînt ucişi. Aflaţi între focurile încrucişate ale beligeranţilor, în faţa sticlelor incendiare sau a bărcilor cu salvatori, corespondenţii speciali devin victimele greşelilor, a agresiunilor sau manevrelor de intimidare premeditate ale gherilelor sau ale forţelor de securitate. Nici ei şi nici grupurile de presă nu au, practic, nici o putere în faţa rănirilor sau pierderilor de vieţi omeneşti. Accidente se produc inevitabil, indiferent care este modul de protejare a oamenilor, deoarece se recurge la metode nemiloase şi brutale pentru a sufoca anchetele jurnalistice. Riscurilor imprevizibile ale atacurilor li se adaugă pericolele tradiţionale ale conflictului. Armamentul tot mai sofisticat, în faţa căruia pregătirea şi protecţia jurnaliştilor rămîn ineficiente, beligeranţi cărora le pasă mai mult de “bătălia pentru imagine” decît de respectarea securităţii angajaţilor media – sînt factori care amplifică riscurile reportajului special, de criză. Înmulţirea atentatelor la libertatea presei este legată şi de lupta împotriva corupţiei, a crimei organizate care au pătruns în sistemele politice din ţările ce doresc consolidarea democratică. Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor, considerînd că securitatea reporterilor este o problemă care solicită o atenţie deosebită, recomandă ca lucrătorii media trebuie să fie pregătiţi, asiguraţi şi să deţină echipamentele adecvate cînd sînt angajaţi să transmită din medii ostile. Potrivit Codului profesional privind garantarea securitatii în timpul exercitarii profesiei de jurnalist, definitivat de marile grupuri media CNN, BBC, Reuters şi Associated Press: -jurnaliştii şi tehnicienii media vor beneficia de un echipament pentru toate misiunile, inclusiv o trusă de prim-ajutor, mijloace de transport adaptate şi, la nevoie, îmbrăcăminte de protecţie; - grupurile de presă vor duce o campanie puternică de sensibilizare asupra riscurilor la care sînt supuşi jurnaliştii implicaţi în misiuni în care predomină condiţiile priculoase. Oficialităţile îşi vor informa personalul de necesitatea respectării jurnaliştilor şi lucrătorilor media în timpul exercitării profesiei. Grupurile de presă vor oferi protecţie socială pentru tot personalul care exercită activităţi jurnalistice în afara locului lor obişnuit de muncă, în care este cuprinsă şi o asigurare de viaţă. Grupurile de presă vor oferi gratuit tratamente şi îngrijiri medicale, vor lua asupra lor cheltuielile legate de reeducarea şi de convalescenţa jurnaliştilor şi a lucrătorilor media răniţi sau bolnavi din cauza meseriei exercitate în afara locului de muncă obişnuit. Grupurile de presă vor proteja jurnaliştii liber profesionişti sau colaboratorii. Aceştia vor beneficia de protecţie socială, cursuri de pregătire şi echipament în aceeaşi măsură cu personalul angajat definitiv. Ha! Nu ştiu ce să fac: să rîd sau să plîng? Nici măcar jumaătate dintr-un singur punct al acestui plan de măsuri nu este aplicat în România. Totuşi, intenţia şi preocuparea există! Tuareg Team este o organizaţie non-guvernamentală ce-şi propune să asigure sprijin şi să dezvolte programe pentru jurnalişti şi lucrători media, inclusiv corespondenţii independenţi, în special în regiunile de conflict, să organizeze cursuri de iniţiere în meseria de jurnalist şi de pregătire pentru jurnaliştii profesionişti care doresc să lucreze în medii ostile, dar şi să înfiinţeze şi să coordoneze un centru de presă şi o forţă de reacţie rapidă pentru jurnaliştii aflaţi în situaţii de urgenţă. Scopul instruirii HEST (Hostile Environment Safety Treining) este de a-i învăţa pe jurnalişti să evalueze riscul şi să se comporte corespunzător în cazul conştientizării unui pericol. Se urmăreşte sporirea capacităţii jurnaliştilor de a lua decizii, nu substituirea acesteia. Harta privind riscurile de securitate ale jurnaliştilor în zone de conflict sau de tensiuni şi revolte sociale a fost elaborată încă din martie 2002 de către organizaţia Reporteri fără frontiere, cu concursul Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (CICR), al Cosiliului Europei, al OSCE şi al UNESCO, precum şi al sindicatelor(!) jurnaliştilor. Ea a fost difuzată în redacţii din lumea întreagă! Aceste organizaţii au făcut propuneri concrete privind 8 reguli pentru securitatea jurnaliştilor în zone ostile: - angajarea mass media, obligaţia jurnaliştilor de a căuta sistematic mijloace de măsurare şi limitare a riscurilor la care sînt supuşi; - angajarea misiunii din propria voinţă; - experienţa terenului; - pregătirea de specialitate, în prealabil; - deţinerea echipamentului adecvat; - asigurarea medicală; - repatrierea; - invaliditatea şi decesul, susţinerea psihologică şi protecţia juridică a reporterului! Aşa cum am scris deja, în România, începînd din anul 2004, Ministerul Apărării Naţionale oraganizează anual Cursul de corespondenţi de război, adresat jurnaliştilor civili. Organizat în două module, practic şi teoretic, cursul doreşte să transmită cîteva cunoştinţe minime privind regulile de lucru cu mass-media în teatrele de operaţii, riscurile la care sînt expuşi jurnaliştii aflaţi în medii ostile, probleme de Drept internaţional umanitar, metode de prim-ajutor medical, măsuri de profilaxie a unor boli, protecţia împotriva minelor antipersonal etc. Al doilea modul, mai spectaculos decît primul, constă în pregătirea practică, cu exercitii ale căror scenarii sînt apropiate de condiţiile unui teatru de acţiuni militare: protecţia NBC, tehnica de trecere a diferitelor obstacole, evacuarea răniţilor, negocierea la un punct de control (check point), protecţia împotriva armelor şi efectele acestora asupra oamenilor etc. Jurnaliştii participanţi primesc echipament militar, sînt cazaţi în corturi alpine în poligon, suportă rigorile acţiunilor pe cîmpul de luptă ca jurnalişti încorporaţi (embedded journalists). De asemenea, execută trageri cu armamentul de infanterie, calibrul 5,45 mm, aflat în dotarea armatei române. Acest curs se doreşte rampa de lansare a unui acord între M.Ap.N. şi instituţiile mass-media, care va reglementa statutul corespondentului de război, aranjamentele de lucru cu presa în condiţii de conflict, asediu sau război. Din păcate, din ignoranţa instituţiilor de media, aceste acorduri au fost foarte puţine. Societatea Română de Radiodifuziune este cel mai bun exemplu, de reuşită, evident!
Această carte se bazează pe cunoştinţele şi experienţa personală ale autorului şi conţine o serie de linii directoare pentru siguranţa şi securitatea personalului în domeniu. Aceasta nu acoperă toate situaţiile şi sfatul dat este de natură generală. Autorul şi editorii acesteia, prin urmare, refuză să-şi asume deplina responsabilitate pentru cazurile în care recomandările cărţii nu oferă cel mai bun curs de acţiune. Manualul de faţă nu se substituie cursurilor practice organizate de Ministerul Apărării Naţionale, Asociaţia Tuareg Team, BI Group, sau alţi furnizori de servicii de treining de securitate personală pentru jurnalişti, care activează la nivelul ţării, sau vor devenii activi pe măsură ce situaţia o impune. Prin publicarea acestui manual se doreşte ca securitatea jurnalistului ce acţionează în situaţii de criză şi medii ostile să devină o preocupare importantă pentru toţi cei implicaţi în astfel de acţiuni, de la reporteri, conducători de redacţii, dar şi autorităţi, care prin Planul Naţional de Aderarea României la NATO, cap.4, privind realizarea educaţiei de securitate, s-au obligat în faţa organismelor internaţionale să promoveze cultura de securitate!
Evident, fiecare organizaţie media are libertatea deplină de a-şi organiza propriile structuri de securitate pentru acţiuni în medii ostile. Totuşi, acest manual asigură trăsăturile comune de siguranţă şi securitate care se aplică, sau s-ar putea aplica, atunci cînd reporterii speciali ai redacţiilor acţionează în medii ostile. Voi încerca să prezint, cît mai explicit, pericolele cu care se poate confrunta activitatea noastră. Da, există pericole, dar dacă vom învăţa „să convieţuim” cu ele acestea vor putea fi, nu evitate, dar reduse semnificativ.
Ştiu că este sîcîitor ca înaintea unei misiuni cineva să te tot agaseze cu „sfaturi bune”, reguli, regulamente, tabele şi liste de verificare. Tendinţa este, evident, nu de a ignora aceste sfaturi, dar de a acţiona contra lor! Obiectivul nu este de a descuraja misiunea, dimpotrivă, de a te scuti de bătăi de cap suplimentare. Este cam ceea ce fac producătorii de teren în cazul echipelor unor mari posturi de televiziune!
Să ne înţelegem: sfaturile generale, nu sînt reguli! Regulile sînt întocmite, sau ar trebui să fie, de către propria organizaţie de media. De exemplu: „Nu conduceţi pe timp de noapte decît dacă este nevoie”, sau „Nu primi persoane necunoscute pentru anchete jurnalistice în propria locuinţă”, cred că sînt suficient de clare şi obiective! Sfaturile generale trebuie privite ca o consultanţă generală asupra unei situaţii generate de munca în mediu ostil şi nu ca o soluţie exactă la o problemă punctuală. Ce sfat ar trebui să-ţi dau, de exemplu, dacă automobilul cu care te deplasezi parchează exact în faţa unei baricade americane în Baghdad, în mijlocul unui schimb de focuri cu rebelii iraqieni, aşa cum am făcut eu în mai 2003? Probabil că răspunsul cel mai înţelept îl ai şi singur: te cari, dracului, urgent de acolo! Prin urmare, sfaturile generale trebuie combinate cu propria judecată, în funcţie de specificul fiecărui caz. Evident, sînt momente cînd aceste linii directoare se confundă cu regulile specificate de redacţii. De exemplu, „Nu atingeţi o mină”, este cît se poate de clar!
Un alt lucru care nu trebuie uitat este că te-ai oferit voluntar pentru acţiuni în medii ostile, în care există pericol iminent. Eşti dator faţă de tine, de familie, de colegi şi de publicul tău să nu minimalizezi aceste riscuri.
Mediul ostil despre care tot vorbesc de la începutul acestei cărţi are şi el specificităţile lui. Într-un fel trebuie abordată securitatea personală atunci cînd participi la o revoltă socială, la un miting, şi în alt mod atunci cînd vei relata despre un dezastru natural, o situaţie de urgenţă, sau o acţiune umanitară. Indiferent în ce mediu ostil te afli, este bine, însă, să nu uiţi că viaţa calmă şi liniştită din lumea modernă se poate dezintegra într-o fracţiune de secundă în haos şi violenţă!
Sper, ca acest manual, ca şi cursurile pe care le organizez, să folosească, în special jurnaliştilor speciali din presa locală. În prezent, este general acceptat faptul că propria securitate depinde de cîţiva factori de bun simţ: - modul în care sîntem percepuţi de către populaţia locală şi victime; - comportamentul nostru ca indivizi în situaţii critice; - abilitatea noastră de a asculta, a intervieva şi abilitatea noastră de a realiza un material profesionist;
- imaginea personală şi gradul de încredere pe care îl insuflăm populaţiei despre suferinţele căreia relatăm.
Aceste lucruri sînt esenţiale!
CAPITOLUL 1
PREGĂTIREA GENERALĂ
Spuneam că acest manual nu impune reguli ci doar trasează cîteva elemente general valabile în diverse situaţii limită şi în medii ostile. Cele mai mari şi evidente riscuri la care se expun jurnaliştii sînt cele dintr-o zonă de conflict: arme de tot felul, mine, rachete, IED. Dar, mediile ostile se întîlnesc pe mai multe „fronturi”. Riscurile fizice pentru un jurnalist sînt mai mari atunci cînd acoperă o revoltă civilă, sau o demonstraţie, decît atunci cînd relatează despre un conflict clasic, la care participă armate regulate. Un jurnalist aflat departe de casă trebuie să ia foarte în serios şi riscurile generate de: boală, accidente auto, epuizare, expunere prelungită la risc, atacurile asupra jurnaliştilor, sau cădere nervoasă! Mai mulţi jurnalişti şi-au pierdut viaţa în accidente auto decît în războaie! Pe de altă parte, intoxicaţiile alimentare te pot scoate din circuit o bună bucată de vreme!
Jurnaliştii care nu evaluează riscurile la care se expun se comportă neprofesionist. Unii corespondenţi, fotoreporteri sau cameramani adoptă în zonele ostile un comportament macho care parcă invită pericolul să le facă probleme! Nu este un exemplu de urmat! Regulile le întocmesc fiecare redacţie în parte şi în baza experienţei personale a propriilor reporteri speciali. Prima, şi cea mai importantă, regulă ce trebuie respectată într-o astfel de zonă este SĂ NU IEI NOTIŢE ŞI SĂ NU ÎNREGISTREZI, FOTO, AUDIO SAU VIDEO, DECÎT DUPĂ CE AI OBŢINUT APROBAREA CELOR PREZENŢI! Totuşi, atunci cînd eşti confruntat cu situaţii limită, tensiunea şi panica, uneori, care te cuprinde, te face să te blochezi şi să uiţi lucruri simple, elementare, învăţate în anii de şcoală sau de practică. Este foarte uşor, în astfel de situaţii, ca o simplă relatare să conţină erori, nu numai de documentare, dar chiar şi de „punere în pagină”. Comportamentul neadecvat poate transforma chiar şi o excursie simplă de documentare într-o adevărată zonă ostilă pentru reporterul neatent la detaliile elementelor culturale sau sociale din locul în care se află. Îmbrăcămintea şi echipamentul folosit, dacă sînt neadecvate, pot crea o stare de iritare şi tensiune care să ducă, în final, prin propriile gesturi, la apariţia unor ameninţări externe la securitatea personală. Nu bravaţi şi nu vă ruşinaţi de toate aceste neajunsuri! Este important ca la întoarcerea dintr-o astfel de călătorie să fie prezentate colegilor şi superiorilor ierarhici pentru a putea fi întocmit „caietul cu lecţii învăţate”.
Criza, mediul ostil, situaţiile speciale care impun prezenţa la faţa locului a reporterului sau corespondentului special, nu se rezumă doar la războaie şi conflicte armate, fie ele de mai mare sau mai mică intensitate, de nişă sau de frontieră. Din ce în ce mai mult, banditismul, crima organizată, traficul de droguri, extremismul, banii, lăcomia şi lupta pentru putere „dau sens vieţii nostre”, ar spune filosoful, evident, făcînd haz de necaz!
1.1. Reguli de redactare
Am fost cu toţii martori la relatări ale reporterilor aflaţi în situaţii limită. De multe ori, acestea sînt incoerente şi, din punct de vedere tehnic, nu se încadrează în nici un gen publicistic recunoscut. În cazul în care corespondentul lucrează pentru presa scrisă, sau chiar pentru o agenţie, aceste scăpări de redactare sau stilistică sînt corectate de redactorii de serviciu aflaţi în desk-ul de acasă. În cazul reporterilor de radio şi televiziune, corecturile sînt aproape imposibil de făcut. De aceea, este important ca interlocutorul de acasă al corespondentului din teren să „vorbească aceeaşi limbă” cu cel trimis să relateze despre o situaţie de urgenţă. Să cunoască în detaliu mediul ostil în care acesta acţionează şi să-l ajute pe colegul aflat sub presiunea, uneori de neimaginat, din teren! Totuşi, voi relua unele reguli elementare despre 5 genuri publicistice, reguli învăţate în primul an la orice facultate de profil, utilizate frecvent în jurnalismul de criză: ştirea, interviul, documentarul, reportajul şi... grand-reportajul – specie utilizată îndeosebi de presa francofonă -.
Ştirea, este un gen publicistic care prezinta informaţia într-o formă comunicabilă, transmisă apoi, prin intermediul unor tehnici moderne de difuzare în masă. Definiţiile date ştirii sînt numeroase, ele aparţinînd diferitelor şcoli de presă, şi reflectă o anumită concepţie despre presă, despre funcţiile şi poziţia socială a ziaristului şi a presei. Ştirea de presă este o relatare concisă a unor fapte, evenimente, idei semnificative, de actualitate, noi, relatare ce prezintă interes pentru public. Nu numai opţiunea pentru un eveniment sau altul este esenţială în munca ziaristului, ci şi alegerea momentului optim pentru a difuza o ştire. Nu întotdeauna difuzarea ştirii este simultană cu evenimentul. Ziaristul alege un punct culminant din desfăşurarea unui eveniment pentru a-l converti în ştire. Elementele unei ştiri, indiferent de canalul de difuzare - ziar revistă, radio, televiziune - le constituie răspunsurile la clasicele întrebări: cine? (este autorul evenimentului), ce? (s-a întâmplat), unde? (s-a desfăşurat evenimentul), cînd? (a avut loc), cum? (s-a desfăurat) şi de ce? (s-a putut întîmpla),. Fără răspunsurile la aceste întrebări sau măcar la primele patru nu poate exista o ştire de presă. Să ne reamintim că introducerea, sau lead-ul ştirii, este nucleul informativ esenţial, ce sintetizează principalele informaţii. Ea îndeplineşte următoarele funcţii: surprinde esenţa evenimentului, conţinînd răspunsurile la întrebările cine?, ce?, unde?, cînd? şi acroşează cititorul la lectură. Prima funcţie necesită inventivitate şi inteligenţă. Cea de-a doua se bazează pe arta, sau pe măiestria, ziaristului! Corpul ştirii conţine datele care explică şi aprofundează introducerea. Înţelesul multor ştiri este greu de sesizat în lipsa unor astfel de caracterizări ale contextului (numite în engleză background). Detaliile secundare, ce nu sînt cuprinse în introducere, ce par de mai mică însemnătate, şi sînt introduse în corpul ştirii, sînt, de multe ori ignorate de redacţiile de acasă. Aruncînd aceste detalii există pericolul deformării realităţii şi punerii în pericol a propriului corespondent. De aceea, cea mai utilizată tehnică, în cazul reporterilor speciali, este „piramida răsturnată". Construcţia unei ştiri de acest tip constă în prezentarea chiar în introducere a informaţiei de bază, după care urmează datele explicative, complementare, descrierea contextului şi ale detalii. Albert Camus spunea că „ziaristul este istoricul clipei". El are datoria de a face diferenţe între semnificaţia aparentă, imediată şi semnificaţia reală, profundă a unui eveniment. Ştirile pot fi clasificate şi în funcţie de caracteristicile mijloului de comunicare: agenţie, presă scrisă, radio şi televiziune. În teoria presei s-au statornicit funcţii precise pentru fiecare mijloc de comunicare. Astfel, ziarul explică un eveniment, radioul anunţă iar televiziunea arată.
În redactarea unei ştiri despre un mediu ostil sau o situaţie de urgenţă, corespondentul special trebuie să fie atent ca informaţia furnizată să conţină ambele puncte de vedere, în contextul unui conflict armat, să nu lezeze onoarea şi demnitatea victimelor sau combatanţilor, să nu difuzeze informaţii cu caracter confidenţial care ar putea pune în pericol viaţa combatanţilor din teren sau ar putea furniza elemente tactice sau strategige despre situaţia din teren, să nu prezinte elemente false care să amplifice panica şi să determine acţiuni de salvare care ar încurca pe cele aflate în desfăşurare.
Interviul este specia care informează şi elucidează, prin intermediul unui dialog. Rolul reporterului în interviu este să stabilească un dialog viabil, un mod de comunicare între el şi cititor. Interviul are funcţia principală de a exprima o atitudine, o opinie, este un mod direct de prezentare a unor idei. Întrebările depind şi de informaţia pe care o are jurnalistul despre cel intervievat.
Interviul poate fi construit pentru a reliefa un portret, sau poate fi interesant prin opinii, idei, lămurirea unei atitudini, aceasta fiind cu adevărat misiunea unui interviu.
Interviul este strîns legat de aproape toate genurile jurnalistice, fiind un mijloc de culegere al informaţiilor, o modalitate de realizare a documentării. În acest caz, întrevederea nu este făcută decît în vederea obţinerii de la o persoană chestionată informaţii, relaţii despre problematica studiată. Interviul ca gen jurnalistic prorpiu-zis se constituie dintr-o serie de întrebări şi răspunsuri. El este o întrevedere solicitată, provocată de ziarist. Rezultatul acestei întrevederi, convorbirea, este publicat în presă, difuzat la radio sau televiziune. Interviul trebuie să cuprindă următoarele etape: alegerea temei şi a interlocutorului, documentare, pregătirea întrebărilor, realizare şi redactarea interviului. Indiferent de scopul urmărit, de tema aleasă, interviul ca gen publicistic presupune, înainte de toate, existenţa unui interlocutor care are ceva de spus! În absenţa acestuia, tema propusă poate fi realizată prin reportaj, articol, consemnare sau orice alt gen publicistic. Astfel, o condiţie a interviului este existenţa unui interlocutor depozitar de informaţie.
Pasul următor în realizarea unui interviu este documentarea propriu-zisă. Jurnalistul va studia domeniul de activitate al interlocutorului, şi va analiza activitatea acestuia, depistînd centrele de maxim interes, de actualitate. Toate acestea sînt elemente indispensabile pentru formularea întrebărilor. Pentru a pune întrebări interesante şi pentru a-l feri pe interlocutor de răspunsuri generale, plate, jurnalistul trebuie să se mişte nestingherit pe terenul interlocutorului. Jurnalistul îşi va cîştiga poziţia de conducător al discuţiei numai în măsura în care va reuşi să ridice problematica specifică la o înţelegere general-umană. Alegerea şi formularea întrebărilor exprimă pregnant gradul de documentare prealabilă şi talentul jurnalistului. Cheia interviului este întrebarea. În majoritatea cazurilor, calitatea întrebărilor determină calitatea răspunsurilor. Cînd ziaristul nu va avea decît cunoştinţe generale despre preocupările interlocutorului său, întrebările sale, oricît de elevat exprimate ar fi, nu vor provoca altceva decît răspunsuri plictisitoare şi vagi.
În situaţii excepţionale, aceste cerinţe „de manual” sînt cu atît mai importante! Cunoaşterea temeinică a problematicii locale poate scuti reporterul special de numeroase neplăceri, de la cele mai mici, cum ar fi refuzul sau întreruperea interviului, pînă la cele mai mari, soldate chiar cu arestarea sau expulzarea jurnalistului, iniţierea inconştientă a unor diferende diplomatice sau, chiar, punerea în pericol a propriei vieţi. Pentru un interviu riscant estimează riscurile împreună cu un coleg şi ia în considerare: Practica anterioară a intervievării. Cît de bine îţi cunoşti sursele. De ce ai fost ales pentru interviu. Nu fi tentat să-ţi asumi riscuri nesăbuite.
Documentarul este producţia jurnalistică utilizată pentru a crea o imagine de ansamblu, cu detalii precise, asupra unei situaţii, personalităţi etc. Documentarele se folosesc ca bază pentru interviuri sau analize şi comentarii. În documentarul de televiziune nu se folosesc actori, realizarea sa bazîndu-se pe preluarea din realitate a unor evenimente, peisaje, obiecte şi persoane. În filmele documentare, nu se recurge la puneri în scenă şi nu se folosesc decoruri sau costume. În „realitate”, clasa conducătoare a oricărei guvernări sociale, a văzut şi vede în filmul documentar, un puternic mijloc de propagandă, de influenţare a maselor populare.
Reportajul este o specie publicistică, care în baza unor date, culese la faţa locului, informează opinia publică asupra problemelor de interes general sau ocazional constatate, cît mai real şi nepărtinitor. Reportajul poate fi de informaţie sau de creaţie, fiind legate de o anumită tematică sau pur şi simplu fiind unul compoziţional. De asemeni după stilul de prezentare există reportaje satirice, explozive, de relatare implicată, etc. Reportajul, iniţial specie tipic jurnalistică, a fost preluat şi de literatură, de cinematografie şi de televiziune. Cel mai cunoscut autor de reportaje literare român, care poate fi numit chiar părintele reportajului literar românesc, este poetul şi publicistul Geo Bogza.
Veridicitatea reportajului este creată prin: relatarea secvenţială a evenimentului narativ, inserarea elementelor portretistice de-a lungul relatării, prin introducerea detaliilor, camuflarea impresiilor subiective în scurte relatări, prezentarea faptului ca real. Considerată ca fiind o specie jurnalistică, complexă, reportajul îmbină cele trei moduri de expunere (descrierea, naraţiunea si dialogul), creînd impresia unei reconstituiri în amănunte existenţiale decisive. Reportajul aduce în prim plan evenimentul trăit în punctul lui maxim de tensiune şi reconstituit dintr-un unghi de vedere care permite cititorului, spectatorului de film cinematografic sau telespectatorului, să descopere şi să observe faptele cele mai însemnate.
În relatarea situaţiilor din medii ostile, reportajul este principalul mijloc de exprimare. El redă, de cele mai multe ori, cît mai fidel, suferinţele populaţiilor expuse la conflicte armate sau catastrofe naturale. Abundenţa elementelor dramatice transformă reportajele corespondenţilor speciali în adevărate „arme” de luptă împotriva generatorilor crizei relatate. Forţa acestora pot pune în mişcare elemente politice, militare, umanitare şi pot genera dovada solidarităţii umane. Este greu pentru un reporter care realizează un reportaj într-o zonă ostilă să facă diferenţa între realitate şi imagini care pun în pericol viaţa sau demnitatea protagoniştilor. Din această cauză, reportajul este un gen publicistic controversat în mediile de analiză extra-jurnalistice, iar aceste controverse îi amplifică forţa.
Grand-reportajul este un gen complex, elaborat, folosit de presa francofonă pentru revistele de actualităţi. El îmbină toate genurile publicistice enunţate mai sus şi este ilustrat cu numeroase fotografii. Datorită complexităţii sale, grand-reportajul este o specie utilizată rar în oglindirea unei anumite situaţii de urgenţă.
1.2. Reguli de comportament
Aflat într-o deplasare de documentare, din neglijenţă, sau din ignorarea unor cutume locale, poţi deveni uşor victimă sau subiect de atentat la propria siguranţă. Draftul de curs „Vacanţă în siguranţă”, elaborat de BI Group a fost gîndit pentru tinerii care doresc să petreacă o vacanţă fără peripeţii în străinătate. El este foarte util şi jurnaliştilor aflaţi în documentare, de aceea, îl preiau integral:
VACANŢĂ ÎN SIGURANŢĂ
Nimic nu este mai plăcut decît o vacanţă. Sau... aproape nimic! Oricum, toată lume şi-o doreşte, ca pe o relaxare binevenită după o perioadă încărcată, plină de emoţii sau responsabilităţi. Unde voi merge? În ţară, sau în străinătate? La munte, sau la mare? În Europa, sau în Lumea largă? La „all-inclusive”, sau pe cont propriu? Indiferent ce variantă aleg, voi face tot posibilul să mă odihnesc, să mă simt bine, să mă distrez, să vizitez, să uit de grijile şcolii, serviciului sau problemelor de zi cu zi. Relaxarea se impune, dar mă face vulnerabil. Simţurile mele... sînt plecate în concediu! E OK? Poate că nu! Poate fi vacanţa periculosă? Se pare că da! Transformările economice, sociale şi de securitate din întreaga lume s-au schimbat radical în ultimii ani. Dar, un turist informat şi pregătit se poate bucura în tihnă de o vacanţă perfectă.
Este bine să ştim, înainte de a pleca la drum, că lumea pe care dorim să o cunoaştem, s-a schimbat! În ultimii ani, activităţile infracţionale, bandele, reţelele de crimă organizată, trafic de droguri şi de persoane, acţiunile teroriste, au cunoscut o amploare îngrijorătoare în toată lumea. Nu există ţară din Europa, Asia sau Afrca în care astfel de reţele să nu acţioneze. Grupările teroriste şi-au diversificat atît metodele de acţiune violentă, cît şi ţintele acestor acţiuni. În prezent, nu se poate afirma cu certitudine că o anumită ţară sau regiune din lume se află la adăpost faţă de activităţi cu caracter terorist. Ca turist este uşor să cădeţi victimă a unor astfel de reţele. În ultimii ani, oriunde în Europa puteţi fi jefuiţi pe stradă sau la hotel, atacaţi şi tîlhăriţi, violaţi, bătuţi sau chiar răpiţi. Luptele de stradă au căpătat un caracter obişnuit în marile capitale.
Atacurile teroriste sînt greu de prevăzut şi de împiedicat. Pentru monitorizarea activităţii teroriste, în special în fazele de pregătire ale atacurilor, este necesară o foarte strînsă cooperare între agenţiile de securitate ale fiecărui stat şi între state. De multe ori, informaţiile primite chiar de la cetăţeni ajută la identificarea unor posibile acţiuni pregătitoare cu caracter terorist. Ori de cîte ori vă aflaţi în străinătate şi observaţi acţiuni sau elemente suspecte, adresaţi-vă autorităţilor locale de poliţie sau semnalaţi aceste lucruri ambasadelor şi consulatelor României.
Acţiunile teroriste au un specific aparte faţă de alte tipuri de evenimente violente: ele nu disting între persoane cu statut oficial şi simpli cetăţeni. De cele mai multe ori, aceste acţiuni au impact devastator pe o arie extinsă, frecventată public. Multe dintre atacuri sînt provocate cu scopul de a produce pagube umane şi materiale, dar şi cu scopul de a atrage atenţia publică şi de a promova imaginea distructivă a celor care le produc. Este bine ca, oriunde în lume vă aflaţi, să încercaţi să evitaţi, pe cât posibil, zonele aglomerate sau zonele publice din preajma unor instituţii. Atacurile teroriste petrecute pînă în prezent nu fost în mod direct orientate spre cetăţenii români sau spre instituţii ale statului român. Cu toate acestea, mulţi cetăţeni români au căzut victime ale acestui tip de acţiuni, fie pierzîndu-şi viaţa, fie suferind răniri grave. Atacul terorist de la New York, din 11 septembrie 2001, a cauzat decesul a doi cetăţeni români. Atacul terorist de la Madrid, din 11 martie 2004, a curmat viaţa a 16 cetăţeni români şi rănirea altor peste 180. Atacul terorist de la Londra din 7 iulie 2005 a înscris între victime o persoană cu dublă cetăţenie, una dintre acestea fiind cea română. O tînără din România a fost răpită pentru răscumpărare în timpul unui Safari în Africa. Cetăţeni români ar fi putut fi prezenţi şi în alte locuri în care s-au produs atentate teroriste.
Ce vom face? Pregătiţi-vă şi veţi fi în siguranţă!
Cursurile BI Group îi învaţă pe tineri cum să pregă tească o vacanţă perfectă. Cum să suplinească tinereţea şi lipsa de experienţă în viaţă în confruntarea cu potenţialele pericole. Intenţia noastră este de a vă ajuta să recunoaşteţi pericolul, cum să interpretaţi situaţiile cu care vă puteţi confrunta, fără ca acestea să devină o „experienţă de viaţă terifiantă”.
Distracţie şi interactivitate
Cursurile se bazează pe informaţii de securitate selectate din întreaga reţea internaţională de criză cu care BI GROUP colaborează. Ameninţările nu sînt o glumă! Glumele şi situaţiile amuzante le vom întîlni în sala de curs, în cadrul unor scenarii interactive şi prelegeri, pigmentate cu experienţe personale. Taxa mică de şcolarizare vă responsabilizează în plus şi face ca posibilele viitoare eşecuri pot fi evitate. În Europa, un astfel de curs, de o zi, costă 200 de euro/cursant în care sînt incluse: un certificat de absolvire şi un bufet, băuturi reci, ceai şi cafea. Programul este de o zi, între 9,30 şi 16, 30! Asta e partea frumoasă!
Despre ce vorbim la curs?
Predocumentarea: cercetarea destinaţiei. Riscuri de terorism şi sfaturi de securitate. Probleme de sănătate şi prevenirea bolilor, inclusiv vaccinuri. Asigurare, documente, bani, sprijin legislativ sau consular. Păstrarea legăturii cu familia, persoane de contact, prieteni, coduri personale (!), comunicaţii. Kit haine de siguranţă şi obiecte gadget. Kit de prim-ajutor. Ambalarea şi securitatea bunurilor.
Echipamente: Rucsacul, centura de bani. Kit-ul medical.
Vacanţa: Noţiuni de bază despre cazări, schimb valutar, condiţii de siguranţă alimentară şi apă, relaţia cu autorităţile, transport în comun. Primul ajutor de urgenţă şi probleme medicale pentru... fete. Noţiuni de securitate personală. Supravieţuire în situaţii de urgenţă: cutremure, incendii, droguri şi alcool. Terorismul şi răpirea.
Sfaturi...la „botul calului”: Cele mai bune recomandări pentru a proteja siguranţa voastră ca turist şi a familiei sînt următoarele: Informaţi-vă despre situaţia de securitate din ţara pe care doriţi să o vizitaţi, înainte de efectuarea deplasării. Lăsaţi coordonatele de deplasare (itinerariul, adresa hotelului, copii ale paşapoartelor şi ale biletelor de avion) unui membru al familiei care rămîne în România; în acest fel, dacă în locul în care veţi călători se întâmplă un eveniment periculos, acesta va şti unde să vă caute. Odată ajuns la destinaţie, urmăriţi în mod constant informările autorităţilor locale şi presa locală. În caz de alertă, urmaţi cu stricteţe anunţurile şi recomandările făcute de autorităţile locale. Menţineţi legătura telefonică cu familia din România cît de frecvent posibil. Anunţaţi ambasada sau consulatul României despre prezenţa dumneavoastră în localitatea sau în ţara respectivă; în cazul unei situaţii de criză, personalul consular va putea avea acces mult mai uşor la voi. Dacă purtaţi un telefon mobil pe durata călătoriei în străinătate, asiguraţi-vă, înainte de plecare, că aţi introdus în memoria telefonului numerele de telefon ale ambasadelor şi consulatelor României din ţările pe care urmează să le vizitaţi; aceste numere de telefon sunt disponibile pe pagina web a Ministerului Afacerilor Externe (www.mae.ro). Setaţi telefonul pe apelare rapidă pe numărul persoanei de contact din ţară. Evitaţi locurile aglomerate, demonstraţiile sau zonele periculoase. Semnalaţi orice element sau activitate suspectă autorităţilor locale de poliţie.
Pregătiţi, întotdeauna doi rucsaci. Unul de maxim 65 Litri, material tare, cu un număr de compartimente separate şi centură de talie. Accesul trebuie să fie uşor la obiecte de strictă necesitate: lanternă, trusă medicală, cremă de protecţie UV, prosop umed, suc de lămîie, sticlă cu apă, un cuţit bun la toate, ustensilele de igienă personală. Rucsacul de zi, nu mai mare de 15 Litri, utilizat şi ca bagaj de mînă în călătoriile cu avionul, este util în escapadele prin oraş, la plajă, la cumpărături, atunci cînd vizitaţi obiective istorice. Din el nu trebuie să lipsească: o alifie anti-alergică împotriva muşcăturilor de insecte, şerveţele umede, minibinoclu, prezervative şi contraceptive, telefonul mobil. Dacă oraşul pe care îl vizitaţi este răscolit de revolte sociale, mitinguri, sau demonstraţii, purtaţi în rucsacul de zi un litru de apă, hrană pentru 24 de ore, un prosop umed şi suc de lămîie, utile în cazul în care interacţionaţi, accidental, cu gazele lacrimogene ale forţelor de ordine. Prosopul poate fi folosit ca mască de gaze, iar sucul de lămîie anihilează acţiunea substanţelor iritante de pe piele sau haine. Nu uitaţi să purtaţi la gît fluierul anti-viol! Centura de bani şi carduri asiguraţi-vă că are clemă de siguranţă. Îmbrăcăminte şi Încălţăminte. Porniţi în călătorie cu haine ieftine care nu atrag atenţia şi nu trezesc invidia nimănui. Evitaţi hainele albe şi de inspiraţie militară! Bumbacul este preferat să se regăsească în toate ţesăturile utilizate: chiloţi, bustiere, tricouri, cămăşi, pantaloni. Încălţămintea trebuie să fie uşoară şi rezistentă.
Banii lichizi: Depozitati banii şi valorile pe care le deţineţi în seiful hotelului. Luaţi cu dumneavoastră numai sumele strict necesare unor plăţi curente.
Bagajele: Trebuie supravegheate în permanenţă, mai ales în locurile aglomerate sau în mijloacele de transport în comun.
Taxi: Evitaţi taxiurile fără însemne ale firmei si cele care nu au aparat de taxare pentru indicarea sumei datorate pentru călătorie.
Schimb valutar: Garanţia unui schimb valutar corect, lipsit de riscuri, este asigurată numai de casele de schimb autorizate.
Prieteniile de ocazie: Fiţi prudenţi în relaţiile cu persoanele necunoscute sau cele pe care le-ati cunoscut de curînd.. Printre persoane amabile şi binevoitoare puteţi întâlni şi escroci.
Prostituţia: Este ilegală. Prostituatele vă pot transforma uşor în victima unui furt sau a unei escrocherii.
LEGEA interzice:
- deţinerea substanţelor stupefiante, chiar şi pentru uz personal;
- portul armelor. Armele de vînătoare sau sportive trebuie înscrise în paşaport.
Poliţia: Pentru obţinerea unor informaţii puteţi apela oricînd la poliţiştii în uniformă. NU ARĂTAŢI NICIODATĂ BANII PE STRADĂ NICI CHIAR CELOR CARE PRETIND CĂ SÎNT POLIŢIŞTI. Solicitaţi ca orice problemă să fie rezolvată la secţia de poliţie.
Jocurile de noroc: Refuzaţi să participaţi la jocurile de noroc de pe stradă. Veţi fi păcăliţi şi vă veţi pierde banii.
Daca sînteţi victima unei infracţiuni apelaţi numai la poliţie! Reţineţi cît mai multe date despre locurile şi persoanele pe care le-aţi cunoscut şi veţi face astfel mai uşoară descoperirea infractorilor şi recuperarea bunurilor dumneavoastră.
Cursul la care am făcut referire atinge cam toate aspectele legate de o călătorie. El se axează cu precădere pe vacanţele în Europa şi Nordul Africii. Este evident că o excursie de documentare în Asia sau America Latină va trebui să ţină seama de specificităţile fiecărei ţări şi de tradiţiile locale. Lucrurile nu se schimbă semnificativ nici dacă rămîneţi mai mult timp într-un singur loc. Am punctat, însă, cîteva reguli în plus pentru:
1.3. Reguli pentru şedere mai îndelungată
EVALUAREA RISCULUI
Înainte de a ajunge în orice situaţie de risc, sau zonă de conflict, jurnalistul trebuie să facă o evaluare a potenţialelor pericole. Evaluarea trebuie să fie permanentă şi pregătirea ei trebuie să înceapă de acasă, înaintea deplasării într-o zonă ostilă. Este bine să vă antrenaţi să rămîneţi în permanenţă în stare de veghe, să evaluaţi potenţialele riscuri, schimbări importante, chiar pe drumul de întoarcere de la servici spre casă. Nu bravaţi şi nu vă comportaţi ca un macho! Nu riscaţi inutil! Riscurile sînt doar pentru filme. Dacă vă puneţi în pericol propria viaţă, cu siguranţă veţi pune în pericol şi vieţile celor din jur şi veţi compromite întreaga echipă sau întreaga operaţiune. Din acest motiv, riscurile trebuie identificate şi trebuie evaluat nivelul unor potenţiale distrugeri, sau probabilitatea apariţiei lor. În al doilea rînd, trebuie avute în vedere cîteva soluţii de ieşire din situaţia de pericol apărută. Procedura de evaluare cuprinde: a) identificarea misiunii (adică trebuie stabilit dinainte care sînt sarcinile ce trebuie îndeplinite în interes de serviciu în zona în care urmează să mergeţi şi de cîţi oameni este nevoie); b) numirea unui conducător al echipei, dacă lucraţi în echipă – aşa cum ar fi normal! - (acesta trebuie să aibă atît cunoştinţe practice, cît şi tehnice); c) identificarea pericolelor (trebuie identificate pericolele fiecărei misiuni care trebuie îndeplinită şi grupate pe categorii); d) identificarea riscului (trebuie determinat nivelul pierderilor sau pagubelor potenţiale, indiferent dacă este vorba de oameni sau de echipamente); e) analiza permanentă a riscului (echipa trebuie să organizeze zilnic schimburi de informaţii legate de securitate, de modificarea nivelului acesteia în ansamblu sau pe anumite tronsoane, trebuie să organizeze briefinguri şi discuţii ori de cîte ori este nevoie şi, evident, o raportare a incidentelor şi analiza acestora.) ATENŢIE ! În medii ostile sau periculoase, jurnaliştii trebuie să reacţioneze la evenimente în derulare. de aceea, este nevoie de o permanentă reevaluare a situaţiei, pentru a determina noile pericole, a le aprecia gradul de risc şi a putea reacţiona. Evitaţi partenerii care bravează şi care se expun inutil şi refuzaţi să faceţi parte dintr-o echipă al cărei conducător nu este interesat de măsurile de securitate personală. Nu uitaţi nici un minut că munca pe care o desfăşuraţi este similară cu a ofiţerilor de informaţii, iar într-un mediu ostil „omologul vostru combatant” este agentul de securitate privată! Voi vorbi şi despre asta!
Supravegherea
Cînd vă aflaţi în misiune şi locuiţi, o perioadă de timp, într-o zonă ostilă e bine să rămîneţi permanent într-o stare de alertă. Familiarizaţi-vă cu propriul cartier sau zonă de locuit şi luaţi notă de persoanele suspecte sau autovehiculele aflate în apropierea locuinţei şi de comportamentul acestora. Alertaţi-vă dacă aceste persoane fac fotografii. Comunicaţi prezenţa acestora familiei, prietenilor apropiaţi şi colegilor. Depuneţi şi o plîngere la poliţia locală. Încercaţi să vedeţi dacă sînteţi urmăriţi pe traseul pe care îl parcurgeţi în mod obişnuit, la semafoare, intersecţii aglomerate, pe străzi înguste sau poduri, dar şi în trafic. O atenţie sporită merită autoturismele care se află în spatele dumneavoastră pentru mai mult timp, sau motocicletele. Conduceţi cu geamurile şi uşile încuiate. Este bine ca automobilul cu care vă deplasaţi să fie permanent într-o stare tehnică bună şi conduceţi pe banda de viteză. În cazul în care sînteţi într-un taxi, fiţi atent la maşinile care vă urmăresc şi cereţi şoferului să vă ducă la cel mai apropiat post de poliţie. Evitaţi să mergeţi pe jos pe străzi pustii, sau la lăsarea întunericului pe străduţe şi alei. În cazul în care credeţi că sînteţi urmărit, apelaţi la cel mai apropiat poliţist sau secţie de poliţie.
Ameninţarea cu moartea
Notaţi-vă în permanenţă detalii despre modul în care aţi fost ameninţat, momentul, dacă acestea au fost repetate. Salvaţi ameninţările trimise prin SMS sau telefon încît să puteţi avea o dovadă în faţa autorităţilor. Cereţi protecţie poliţiei numai dacă este absolut necesar şi dacă puteţi avea încredere în autorităţi. Cel mai bine este să vă schimbaţi domiciliul. În acest fel, puteţi să furnizaţi cît mai multe detalii poliţiei. Nu trataţi superficial aceste ameninţări. Informaţi-vă şi superiorii, colegii, prietenii şi familia cu privire la incident. Creaţi vîlvă despre această ameninţare şi cereţi ajutorul asociaţiilor de presă şi a altor grupuri. Creaţi o ştire din acest caz şi difuzaţi-o în cît mai multe medii.
Păstraţi familia în siguranţă
Instruiţi membrii familiei să nu dea detalii la telefon persoanelor necunoscute. Antrenaţi-vă familia cum să reacţioneze în diferite situaţii, inclusiv în cea de atac armat. Uşile locuinţei să fie în permanenţă încuiate. Cereţi familiei să observe prezenţa unor autovehicule sau persoane suspecte. E bine să aveţi în apartament o încăpere sigură cu o uşă greu de forţat, aprovizionată cu apă şi hrană, lanternă, trusă de prim-ajutor şi un telefon. Păstraţi o a doua legătură de chei în afara locuinţei, într-un loc sigur. Puteţi cere ajutorul vecinilor în supravegherea locuinţei şi a membrilor familiei.
Dacă se trage asupra voastră
Staţi într-un loc ferit şi nu utiliza obiecte luminoase, lanterne, sau ţigări aprinse. Dacă aveţi echipament lucios, catarame, ceasuri etc, acoperiţi-le cu pămînt sau noroi pentru a diminua reflecţia. Nu vă adăpostiţi într-o poziţie de tragere recentă. Dacă vă aflaţi într-o clădire, adăpostiţi-vă într-o cameră care nu are pereţi exteriori, în baie, dacă sînteţi la hotel. NU fiţi foarte curios. Chiar dacă vă aflaţi în spatele unui zid, rămîneţi în poziţia culcat. Într-un moment de acalmie, evaluaţi situaţia şi căutaţi cea mai scurtă cale de retragere. Retragerea trebuie făcută cu multă grijă, fără să fiţi văzut, ascuns de obstacole sau vegetaţie. Dacă echipamentul de reporter vă incomodează, abandonaţi-l!
Punct de control
Fii politicos întotdeauna şi evită discuţiile în contradictoriu. Legitimaţi-vă, dar rămîneţi cu uşile şi geamurile închise şi motorul maşinii pornit. Ai grijă ce vorbeşti. Cineva îţi poate înţelege limba. Nu faceţi mişcări bruşte în timpul controlului. Păztrează-ţi mîinile libere şi o vedere cît mai largă. Rămîi calm şi prietenos şi evită o atitudine arogantă, de teamă sau una de supunere. Nu înregistra fără permisiune. Dacă echipajul de control este nervos, oferă dulciuri sau ţigări. Încercaţi, dacă se poate, să nu arătaţi legitimaţia originală sau scrisoarea de acreditare. Vă pot fi confiscate. Faceţi copii xerox! Ai nevoie să cîntăreşti bine valoarea unor astfel de documente şi pericolele la care te expun. Un permis de liberă trecere eliberat de către un comandant rebel ar putea duce la detenţie ta de către forţele guvernamentale. Cînd arătaţi legitimaţia lăsaţi să se vadă şi fotografii cu familia. Veţi avea un „aspect” mai uman! Lăsaţi să se înţeleagă că se ştie de dumneavostră şi că sînteţi aşteptaţi înapoi. Faceţi-i să înţeleagă că nu sînteţi o ameninţare. Rămîneţi în aertă, dar nu priviţi în ochi soldaţii care par a fi nepăsători. În 1992 am fost trimis de Radio Timişoara să acopăr conflictul din Transnistria. Primul check-point de pe podul de la Bender „l-am penetrat” cu ţigări „Snagov”, cu filtru, şi o pungă de insigne cu ACR!
contactul cu vagabonzii
Poate părea hazliu, dar vagabonzii şi cerşetorii îţi pot pune viaţa în pericol. Însă, un astfel de om poate fi şi o momeală, sau un „supraveghetor” bine camuflat. În general, un vagabond îl identifici după haine şi după comportament: dorinţa de supravieţuire, are nevoie de bani, hrană, îmbrăcăminte pentru a se apăra de frig, încălţăminte, sau mici obiecte valoroase pe care le-ar putea vinde. Vagabonzii se pot întîlni în case părăsite, pe sub poduri, în maşini abandonate, adăposturi improvizate.
În caz de răpire
Luarea de ostatici se practică rar, dar este un eveniment dramatic şi traumatic. Majoritatea răpirilor sunt pe termen scurt, ele durînd numai cîteva ore şi mulţi dintre aceştia supravieţuiesc experienţei. Aproximativ 80% din ostatici sunt eliberaţi nevătămaţi. De ce sînt luaţi ostatici? Pentru că: Sînt percepuţi ca un posibil schimb politic. Sînt percepuţi ca un posibil schimb economic.
Din răzbunare. Ca o poliţă de asigurare. Au fost confundaţi. Pentru a reduce riscurile: Evită rutina şi comportamentul previzibil. Estimează riscurile înainte de a merge într-o misiune neobişnuită. Încuie portierele vehiculului. Fii conştient în situaţii riscante în timpul călătoriei. Gîndeşte-te să stabileşti întîlniri. Informează-ţi colegii despre mişcările şi planurile tale.
Pentru a supravieţui unei astfel de experienţe este necesar să vă păstraţi vigilenţa mentală şi să adoptaţi o atitudine pozitivă. Nu vă împotriviţi răpitorilor. Purtaţi o conversaţie mentală cu cineva apropiat pentru a putea depăşi momentele dificile. Folosiţi orice metodă de relaxare. Imaginaţi-vă întoarcerea acasă! Încercaţi să vă analizaţi starea şi să căutaţi elementele pozitive. Nu credeţi în promisiunile de eliberare rapidă făcute de răpitori.
Ce ar trebui să facă echipa de acasă?
Informaţi-vă zilnic superiorii asupra programului, traseului şi întîlnirilor. Daţi detalii despre persoane. Dacă aveţi un birou în zona ostilă, notaţi-vă misiunile periculoase şi lăsaţi-le la vedere. Documentele, casetele şi înregistrările sensibile trebuie păstrate în afara biroului, într-un loc sigur. Cît de mult posibil evitaţi interviurile sensibile la telefon.
Alte „generalităţi” utile!
Înainte de a porni în misiune, asigură-te că eşti apt fizic! Mulţi dintre noi (!) sînt reticenţi atunci cînd vine vorba despre efort fizic. Dar, gîndeşte-te că poţi sta departe de confortul hotelului pentru mai multe zile, iar ca să-ţi salvezi viaţa ar trebui să mergi o noapte întreagă pe jos! Sună bine? Nicidecum! Majoritatea jurnaliştilor ezită să refuze o misiune care pare oportună pentru cariera lor chiar şi atunci cînd este periculoasă. Orientează-te pe hartă. Dacă nu cunoşti bine zona asigură-te că ai abilitatea de a te orienta pe hartă.
Apoi, trebuie să dobîndeşti cît mai multe cunoştinţe despre locul în care vei merge: care este situaţia politică, cine sînt actorii, ce limbi vorbesc, care este atitudinea lor faţă de mass-media şi faţă de media ta, în special(!). În 1991, cînd am fost în războiul din Croaţia, jurnaliştii sîrbi care acopereau mediatic evenimentul, „m-au înfiat” efectiv. Faptul că veneam din România, o ţară cunoscută de ei, săracă, mi-a facilitat accesul gratuit la mijloace de transport, comunicaţii şi traduceri. Le mulţumesc şi astăzi pentru acest ajutor! Care sînt pericolele la care te expui. Unii jurnalişti occidentali adoptă un ton arogant atunci cînd sînt într-o misiune într-o ţară considerată mai înapoiată decît propriul standard de viaţă. Asta se poate întîmpla şi din necunoaştere, din teamă şi din dorinţa de a obţine cît mai repede o poveste. În acest fel, se expun automat pericolelor generate de resentimentele fireşti ale localnicilor. Dacă nu înţelegi un lucru, întreabă, fără ruşine, un jurnalist local! Ascultă ce are de spus despre sursele locale de pericol. Chiar şi atunci cînd călătoreşti în propria ţară interesează-te de obiceiurile locale, limbile vorbite şi mentalităţi. De obicei, redacţiile trimit corespondenţi „din scurt”. În aceste condiţii, misiunea nu poate fi pregătită cum se cuvine. Este important, în aceste situaţii, să aveţi suficienţi bani disponibili să cumpăraţi un „fixer”, un localnic care să vă îndrume şi care să se ocupe de traducere. Este bine dacă acesta poate fi un jurnalist local. Aflat în 1999 în războiul din fosta Yugoslavie, m-am lipit, cum se spune, de echipa din Pancevo a TVB, care avea acces în toate zonele bombardate de NATO. Totuşi, chiar dacă nu ştiţi limba ţării în care vă aflaţi, este bine să învăţaţi cîteva cuvinte cheie: formule de salut şi de politeţe etc. Cunoaşte-ţi drepturile! Cele 4 Convenţii de la Geneva şi protocoale adiţionale te pot apăra în situaţii limită, cînd eşti arestat sau cazi prizonier. În conflictele moderne aceste convenţii internaţionale sînt respectate tot mai puţin, cînd este vorba de războaie clasice, şi deloc atunci cînd vorbim de alt tip de conflict! E bine să le ştii, dar nu pune mare preţ pe ele. Speră la tot binele din lume, dar aşteaptă-te la ce e mai rău! Nu călătorii singur! Călătoreşte cu un coleg. Chiar dacă sînteţi „rivali” vă puteţi sprijini reciproc. E foarte important. Poartă cu tine o listă cu numere de telefon în caz de urgenţă, specificînd cine trebuie sunat atunci cînd eşti rănit. Banii şi documentele tale esenţiale ar trebui ascunse. Totuşi e nevoie de acces uşor la sume mici de bani. Poartă un portofel de rezervă cu sume modeste de bani şi cîteva cărţi de credit vechi, pe care să le dai în caz că eşti jefuit.
Poartă un fluier şi o brăţară sau plăcuţă militară de identificare care să indice grupa sangvină şi eventualele alergii. Asigurarea medicală şi protecţia socială. Ce se va întîmpla dacă ceva nu merge bine? Ce se va întîmpla cu tine? Cu familia ta? Este important să te asiguri că vei obţine un venit chiar dacă vei fi în incapacitate de muncă, sau familia ta va obţine despăgubiri dacă ceva rău de tot ţi se va întîmpla în timpul misiunii! Această siguranţă îţi oferă şi liniştea de a putea lucra în misiune. Din păcate, mass-media este reticentă în a oferii garanţii jurnaliştilor. De aceea se folosesc de free-lanceri sau jurnalişti locali pe care îi plătesc mult mai puţin şi nu le asigură garanţii financiare, echipamente de protecţie sau cursuri de specialitate. Portul de armă este deosebit de controversat. Convenţia de la Geneva nu vă apără în cazul în care purtaţi armă. Sînteţi consideraţi combatanţi. De aceea, toate cursurile din lume vă vor învăţa că arma, de orice fel este dăunătoare securităţii voastre. În ultimii ani, combatanţii non-militari din întreaga lume resping categoric convenţiile internaţionale pe care, probabil, nici nu le cunosc. Indiferent dacă purtaţi, sau nu, armă situaţia este cam aceeaşi. O armă vă poate salva, însă viaţa! S-a întîmplat în Baghdad, în 2005!
1.4. Echiparea.
Nu există o limită de echipament. Fiecare ia cu el în misiune „atît cît poate duce”, sau cît îi permite buzunarul. De la maşini blindate la batoane de ciocolată pentru schimburi de informaţii etc, orice este posibil. BBC a întocmit o listă de echipament pentru jurnaliştii care acţionează în mediu ostil. Este doar o listă orientativă, ea poate fi modificată în funcţie de specificul fiecărei misiuni sau de propriile preferinţe. Oricum, dacă veţi acţiona într-o zonă ostilă nu trebuie să vă lipsească: vesta antiglonţ cu plăci ceramice, protecţie balistică cel puţin 3, casca şi kit-ul de prim ajutor. Alte echipamente: încălzitor de alimente, sac de dormit, cort, cort de o singură persoană, sobă de gătit, sistem gps, îmbrăcăminte impermeabilă, haine groase, preferabil lînă, lenjerie uscată, apă potabilă şi pastile de purificare a apei, încălţăminte comodă, de preferabil nu nouă!, rucsac, plasă de ţînţari, aparat de emisie-recepţie.
Pentru revoltele urbane ar trebui să aveţi: un rucsac mic cu apă şi hrană pentru o zi, şapcă de basball pentru protecţia capului, ochelari de protecţie, mască de gaze sau un prosop ud păstrat într-o pungă şi suc de lămîie, kit de prim ajutor, un mic extinctor. Trebuie să ţineţi cont că o haină de piele este mai rezistentă la loviturile de cuţit. Puteţi să o pulverizaţi cu o substanţă ignifugă. Lenjeria e bine să fie din fibre naturale, iar încălţămintea să aibă vîrf metalic. Purtaţi mînecă lungă ca o protecţie penru braţe. Evitaţi îmbrăcămintea care seamănă cu o uniformă militară! Ea vă poate transforma în ţinte!
Cînd acţionaţi în mediu deşertic aveţi nevoie de o îmbrăcăminte confortabilă şi uşoară, dar e bine să purtaţi mînecă lungă şi pantaloni lungi. Pălăria este obligatorie. Ea vă protejează capul şi ochii de razele soarelui. Pe timp de noapte, în deşert, temperatura scade rapid şi drastic cu aproape 30-40 de grade. De aceea trebuie să aveţi şi o haină mai groasă şi impermeabilă.
Indiferent de locul în care vă aflaţi, îmbrăcaţi-vă comod, să ieşiţi cît mai puţin în evidenţă şi, mai ales, decent! În 2002 mă aflam împreună cu colegul şi prietenul meu Radu Dobriţoiu, în Kandahar. În delegaţia de jurnalişti români sosită pentru cîteva zile, se afla şi o colegă de la o importantă televiziune de ştiri. Forme de top-model, îmbrăcăminte pe măsură, ca o invitaţie la viol! Prima oprire pe care am făcut-o atunci, a fost în bazar, de unde colega, admonestată rău de Radu, şi-a cumpărat o burka să-şi acopere formele generoase şi bine puse în evidenţă de îmbrăcămintea purtată! O neglijenţă care, în sudul devastat al Afganistanului ne putea costa viaţa!
Din propria experienţă, am mai scris o dată, mai sus, cînd a venit vorba despre cursul „vacanţă în siguranţă”, sună a pisălogeală, ştiu, iată o listă de lucruri strict necesare oricărui jurnalist care pleacă într-o zonă de risc: încălţăminte (trebuie sa fie adaptată mediului în care urmează să călătoriţi. În deşert, încălţămintea ar trebui să vă protejeze gleznele şi chiar gambele. Eu prefer bocancii militari americani, din piele şi pînză, extrem de rezistenţi, comozi şi costă nu mai mult de 200 de dolari!); şosete; lenjerie (indispensabili, dacă va fi frig. Am plecat odată în Republica Moldova ca la Paris şi în trei zile mi-am cumpărat trei perechi de izmene!); pantaloni (în funcţie de temperatura zonei. Eu îi prefer pe cei de la 5.11); rochie/fustă (în cazul femeilor); costum (dacă e cazul); cămăşi (obişnuite/elegante/de bumbac/de lînă); pulovăr sau un polar; scurtă impermeabilă; mănuşi; eşarfă; pălărie sau şapcă; prosoape; obiecte pentru igiena personală; ochelari sau lentile de contact de rezervă; vitamine; medicamente; spray impotriva insectelor; vaccinurile pentru zona respectivă a globului; medicamente anti-alergice; reportofon cu baterii si casete de rezerva; carneţele; laptop; acreditări; permis de conducere internaţional; carduri de credit; valută locală; bani cash: dolari sau euro; paşaport cu vize în regula; binoclu; lanternă cu baterii de rezervă; busolă; ceas; hărţi; sticle cu apă; mîncare; tablete pentru sterilizat apa; o trusă personală de prim ajutor; echipament specific (camere video, aparate foto, trepiede, lumini, microfoane etc); vesta anti-glonţ; casca; emergency bag. Desigur, lista este orientativă, însă este bine să o parcurgeţi înainte de a vă face bagajul pentru a pleca într-o zonă riscantă. Nu uitaţi spray-ul dezinfectant pentru wc şi hîrtia igienică, altfel va trebui să alergaţi tot Baghdadul, precum colegul meu Dragoş Tăbăran, de la TVR, să daţi de un balot cu hîrtie! Emergency bag, este un rucsac de dimensiuni mai mici, în care trebuie sa aveţi strictul necesar pentru 24 de ore. Trebuie să aveţi în vedere că situaţia din zonă s-ar putea deteriora şi aţi putea fi nevoiţi să mergeţi pe jos într-un mediu ostil. Rucsacul de urgenţă este impermeabil de 25-30 de litri, pregătit pentru situaţii de urgenţă!, care să conţină următoarele: încălţări şi haine de drum; haine de schimb (adaptate climei şi anotimpului); scurtă anti-vînt şi pantaloni; mănuşi; căciulă sau pălărie/şapcă; sticla cu apă şi pastile pentru sterilizat apa; mîncare; harta şi busola; ceas; fluier; briceag; lumînări; aparat de radio de mici dimensiuni; carneţel şi pix; lanternă cu baterii; o frînghie de 20 de metri (foarte utilăîn multe situaţii); trusa de igienă personală; trusa de prim ajutor; medicamente, telefonul prin satelit, staţie de emisie-recepţie.
vesta anti-glonţ
În zonele de conflict, este foarte indicată purtarea unei veste-antiglonţ. Multe vieţi au fost salvate de astfel de veste, care nu te protejeaza doar împotriva gloanţelor, ci şi impotriva schijelor sau suflului unor eventuale explozii. Vestele sînt de mai multe feluri: a) anti-cuţit: sînt mai subţiri, dar oferă protecţia ideală pentru situaţii de tipul revoltelor; b) ultra-uşoare: confecţionate pentru a te proteja impotriva gloanţelor de pistol sau chiar de puşcă; c) uşoare: împotriva gloanţelor de pistol-mitralieră; d) cu plăci ceramice: protejează împotriva gloanţelor de puşcă; e) cu plăci de metal: protejează împotriva gloanţelor de mare calibru. Vesta cu două plăci de armură (faţă şi spate) are o greutate de aproximativ 12 kg (26 kg). Cu acest echipament şi o cască de protecţie, este imposibil să lucrezi perioade lungi de timp. Există echipament de protecţie făcut special pentru femei, dar sînt mai scumpe. Amintiţi-vă că un glonţ poate străpunge o placă de metal de 12-mm de la 1500 de metri! Utilizarea vestei de protecţie este controversată. Aceasta încetineşte jurnalişti. Ca rezultat, unii jurnalişti încalcă regulile cu care au fost de acord! Plăcile blindate care nu sînt purtate pot fi plasate în interiorul maşinii pentru extinderea protecţiei pasagerilor. Organizaţiile internaţionale oferă acces la achiziţionarea de veste. O vestă standard pentru presă costă 900 de euro!
casca
Are rolul de a te apăra împotriva pietrelor, sticlelor, dar şi a şocurilor provocate de gloanţe. Şi nu numai! În condiţiile deplasărilor lungi cu transportoarele blindate ale armatei, casca îţi fereşte capul de contactul violent cu piuliţele şi şuruburile cu care este fixat „mobilierul” într-un astfel de vehicul de luptă! O cască standard pentru presă costă 200 de euro.
automobilul
Acesta nu este un moft. El este important pentru corespondent. Poate fi folosit atît pentru căratul echipamentului, pentru deplasarea rapidă, dar şi în loc de casă atunci cînd este nevoie. El trebuie păstrat în condiţii tehnice foarte bune. Corespondenţii speciali internaţionali deţin fondurile necesare închirierii unor maşini blindate. Costul unei astfel de maşini poate depăşi bugetul pe 6 luni al unui post local de televiziune din România. În aceste condiţii, automobilul „normal” rămîne singura soluţie. Pe el se poate afişa sigla „TV”, „MEDIA” sau „PRESS”. Gîndiţi-vă bine înainte. Există zone din lume unde lunetiştii trag cu precădere după astfel de maşini! Astfel, cel mai bine este ca aceste marcaje să fie făcute pe loc, cu bandă izolatoare. Un astfel de marcaj trebuie făcut şi pe plafonul maşinii, pentru a putea fi văzut din aer! Păstrează în permanenţă portierele închise. În cazul în care sînteţi mai mulţi şi dormiţi în maşină, dormiţi pe rînd. Cineva trebuie să rămînă atent la tot ce se întîmplă în jur. Dacă aţi ajuns cu maşina la un baraj de mine, nu încercaţi să le ocoliţi. Tabla de la aripi, sau o tobă de eşapament desprinsă vă poate juca feste. Rugaţi poliţia să elibereze drumul ca să puteţi trece. Nu încercaţi să le daţi singuri laoparte!
mersul pe jos
Dacă eşti obligat să mergi pe jos, trebuie să ştii că discreţia este mult mai importantă decît viteza de deplasare. Dezactivează sursele de lumină sau zgomot. Pune telefonul pe silenţios şi închide aparatul de radio. Fii foarte atent la ce e în jurul tău. Foloseşte un traseu cu multe locuri în care poţi să te ascunzi, chiar dacă trebuie să ocoleşti şi drumul va fi mai lung. Nu merge niciodată pe creasta unui deal, ci doar sub creastă. Nu merge pe potecă. Razele soarelui, sau lunii pot amplifica umbra şi vei fi zărit. Mergi pe lîngă garduri şi tufişuri. Este bine ca îmbrăcămintea să se confunde cu mediul. Dacă nu este posibil, nu ezita să o murdăreşti! Evită, cît poţi, deplasările pe timp de noapte.
1.5. PRIMUL AJUTOR
Aflat departe de redacţie sau de siguranţa hotelului, corespondentul special trebuie să fie în măsură să acorde primul ajutor, în caz de urgenţă, unui coleg rănit.Trebuie să ştie cînd şi cum să ofere acest ajutor. Toate sfaturile următoare sînt concepute doar pentru a stabiliza starea camaradului pînă ce acesta ajunge pe mîna unui medic, sau asistent profesionist. În situaţii speciale, sau medii ostile, corespondentul trebuie să fie în măsură să suplinească absenţa asistenţei medicale pentru cîteva ore. Astfel de cunoştinţe se dobîndesc prin exerciţiu practic şi nu din manual, sau acest ghid, pentru a permite reporterului să aplice practic atele, bandaje, să exerseze tehnicile de resuscitare. Este, însă, deosebit de util, să ai ABC-ul primului ajutor, la purtător. Pentru siguranţa voastră aceste deprinderi trebuie nu doar învăţate, dar şi exersate prin cursuri de perfecţionare. În misiuni periculoase, jurnaliştii dispun de kit-uri medicale de prim ajutor şi trebuie să înveţe să le folosească. Sau să improvizeze, în absenţa atelelor, a tărgilor şi alte materiale de sprijin. Acest capitol va încerca să vă familiarizeze cu leziunile traumatice provocate de focuri de armă, explozii, lovituri de cuţit sau alte obiecte tăioase, dar şi cum poţi stabiliza pe cineva care este victima unui accident rutier, sau un coleg care este bolnav.
Corespondenţii speciali cred că „cel mai penibil” este ca într-o regiune ostilă să te îmbolnăveşti de stomac, să „prinzi” o toxiinfecţie alimentară, să ai parte de insolaţie sau să faci un stop cardiac sau accident cerebral! Din nefericire, o parte a pregătirii obligatorii înainte de plecarea într-o misiune este familiarizarea cu bolile infecţioase din regiunea respectivă, ce pot fi transmise prin muşcături de insecte, prin intermediul apei sau alimentelor. În regiunile tropicale, de exemplu, să te îmbolnăveşti de malarie este mai probabil decît să fii împuşcat sau lovit de schije! Dar, un jurnalist în misiune nu trebuie să devină ipohondru!
ABC-ul prevenirii funcţionează pe orice meridian. Spălatul pe mîini înainte de masă, cu apă şi săpun, sau cu gel dezinfectant, spălatul fructelor şi legumelor sînt cruciale! Ai nevoie de minim 2 litri de apă pe zi, iar în condiţii speciale, de căldură şi umiditate, de 7-8 litri. Pentru a rămîne „în stare de funcţionare” ai nevoie de minim 2000 de calorii pe zi, în funcţie de „mărimea” fiecăruia! Şi pentru că am vorbit de apă, cel mai bine este să utilizaţi apă îmbuteliată, inclusiv în restaurante, sau sterilizată cu pastile, personal. Evitaţi, atunci cînd vă aflaţi în localuri, cuburile de gheaţă din băuturi, chiar dacă afară sînt 50 de grade! Dacă nu găsiţi apă plată cumpăraţi apă minerală. Eliminaţi carbogazul din interior adăugînd o linguriţă de zahăr la o sticlă de apă. Poate fi folosită şi pentru gătit. O altă metodă de obţinere a apei este tratarea cu pastile, cu 20 de minute înainte de a fi folosită, sau fierberea acesteia timp de 10 minute. Dacă nu aveţi aceste posibilităţi, expuneţi sticla transparentă cu apă la razele soarelui timp de minim 4 ore. Razele ultraviolete au efect purificator asupra apei. În zonele în care există febra tifoidă nu consuma legume spălate, decît dacă sînt bine fierte!
Alimentele trebuie alese cu grijă. În cazul în care nu aveţi propriile conserve sau raţii alimentare, cumpărarea de alimente de la faţa locului devine obligatorie. Cea mai frecventă infecţie este cea survenită în urma contaminării cu bacteria e-coli, care se fixează în intestin şi produce diaree. Şi salmonela, „achiziţionată” de la puii de găină sau alte produse din carne, este un „companion” de călătorie. Ea poate fi distrusă prin prăjire! Evitaţi să consumaţi carne în sînge! O altă regulă generală este: nu consumaţi nimic cu coajă (legume sau fructe) chiar dacă sînt bine fierte. Curăţă coaja chiar înainte de fierbere sau prăjire!
Din cînd în cînd, aminteşte-ţi Legea lui Maslow: Corpul tău va supravieţui 3 minute fără oxigen (după care creierul tău moare), 3 zile fără apă (după care te deshidratezi) şi 3 săptămîni fără alimente (după care începi să ai mari probleme!). Aşadar, mai bine renunţi la o friptură, sau la un pahar cu apă rece, dacă nu eşti sigur de calitatea lor! Nu vei păţii mare lucru!
Leziuni. Pentru a putea gestiona cît mai corect ajutorul medical de urgenţă, prima regulă spune să rămîi calm şi să evaluezi corect situaţia, chiar dacă în jurul tău plouă cu schije sau bucăţi de pietre. Panica este principalul tău duşman într-o astfel de situaţie! Primul pas începe cu evaluarea situaţiei personale: dacă cineva a fost împuşcat, verifică dacă intervenind să-l ajuţi nu vei fi la rîndul tău împuşcat. Încearcă să rezolvi problema nu să devii parte a ei! Dacă automobilul accidentat riscă să ia foc. Dacă mutînd accidentatul de locul în care se află, risc să-i amplific rănile. Examinează rănitul. Poartă mănuşi chirurgicale. Ele există în fiecare trusă de prim ajutor. Dacă în cazul alimentaţiei, Legea lui Maslow este bine de memorat, în cazul traumatismelor, ţine minte un ID: Dr. ABC! D este de la Danger, Pericol, şi se referă la analizarea situaţiilor expuse deja, evaluarea pericolului etc. R de la Răspuns: rănitul vorbeşte, este conştient, poate spune ce-l doare (poate are leziuni ascunse), dacă simte frig deşi temperatura exterioară este ridicată înseamnă că pierde sînge etc. A este de la Airway, căile aeriene. Verificaţi respiraţia rănitului. Introduceţi un deget în interiorul gurii, în jos, pe gît, şi cu o mişcare circulară curăţaţi căile respiratorii. Respiraţia cu sincope este un semn că ceva nu este în regulă, există un blocaj, sau sînge. Dacă rănitul este inconştient, se poate asfixia. Pentru a facilita respiraţi, daţi capul rănitului pe spate, încît punctele de pe linia maxilarului să formeze un unghi drept faţă de sol. Respiraţia ar trebui să se restabilească. În caz contrar, în trusă aveţi un tub de plastic curbat care trebuie introdus pe gît, spre trahee. Acest lucru va ţine limba în jos şi va păstra căile respiratorii deschise. Cinci sînt motivele pentru care rănitul, sau accidentatul, nu mai respiră: - blocaj al căilor respiratorii; - atac de cord; - şoc electric; - înec; - inhalare de gaz sau fum. B vine de la Brightness, adică strălucire! Dacă după primele trei intervenţii enumerate, rănitul nu străluceşte, adică nu dă semne de viaţă, înseamnă că inima are bătăi neregulate sau s-a oprit şi va trebui aplicată resuscitarea cardio-pulmonară. Numărul normal de respiraţii este de 16-18 pe minut, dar se poate lua în considerare şi 20 de respiraţii pe minut pentru că accidentatul este în stare de excitare. Dacă respiraţa este scurtă, înseamnă că undeva există un blocaj spre plămîn. Pentru aplicarea manevrei, se aşează rănitul pe o suprafaţă dreaptă şi dură. Se ţine de nas şi se aplică respiraţia gură la gură, adică suflarea aerului în plămînii victimei. Punctul de compresie este la două degete sub osul stern. Se vor aplica 15 compresii cu palmele încrucişate, peste inimă. Manevra se aplică atîta timp cît există o speranţă. Ea s-a dovedit eficientă în 10% din cazuri! Dacă rănitul nu răspunde acestui tip de resuscitare, există posibilitatea să se afle în şoc hipo-volumic, datorat pierderii masive de sînge. Defibrilatoarele de pe ambulanţă au o rată de succes de 50%! C, ultima literă din ID-ul de faţă, vine de la Circulaţie. Dacă rănitul respiră, atunci inima ar trebui să trimită sînge în tot corpul. Se verifică pulsul, oriunde există o arteră la suprafaţă, dar cel mai bine se verifică la gît, la baza maxilarului, la încheietură, sau pe partea interioară cotului sau genunchiului. Utilizează 4 degete pentru palpare. Nu utiliza degetul mare pentru că poţi confunda pulsul rănitului cu propriul puls. Un puls normal este de 60-90 de bătăi pe minut, dar poate fi şi de 120 de bătăi în cazul în care rănitul este deosebit de agitat. Un puls rapid şi slab poate fi semnul unei pierderi de sînge. Un puls neregulat semnalează probleme interne. Se verifică rănile generatoare de pierderi de sînge.
Notează sau înregistrează vocal toate elementele: respiraţie, puls, stare generală, măsurile luate, momentul aplicării unui garou. Întocmeşte o schiţă simplă a rănilor, arsurilor sau fracturilor. Aceste însemnări rămîn alături de rănit şi vor „pleca” spre spital împreună cu el. Verifică starea pacientului la fiecare 15 minute pînă la sosirea ambulanţei.
Cea mai frecventă cauză de deces în zone de risc este pierderea de sînge. Deci, trebuie verificată fiecare fractură, sau fiecare rană de glonţ sau schijă. Membrele rupte se imobilizează. Sîngerarea internă este periculoasă. Fracura de bazin sau de femur poate provoca o hemoragie internă cu pierderea de 2 litri de sînge! Nu muta accidentatul pînă nu te convingi că nu are fractură de coloană! Pune-l să mişte degetele de la picioare şi verifică dacă îşi simte membrele. Dacă pacientul este inconştient, acţionează ca şi în cazul în care are o fractură de coloană şi nu-l muta pînă nu îi imobilizezi gîtul. Examinează-l atent, de la nivelul capului pînă la membrele inferioare. Taie îmbrăcămintea care te incomodează la observaţie.
O sarcină prioritară este oprirea sîngerării. Aceasta se face prin presarea rănii cu un bandaj, suficient de intens, cu ambele mîini şi cu toată greutatea corpului, în funcţie de locul rănit, timp de 10 minute, pentru a genera coagularea sîngelui. Dacă rana este foarte mare (la ieşirea de glonţ!), rana se bandajează şi apoi se aplică presarea. O altă metodă, este aplicarea unui garou, mai sus de rană. În cazul în care rana este la nivelul antebraţului, garoul se aplică deasupra de cot, iar dacă rana este în partea inferioară a piciorului, garoul se aplică mai sus de genunchi. Dacă nu aveţi un garou, improvizaţi unul dintr-o curea, sau o bandă din pînză, de 2,5-5 cm lăţime şi un stilou. Un garou aplicat prea mult timp poate reduce nivelul de oxigen din sînge. De aceea, el se slăbeşte din 15 în 15 minute, cîte un minut. Pulsul sau tensiunea arterială se verifică constant. Peste 100 şi sub 60 demonstrează probleme! Un test rapid se poate face. Strînge puternic încheietura mîinii pacientului pînă ce aceasta devine albă. Elibereaz-o! În cazul în care redevine rozalie, înseamnă că tensiunea arterială este bună. În cazul în care rămîne albă pentru cîteva secunde, ar putea exista o problemă. Un semn de scădere a tensiunii arteriale este culoarea uşor albăstruie a buzelor sau lobului urechii.
În cazul rănirii plămînului, pacientul va avea o capacitate de respiraţie mult diminuată. Această perforare se poate identifica prin auzirea unui şuierat la nivelul pieptului. Pentru a-l putea ajuta pe rănit, confecţionaţi o valvă, dintr-o bucată de 5 cmp de ambalaj de pansament, pe care lipeşte-o în trei părţi de piept, deasupra rănii, lăsînd partea inferioară nelipită.
După ce ai făcut primele intervenţii asupra accidentatului şi nu a apărut ambulanţa, poţi avea timp de examinări mai amănunţite. Palpează pielea capului pentru inflamaţii neobişnuite, sau depresiuni care indică existenţa unor fracturi. Verifică urechile dacă există semne de sîngerare sau scurgeri de lichid, care poate indica o leziune a craniului. Dacă rănitul are în corp înfipte schije, gloanţe sau bucăţi de lemn nu le extrage singur!
Dacă pacientul nu are răni specifice, aşează-l în poziţia de aşteptare: pe lateral, cu braţul flexat sub cap, un picior întins şi unul flexat, astfel încît rănitul să aibă căile aeriene libere, să nu poată să se înece cu secreţii sau să-şi înghită limba. Administrează-i analgezice şi lichide. Alcoolul este un bun antiseptic, dar nu poate substitui apa!
În czul fracturilor. Fracturile pot fi închise sau deschise, atunci cînd un os iese în evidenţă. Acesta poate perfora un organ intern. Înainte de a muta un rănit, verifică dacă nu are o fractură cervicală. Dacă nu ai un guler cervical pentru imobilizare, poţi improviza unul dintr-un ziar pliat. Fracturile la membrele superioare se imobilizează şi braţul se leagă cu un bandaj triunghiular. Dacă nu ai aşa ceva, atunci improviteată dintr-o cămaşă! Atela se aplică pe o lungime mai mare decît locul fracturii. Importantă este imobilizarea membrului. Dacă nu ai o atelă, aceasta se poate improviza dintr-o coadă de mătură, un trepied, o pătură sau din propriul corp!
Arsurile. Pot fi cauzate de căldura uscată, flacără sau balistică, de căldura umedă, opăririle, de acid sau produse chimice alcaline, de şoc electric, frecare sau prin iradiere. Arderea superficială, sau profundă, a pielii este extrem de dureroasă. Arsurile profunde pot distruge terminaţiile nervoase, pot provoca inflamaţii interne şi bloca arterele. În cazul în care un corp are mai mult de 20% arsuri superficiale, sau 10% arsuri profunde, situaţia devine critică. Victima poate intra în şoc hipovolumic, din cauza pierderii plasmei din sînge! Primul lucru care trebuie făcut, în cazul arsurii, este stingerea focului, sau îndepărtarea de sursă. Taie îmbrăcămintea pentru a o putea îndepărta, dar nu dezlipi pînza de pe răni, pentru a nu provoca probleme mai mari. Hidratează-l cu apă la o temperatură potrivită în care se dizolvă o jumătate de linguriţă de sare şi o jumătate de bicarbonat, la un litru de apă. Arsura se spală cu apă rece, cel puţin 10 minute. Arsurile chimice cauzate de amoniac, acid de baterie se spală cu apă rece 10 minute.
Extreme climatice. În condiţii de frig excesiv sau de căldură excesivă, jurnaliştii îşi pierd apetitul pentru muncă, le scade vigilenţa şi devin nepăsători. Semnele că cineva suferă din cauza expunerii prelungite la frig sînt frisoanele, aspectul palid şi schimbările de personalitate. În acestă situaţie, trebuie să te asiguri că partenerul tău este uscat şi cald. Oferă-i hrană şi lichide. Poţi să-l bagi în sacul de dormit în care ai pus şi o sticlă cu apă caldă. Sau poţi să intri în sac cu el şi să-l încălzeşti cu propriul corp. Monitorizează-i în permanenţă semnele vitale. În condiţii de căldură excesivă eşti în pericol de epuizare, din cauza pierderii lichidelor şi a sărurilor, dar şi de infarct sau comoţie cerebrală din cauza faptului că creierul nu mai poate regla temperatura corpului. Pierderea interesului pentru muncă este un semn al epuizării termice. Aceasta are un debut lent. Pulsul devine rapid şi slab, transpiraţia abundentă. Şi în acest caz, lichidele trebuie înlocuite urgent, cu soluţie de rehidratare cu apă, sare şi zahăr. Mutaţi pacientul la umbră. Eliminaţi îmbrăcămintea şi răcoriţi-l cu apă. În cazul în care corpul ajunge la 40 de grade este posibil să apară inconştienţa. La 43 de grade, moare!
La altitudini mari, poate apărea boala de înălţime. Dureri de cap, respiraţie greoaie, tendinţa de sufocare din cauza diminuării oxigenului din aer, confuzie mentală şi incapacitatea de a merge drept. În diferite cazuri poate apare edemul pulmonar, cauzat de apariţia lichidului în plămîni. Simptomele acestuia includ oboseala, tusea, sputa roz, huruirea respiraţiei, apariţia cianozei.
Muşcăturile de şerpi sau insecte sînt destul de frecvente. Cei mai mulţi şerpi nu sînt veninoşi. Ei muşcă atunci cînd sînt călcaţi din greşeală. Cel mai bun tratament este administrarea de ser. Dacă te afli departe de tratamentul medical, muşcătura se taie şi rana se suge pentru a preveni răspîndirea veninului în corp. Este bine, în prealabil, clătirea gurii cu alcool. Aplicaţi un bandaj deasupra rănii, pentru a limita fluxul de sînge spre inimă, nu garou. Dezinfectaţi rana cu alcool sau prin cauterizare. Victima să se mişte cît mai puţin.
CAPITOLUL 2
PREGĂTIREA SPECIALĂ
2.1. Revoltele civile
Demonstraţiile, tulburările civile sau revoltele populare din centrul oraşului în care locuieşti pot deveni la fel de periculoase ca un cîmp de bătălie. Unele evenimente sînt imprevizibile şi periculoase, iar situaţia poate genera cu o viteză înfricoşătoare. Chiar şi mulţimile non-violente pot deveni periculoase atunci cînd oamenii devin speriaţi şi furioşi. Demonstraţiile paşnice pot degenera rapid în revolte periculoase. Acţiunile politice nepopulare, privaţiunile economice, şocurile sociale, comunităţile divizate, conflictele etnice, luptele de gherilă urbană sau terorismul sînt tot atîtea cauze care generează erupţii violente ale unor mase mari de oameni. Reporterii speciali trebuie să cunoască atît cauzele, dar şi zonele sigure şi nesigure din oraşe, în special, care adună mase mari de oameni din toate categoriile sociale, precum şi modelele de acţiune şi comportament. Atunci cînd o demonstraţie scapă de sub control, ţintele pot deveni obiective civile, sedii de bancă şi chiar mass-media. Jurnaliştii care acoperă mediatic atacurile teroriste trebuie să fie conştienţi că sînt posibile viitoare ţinte, sau victime în cazul unor atentate succesive, în cascadă. Scopul reporterului special este de a realiza un material bun, cu un risc minim. La fel ca în zonele de conflict, jurnaliştii implicaţi în astfel de situaţii se află prinşi între două tabere: protestatarii, sau luptătorii de gherilă şi forţele de ordine ale poliţiei şi jandarmeriei, sau a trupelor de comando special antrenate care atacă în cartierele problemă pentru a anihila capii unor posibile revolte sociale, dar şi a companiilor de protecţie private, tot mai prezente în ultimii ani în marile oraşe din ţări răvăşite de războaie civile sau inter-etnice. Cîteva articole de prezentare despre fiecare, cred că sînt utile, pentru a vedea cu cine se confruntă reporterii speciali în revolte sociale.
GHERILA
Între insurgenţă şi terorism
De ce acest subiect?
Fenomenele de natură socială şi economică, privite la nivel internaţional, globalizarea şi diferitele forme de manifestări care i se opun, creşterea populaţiei planetei şi creşterea consumului mondial care a depăşit producţia, instabilitatea socială şi violenţele generate de preţurile în creştere la energie şi alimente, penuria de apă, schimbările climatice, intensificarea migraţiei şi ineficienţa autorităţilor îmi dau motivele să afirm că viitorii 10/20 de ani nu vor fi deloc liniştiţi. Lupta de gherilă se va intensifica, ca o reacţie la agresiunea politică, economică, demografică sau de mediu, iar degenerarea tipului său de acţiune în acţiuni teroriste nu va mai fi o surpriză. Cu alte cuvinte, în viitoarea perioadă, gherila îşi va schimba modul de luptă. Această schimbare va avea implicaţii multiple, inclusiv în restructurarea unor armate regulate.
România nu este ferită de aceste schimbări. Cu o situaţie economică precară, o economie fragilă, afectată de schimbările pe plan mondial, ţintă a emigranţilor şi un stat perceput ca avînd o atitudine ostilă, chiar duşmănoasă faţă de cetăţean (România este ţara cu cele mai multe taxe şi impozite din lume!), cu vecinătate apropiată frămîntată de tensiuni şi minorităţi agresive, România şi societatea românească pot fi vulnerabile la acţiuni teroriste sau la apariţia unor formaţiuni de gherilă. Pe acest fundal, în ultimii ani, bombardamentul asupra României cu informaţie agresoare s-a intensificat. De asemenea, terorismul cultural a luat, în ţara noastră, o amloare fără precedent (expoziţia de „artă modernă” organizată de ICR din New York este un ultim exemplu!). Potrivit Donei Tudor ( „Manipularea opiniei publice în conflicte armate”, Ed. Dacia, 2001, pag.127) agresarea mediatică, prin presă, radio şi televiziune, este concepută astfel încît să se declanşeze concomitent din interior şi din exterior şi să lase impresia că procesele dezorganizante se produc „natural”, de la sine şi nu sînt induse de centre de decizie agresoare. Astfel de acţiuni duc la ruperea capacităţii de protecţie naţională şi pot cuprinde: injectarea îndoielii cu privire la valorile culturii naţionale (exemplul ICR!), negarea valorilor culturale autohtone, proliferarea kitch-ului, culturii de împrumut şi a subproducţiilor culturale (acelaşi exemplu recent!), impunerea unui complex naţional de inferioritate culturală (o seamă de ONG-uri finanţate de Fundaţia pentru o Societate Deschisă), crearea unei confuzii naţionale în ierarhia valorică, denigrarea personalităţilor şi valorilor culturale naţionale, promovarea neîncrederii generale şi a lipsei de respect faţă de instituţiile naţionale fundamentale, spolierea patrimoniului naţional, crearea unui sentiment de culpabilitate naţională, alimentarea şi declanşarea unor tensiuni interetnice, inducerea unui sentiment de inutilitate, ridiculizarea valorilor naţionale, a imnului naţional, a patriotismului şi naţionalismului, exacerbarea valorilor locale şi regionale în detrimentul conştiinţei naţionale.
În concluzie, România este vulnerabilă la acţiuni de tip gherilă insurgentă sau terorism, în următorii ani, fenomen ce trebuie analizat şi contracarat cu seriozitate de instituţiile abilitate.
Motivaţia acţiunilor de gherilă sau teroriste
Acţiunile gherilelor insurgente sau grupărilor teroriste au la bază un set aproape similar de motivaţii. Eliberarea naţională pare să fie cea mai mobilizatoare (organizaţiile palestiniene şi grupările din Iraq, Cecenia etc). Motivaţiile economice (EZLN), religioase (IRA), politice (FARC), psihologice (secta AUM) sînt la fel de puternice. În contextul evoluţiei societăţii internaţionale în noul mileniu, prezentate mai sus, motivaţia culturală trebuie luată tot mai serios în calcul. Un factor cultural major îl constituie percepţia ameninţării la adresa suveranităţii grupului pe care gruparea îl reprezintă. Teama de exterminare culturală (reală sau aparentă, indusă) poate conduce la o violenţă iraţională (grupările maghiare de pe teritoriul Transilvaniei şi a Voivodinei – Serbia-). Toţi oamenii devin sensibili cînd le sînt ameninţate valorile cu care ei se identifică: limbă, religie, cultură tradiţională, pămînt natal. Unele manifestări teroriste sau de gherilă ţin de sentimentul de insecuritate, de criza de identitate naţională, religioasă, etnică, culturală sau chiar individuală. Altele, de criza de sistem politic sau de ameninţări economice.
Gherilă insurgentă, terorism.
Potrivit cpt. Instructor Daniel Solescu în studiul „Gherila urbană – forma de rezistenţă armată a Mileniului III”, în contextul schimbărilor petrecute în domeniul politic şi militar pe plan mondial şi ca urmare a concluziilor reieşite din analiza desfăşurării conflictelor militare din ultimii ani (Cecenia, Palestina şi mai nou Irakul), lupta de gherilă cunoaşte un reviriment fără precedent, privită, mai ales ca mişcare de rezistenţă. Aceasta vizează importante scopuri politice, economice şi militare.
Pe plan politic, gherila insurgentă îşi propune să demaşte agresorul în faţa opiniei publice mondiale, să dezvăluie scopurile politice reale urmărite de acesta şi caracterul ilicit
al războiului pe care 1-a declanşat.
Pe plan economic, gherila are ca obiectiv principal împiedicarea forţelor de ocupaţie de a folosi în interesul lor materiile prime, instalaţiile de energie, producţia întreprinderilor etc., organizând şi desfăşurând acţiuni de sabotaje, distrugeri, capturări etc.
Pe plan militar, gherila insurgentă asigură condiţiile necesare ducerii luptei în spatele dispozitivului inamicului, avînd ca misiune angajarea forţelor agresoare în nenumărate
ciocniri locale, pe spaţii cît mai întinse, pentru a le produce pierderi în personal, armament
şi alte materiale, obligându-le să treacă la un război de durată şi de uzură, care creează
condiţii pentru schimbarea treptată a raportului de forţe în favoarea insurgenţei.
„Războiul de gherilă este războiul celui slab împotriva celui puternic - o campanie
de hărţuire şi istovire dusă de nişte forţe inferioare, slab înzestrate, împotriva unor trupe
convenţionale„. Potrivit studiilor, gherila insurgentă are un nivel de insurgenţă scăzut, un număr de participanţi mediu, o durată a luptei lungă, un grad de violenţă mare, o ameninţare la adresa regimului medie, cu multe victime produse în timp.
Terorismul, privit ca un război asimetric este considerat principalul pericol al noului mileniu. În funcţie de şcoala de analiză şi de interese, terorismul are mai multe definiţii. Potrivit lui Stephen Sloan, citat de Vasile Simileanu în « Asimetria fenomenului terorist », ed. TOP FORM, 2003, pag. 97, terorismul este o formă de conflict de identitate scăzută, fiind la celălalt capăt al spectrului unui conflict armat care se sfîrşeşte cu un război generalizat. Terorismul a devenit din ce în ce mai mult o manifestare a schimbării naturii conflictelor armate sau o nouă formă de ducere a războiului, rezultată din revoluţia tehnologică ce acompaniază schimbarea din arena politică internaţională. Terorismul reprezintă un pericol real dar difuz, o ameninţare greu de înţeles sau de definit. Potrivit cercetărilor, terorismul are un nivel de insurgenţă înalt, un număr mic de participanţi, o durată a luptei scurtă, un grad de violenţă extrem de mare, o ameninţare la adresa regimului mică, cu multe victime cauzate într-un timp foarte scurt.
Primele legături, şi cele mai statornice, între gherilă şi terorism au fost făcute, în special, la nivelul organizaţiilor şi formaţiunilor politico-militare ce acţionează în Orientul Mijlociu (Irgun, OEP, Hezbollah), dar şi atunci cînd se discută de evoluţia IRA. Se vorbeşte, încă, de o gherilă clasică ce acţionează, mai ales în America Centrală (FARC, EZLN) şi de grupări teroriste clasice (ETA, Organizaţia Revoluţionară 17 noiembrie – Grecia).
După alungarea talibanilor din Afganistan, potrivit observaţiilor personale, tot mai multe grupări de gherilă îmbrăţişează tehnicile teroriste, crescînd nivelul de insurgenţă de la scăzut la înalt, gradul de violenţă de la mare la extrem de mare, numărul de victime într-o unitate mică de timp şi scurtînd durata luptei. Exemple ar putea fi mai multe formaţiuni paramilitare din Iraq (Brigăzile Badr – braţul armat al SCIRI, Armata Mahdi condusă de clericul radical şiit Muqtada Al-Sadr, sau gruparea Tawhid wal Jihad, condusă de Abou Mussab Al-Zarqawi).
Consecinţe
Amploarea mişcărilor de rezistenţă şi a acţiunilor teroriste pe plan mondial determină consecinţe economice, politice şi militare speciale. La nivel politic şi administrativ se impune derularea unor pachete de reforme economice, administrative şi culturale pentru ca populaţiile din teritoriile vizate să nu poată intra în „masa critică” favorabilă unor mişcări insurgente sau teroriste. La nivel politic, terorismul a generat apariţia unor legi şi restricţii ale drepturilor omului – la libera circulaţie, asociere, comerţ etc. – (Patriot Act). În plan militar se recunoaşte nevoia reformării armatelor regulate în vederea sporirii capacităţii de ripostă în condiţiile luptei de gherilă şi gherilă urbană (Armata americană a întocmit un raport detaliat după ofensiva de la Falujah, din 2004, cînd infanteria a fost obligată să lupte cu gherilele Ansar Al-Sunnah, cu mari pierderi colaterale. În urma acestui document, în Iraq au fost aduşi instructori israelieni ai Tzahal, specialişti în gherila urbană şi a fost editat un manual de luptă cu gherilele, scris de gen. David Pethreus).
Studiu de caz
În ultimii ani, după declanşarea procesului de globalizare economică şi regionalizare, tot mai multe grupări armate (gherile sau grupări teroriste) pun accent pe noul colonialism economico-financiar în detrimentul autohtonilor, nesupunerea faţă de autoritatea dreptului internaţional, înstrăinarea teritorială sau socială, dispariţia minorităţilor, îmbogăţirea exagerată a unor cercuri, sărăcirea populaţiilor autohtone. Pe acest fundal, grupările de gherilă şi-au modificat strategia de luptă apelînd, tot mai des, la elemente de terorism. Pentru a ilustra această transformare am ales două grupări, una clasică, Armata Zapatistă de Eliberare Naţională (EZLN), din Mexic, statul Ciapas, şi gruparea Tawhid wal Jihad, condusă de iordanianul Abou Mussab Al-Zarqawi, ce acţionează în nordul Iraq-ului.
ARMATA ZAPATISTĂ DE ELIBERARE NAŢIONALĂ (EZLN)
Armata zapatistă de eliberare naţională (Ejército Zapatista de Liberación Nacional, EZLN), grup armat revoluţionar, cu orientare de stînga, a apărut în Chiapas, unul dintre statele mexicane cu importante bogăţii miniere şi petroliere, dar a cărui populaţie este extrem de săracă. Foarte repede, această mişcare atipică a devenit un simbol pentru partizanii ideii potrivit căreia "o altă lume este posibilă", în vreme ce Chiapas s-a transformat în loc de pelerinaj pentru militanţii dornici să lupte pentru emanciparea populaţiilor indigene. Formată în imensa majoritate din indieni (Marcos este una dintre rarele excepţii), EZLN se consideră parte a unei mişcări anticapitaliste mai ample. Se opune, de pildă, neoliberalismului, sistem economic promovat de preşedinţii mexicani începând din 1982 şi până astăzi. Grupul şi-a luat numele de la celebrul insurgent Emiliano Zapata, lider, alături de Pancho Villa, al revoluţiei mexicane din 1910-1917, şi se consideră urmaşul celor cinci secole de rezistenţă indiană faţă de orice fel de opresiune. Spre deosebire de tradiţionalele organizaţii de gherilă, este o mişcare preponderent paşnică, aceasta fiind una dintre explicaţiile longevităţii şi ale popularităţii de care se bucură în rîndul populaţiei. Cu excepţia revoltei din ianuarie 1994, nu a recurs la arme şi a rămas cantonată în statul Chiapas. Membrii săi nu participă la vot şi evită să sprijine vreun partid politic, atitudine pe care o justifică prin faptul că asemenea soluţii civice nu au schimbat soarta populaţiilor indigene. De aici şi lozinca EZLN, "Ya basta!" ("Ajunge!").
Creată în noiembrie 1983 de foşti membri ai unor diverse grupări, unele înarmate, altele paşnice, EZLN s-a afirmat pe scena publică odată cu semnarea, de către guvernele mexican, american şi canadian, a unui acord de liber schimb. Acordul a fost precedat de Raportul "Chase-Manhattan", comandat de grupul financiar american "Chase", alcătuit în ianuarie 1995 de analistul Riordan Roett şi care purta menţiunea "strict secret". Documentul era destinat să identifice "ameninţările la adresa stabilităţii politico-economice" în Mexic, printre care se număra rebeliunea zapatistă. Aceasta provoca serioase îngrijorări în mediile de afaceri americane şi trebuia să fie redusă la tăcere. Autorul recomandă eliminarea zapatiştilor şi la nevoie "aranjarea" alegerilor din Mexic pentru a proteja investiţiile străine. Atunci cînd memoriul a fost făcut public - evident, în mod clandestin - trupele guvernului mexican tocmai se pregăteau să pună în aplicare recomandările. Cel mai probabil, dezvăluirea sa a prevenit o înăbuşire în sînge, pe scară largă, a revoltei zapatiste. Cu chipurile ascunse sub cagule purtate pe ger de oamenii de la munte, rebelii au început, la 1 ianuarie 1994, o revoltă armată. În mai multe municipii ale provinciei, între care San Cristóbal de Las Casas, fac publică proclamaţia din Pădurea Lacandón, prin care declară război guvernului federal şi îşi anunţă intenţia de a se îndrepta spre capitala statului. Izbucnesc confruntări cu forţele armate, rebelii îl iau prizonier pe fostul guvernator de Chiapas, un general, iar trupele guvernamentale trec la masacrarea populaţiei civile dintr-o mică localitate a provinciei. După mai multe zile de lupte, preşedintele de atunci, Carlos Salinas de Gortari, aflat în ultimul său an de mandat, propune încetarea focului în scopul începerii unui dialog cu rebelii. Negocierile au durat trei ani, la capătul lor semnându-se "acordurile de la San Andrés". Acestea prevedeau modificarea Constituţiei în vederea acordării de drepturi, inclusiv o anumită autonomie, populaţiilor indigene. Cu acest prilej s-a format, din parlamentari ai diverselor partide, Comisia pentru concordie şi pacificare (COCOPA), care a modificat drastic iniţiativa legislativă a EZLN. Afirmând că au fost încălcate acordurile stabilite, zapatiştii se întorc în munţi, iar noul preşedinte, Ernesto Zedillo, sporeşte prezenţa armatei în Chiapas, pentru a evita extinderea zonei de influenţă a EZLN. A urmat o perioadă de armistiţiu de facto între autorităţi şi rebeli, apărînd, în schimb, o serie de grupuri paramilitare antizapatiste. Pe seama lor este pus masacrul de la Acteal, cînd 45 de civili au fost asasinaţi de un comando al Partidului Revoluţionar Instituţional, aflat atunci la putere. Identificarea autorilor a fost unul dintre motivele pierderii alegerilor din anul 2000 de către PRI, după ce condusese ţara, fără întrerupere, mai bine de şapte decenii.
În decembrie 2000, noul şef al statului, Vicente Fox (Partidul Acţiunea Naţională, formaţiune de centru-dreapta), a trimis aşa-numita "lege COCOPA" spre dezbatere în Parlament. Pentru a o susţine, reprezentanţi ai zapatiştilor s-au îndreptat spre capitală în cadrul a ceea ce au numit "Marşul demnităţii indiene". Parcurgînd mii de kilometri şi traversând 12 state pentru a ajunge în piaţa centrală din Ciudad de México, unde au fost aşteptaţi de circa 20 000 de oameni, aceştia au primit un larg sprijin din partea populaţiei, presa acordîndu-le, totodată, o mare atenţie. În martie 2001, ei şi-au apărat cauza în faţa forului legislativ. O lună mai târziu, Congresul (parlamentul) a adoptat o reformă constituţională prin care au fost acordate populaţiilor indiene din Mexic drepturi sporite, dar limitându-le în acelaşi timp autodeterminarea de care dispuneau, motiv pentru care EZLN a respins această reformă. În cadrul noii autonomii, autohtonii au dreptul să-şi organizeze viaţa social-economică, politică şi culturală în cadrul comunităţii, potrivit normelor lor cutumiare. Comunităţile au însă datoria să garanteze drepturile individuale potrivit Constituţiei şi să apere demnitatea şi integritatea femeilor.
În zona lor de influenţă, zapatiştii au creat, în timp, o serie de municipii autonome, independente de guvernul federal. Începând din august 2003, s-au format guverne locale, care au introdus programe de producţie comunitară de alimente şi sisteme de şcolarizare şi sănătate sprijinite de organizaţii neguvernamentale. Mai tîrziu au apărut aşa-numitele "juntas de buen gobierno" (junte de bună guvernare), alcătuite din reprezentanţi ai municipiilor autonome şi supervizate de EZLN. Deviza lor este "mandar obedeciendo" (a comanda supunîndu-te celorlalţi). Guvernul tolerează existenţa lor, deşi ele încalcă unele funcţii care ar trebui să constituie un monopol al statului (de ex., colectarea impozitelor şi problemele de securitate).
În cele mai recente comunicate ale sale, EZLN arată că a iniţiat un proces de separare între politica sa în plan civil şi activitatea militară: s-a redus controlul EZLN asupra juntelor amintite şi a fost întărită mişcarea social-politică reprezentată de Frontul zapatist de eliberare naţională. Creat în septembrie 1997, acest for încă în construcţie, nu este, practic, o organizaţie, ci un grup de reflecţie care îşi desfăşoară activitatea prin intermediul Comitetelor civile de dialog.
Ce au obţinut zapatiştii în atîţia ani de luptă? Catalizatori ai democratizării provinciei Chiapas şi a Mexicului, artizani ai pierderii monopolului puterii de către un partid (PRI) care a dominat ţara peste şapte decenii, autori ai constituirii unei mişcări indigene naţionale, respectiv latino-americane, pionieri ai unei noi internaţionale pluraliste numite azi "altermondialistă", insurgenţii cu cagulă pot fi mîndri de realizările lor. De la iniţialul zapatism militar au trecut la un zapatism social, civil, foarte activ.
În termeni concreţi, reuşitele nu sunt prea multe. Unii analişti afirmă că, în prezent, condiţiile de viaţă din comunităţile indigene sunt chiar mai vitrege decât în trecut, iar felul în care împart dreptatea "juntele pentru o bună guvernare" devine adesea motiv de dezbinare şi conflict. Nu toate forurile legislative locale au recunoscut reforma constituţională, rămasă de aceea neaplicată. Pe de altă parte, una dintre formele lor de rezistenţă este respingerea programelor guvernamentale de sprijin, ceea ce face ca marginalizarea, subnutriţia etc. să se menţină. Indienii rămân, totodată, excluşi de la beneficiile "miracolului mexican" şi ale acordurilor de liber schimb, încheiate cu America şi Canada. De asemenea, în pofida unor tentative, apropierea EZLN de forţele stîngii nu s-a realizat, iar încercările la zi vizează doar colaborarea cu diverse organizaţii civile, sindicale etc., nu cu partidele avînd respectiva orientare. Ceea ce rămâne este însă altceva: comunităţile indigene sunt azi recunoscute ca atare, iar problemele lor au intrat în atenţia naţională şi internaţională. După 11 ani de zapatism, indienii s-au transformat într-un actor social, căpătând totodată o mai mare conştiinţă de sine.
TAWHID WAL JIHAD
Pentru a înţelege originea şi evoluţia acestei organizaţii, este necesar un rezumat al contextului internaţional. În ultimele zile ale anului 1979, URSS invadează Afganistanul. Invazia declanşează un lung şi sîngeros război civil (1979-1990), în cursul căruia aproape şase milioane de afgani s-au refugiat în Pakistan şi Iran. Guvernul sovietic, apreciind ca o greşeală invazia, semnează cu SUA la 14 aprilie 1988 un acord, mediat de ONU, privind retragerea trupelor sovietice din Afganistan, operaţiune încheiată la 15 februarie 1989. Forţele mujahedinilor alcătuiesc un guvern în exil (23 februarie 1989), care continuă lupta.
După invadarea Afganistanului musulmani din întreaga lume s-au adunat în Afganistan şi Pakistan, sub steagul jihadului, pentru eliberarea ţării de sub ocupaţie sovietică. Alungarea trupelor URSS din Afganistan devenise aproape politică naţională pentru multe state islamice. Mii de voluntari s-au înrolat în acei ani şi au petrecut luni bune, sau chiar ani în taberele de antrenament. Alături de ei, teologi şi imami whabiţi, salafişti şi interpreţi dubioşi ai scrierilor Coranice. Ei crează un islamism radical extrem de puternic şi de violent. Cel mai important agent de recrutare al arabilor afgani era sauditul Oussama Bin Ladden care a grupat recruţii în tabere naţionale. Aşa au apărut mai multe tabere de antrenament algeriene, siriene, iordaniene etc. Ben Ladden, fondatorul Reţelei Al-Qaida, a rămas mai mult un mentor spiritual decît un lider terorist sau militar, a cărui vocaţie este de a păstra viu spiritul Jihadului. Tabăra de la Herat, iordaniană, condusă la un moment dat de Abou Mussab Al-Zarqawi, purta, la intrare inscripţia « Tawhid wal Jihad », adică « Unitate şi Război sfînt ». Retragerea trupelor sovietice din Afganistan a dus la o pierdere a identităţii luptătorilor jihadişti, la un sentiment al inutilităţii, care îi face să nu se poată adapta la viaţa normală, cotidiană şi să se întoarcă în luptă. Acelaşi sentiment l-au trăit militarii americani întorşi din Vietnam, într-o societate care i-a respins şi izolat, făcîndu-i pe mulţi, aproape 80% să se întoarcă în jungla plină de noroi, ca un aspect al Sindromului Vietnam. Beneficiind de informaţii, mulţi dintre ei au migrat spre alte zone de conflict unde flutura flamura jihadului şi unde reţelele trebuiau reconstruite : Bosnia sau Cecenia. Arabii afgani proveniţi din zona Orientului Mijlociu au primit misiunea de a reconstitui reţeaua de mujahedini în Kurdistanul Iraqian, la mijlocul anilor 90.
Sprijinite de mişcările wahabit-salafiste implantate în Kurdistan în anii 1960 cu sprijinul saudiţilor, grupările mujahedinilor găsesc teren propice pentru regrupare. În anii 1980, inspirate de Revoluţia iraniană şi războiul din Afganistan, în Kurdistan apar primele mişcări islamiste, între care Al-Tawhid Al-Islami (Unificarea Islamică) în 2001. Gruparea trimite mai mulţi islamişti kurzi în tabăra de la Herat, controlată în 2000 de Abou Mussab. Mişcarea fuzionează cu Quwwat Suran Al-Tawhid, care era pînă atunci cunoscută ca o organizaţie de origine sunnită iordaniană prezentă în Palestina şi se redenumeşte Jund Al- Islam. Potrivit lui Jean-Charles Brisard, în « Zarqawi, noua faţă a Al-Qaida », ed. Aquila, pag. 120, Jund Al-Islam ar fi primit 300.000 de dolari de la Osama Ben Ladden în acea perioadă. Gruparea acţionează într-o regiune de frontieră denumită « Tora-Bora Kurdistanului ». În 2001, gruparea număra aproximativ 600 de luptători, organizaţi tip gherilă, conduşi de « arabii afgani » care luptaseră în Afganistan. La sfîrşitul anului 2001, gruparea fuzionează din nou şi preia denumirea de Ansar Al-Islam, Partizanii Islamului. Organizaţia recurge la gherilă pentru a combate celelalte organizaţii tradiţionale din Kurdistan. Combatanţii se antrenează în tabăra de la Kurmal. La declanşarea ofensivei americane în Iraq, Ansar al-Islam conta pe mai mult de 600 de combatanţi arabi veniţi din Afganistan şi plasaţi sub conducerea lui Abou Mussab Al-Zarqawi. După ofensiva din 23 martie 2003, împotriva grupării, arabii afgani refac organizaţia în « triunghiul sunnit ». În mai 2004, Zarqawi a fondat, sub egida Tawhid wal Jihad, o veritabilă coaliţie de mişcări jihadiste, între care : Ansar Al-Islam, Ansar Al-Sunna, Jaish Mohammed, Al-Jama Salafiya, Jund Al-Islam. Conform unui studiu realizat de serviciile de informaţii iraqiene în 2004, gruparea se compune din 1500 de luptători de gherilă originari din Iraq şi din alte ţări musulmane. Armata americană evaluează numărul luptătorilor la 12.000 de islamişti, chiar 20.000 dacă se includ şi simpatizanţii. Zarqawi organizează cartierul general la Falujah, atacat în 5 aprilie 2004 de forţele americane. Tawhid wal Jihad atacă şi hărţuieşte trupele americane şi noua poliţie iraqiană, organizează ambuscade şi plasează IED-uri pe căile de comunicaţie cele mai circulate. Însă, luptei de gherilă tradiţională i se adaugă elemente de terorism pur care vin să amplifice de zeci de ori teroarea organizaţiei jihadiste. Zarqawi revendică mai multe atentate cu maşină capcană, răpiri, luări de ostatici, decapitări, acţiuni îndreptate în special împotriva forţelor coaliţiei sau a şiiţilor care colaborează cu « armata de ocupaţie ». Nu sînt iertate nici noile autorităţi « impuse de necredincioşi cu forţa armelor ». În octombrie 2004, statul major american îl făcea responsabil pe Zarqawi de moartea a 675 de iraqieni şi a 40 de străini, precum şi de mai mult de 2000 de răniţi. Zarqawi însuşi recunoaşte, în ianuarie 2004, într-o scrisoare, 25 de operaţiuni sinucigaşe. Deşi acţionează în Iraq, Zarqawi conduce o vastă reţea de « alimentare » cu fonduri şi mujahedini în întreaga Europă, în special în Germania, Italia, Spania şi Franţa.
Concluzie
Transformarea gherilei insurgente în gherilă teroristă are loc în condiţiile politico-economice şi militare prezentate la începutul acestui material. Într-o ţară ca Mexicul, unde violenţa statului este una moderată, EZLN aplică metode şi tehnici de luptă moderate. În zona Islamică, acolo unde violenţa a atins un anumit grad, răspunsul gherilelor este unul pe măsură. Cele două formaţiuni sînt total diferite şi din punct de vedere al componenţei, al organizării, al intereselor şi al modelelor comportamentale şi reprezintă două imagini ale aceluiaşi actor : GHERILA !
RISCURI DE SECURITATE NON-MILITARĂ ÎN CADRUL SISTEMULUI INTERNAŢIONAL
Subiectul referatului ales, şi pe care mă străduiesc să-l prezint într-o formulă cît mai ştiinţifică în ciuda (de)formaţiei mele de jurnalist, se poate încadra foarte bine, din punctul meu de vedere, în ceea ce specialiştii numesc „război non-violent”. Pentru că, orice ne-specialist în probleme de securitate vă poate spune că riscurile şi ameninţările îndreptate asupra propriului sistem s-au amplificat. Globalizarea, accelerată în ultimele două decenii, are o contribuţie însemnată la sporirea acestori riscuri. Efectele globalizării tind să devină omniprezente, extinzîndu-se de la cele mai mărunte aspecte ale activităţii, desfăşurate în profesii aparent fără legătură una cu alta, pînă la generalizarea unor atitudini, comportamente şi atitudini culturale. De la Denver la Gibraltar şi de la Bucureşti pînă la ţărmurile orientale ale Asiei şi ale insulelor din arhipelagurile Pacificului, companii cu extindere globală îşi promovează mărfurile, produsele şi serviciile, utilizînd reclame cu aproape acelaşi conţinut, în care diferă uneori doar limba de prezentare; firmele de turism bine cotate şi situate pe piaţă nu mai întîmpină greutăţi în a oferi, celor doritori şi capabili să suporte costurile, pachete atractive de entertainment, concomitent, pentru destinaţii situate pe toate continentele; Internetul şi canalele de ştiri cu acoperire mondială transmit informaţii live, pretutindeni, pe toate meridianele şi paralelele Pămîntului, de îndată ce într-un colţ de lume se întîmplă ceva neobişnuit. Bombardamentul info-mediatic (zgomotul informaţional), posibil datorită avîntului fără precedent al tehnicilor de comunicare la distanţă, constituie, astfel, una dintre componentele esenţiale ale globalizării.
Potrivit specialiştilor, globalizarea multiplică numărul, frecvenţa şi intensitatea riscurilor de securitate non-militară în cadrul sistemului internaţional. Întîlnim tot mai des, în ultima perioadă, expresia consacrată de ameninţări şi riscuri globale, în această catalogare se încadrează categorii diverse, precum:
- riscuri şi ameninţări generate de spectrul şi efectele încălzirii globale, de macroexpansiunea economică nesistematizată şi necontrolată ori de o viitoare penurie globală de resurse energetice;
- riscuri şi ameninţări generate de „terorismul cultural”;
- riscuri şi ameninţări generate de fenomenul migraţiei ilegale (care, în contextul reducerii distanţelor şi comprimării unor spaţii, datorită globalizării, tinde să confere unor fluxuri regionale o tendinţă cvasiglobală);
- riscuri şi ameninţări generate de activitţăi ale unor reţele transnaţionale de crimă organizată (care tinde, de asemenea, să depăşească proporţiile unor continente sau spaţii geografice restrînse);
- riscuri şi ameninţări generate de tendinţa de extindere la scară globală a unor reţele teroriste;
- riscuri şi ameninţări generate de o parte a societăţii civile puse în slujba anumitor interese economice, politice sau altor entităţi ostile;
- riscuri şi ameninţări generate de proliferarea armelor de distrugere în masă, îndeosebi cele bazate pe utilizarea tehnologiilor nucleare;
Potrivit altor sisteme de clasificare, riscurile de securitate non-militară îmbracă aspecte politice, sociale, economice, ecologice etc. Dimensiunea politică a riscurilor şi ameninţărilor rezidă în slăbiciunea unor guverne sau instituţii, care conduc la fenomenul "statului captiv", permeabil la recrudescenţa manifestărilor şi acţiunilor crimei organizate transfrontaliere ori ale grupurilor şi grupărilor teroriste. Riscurile de securitate pot fi naţionale, îndreptate asupra ordinii de drept (deseori cu caracter ideologic de intenţie sau de structură, gen partide etnice) şi non-naţionale, prin încercările unui stat „mamă”de a întări identităţile similare etno-culturale de pe teritoriul statelor vizate pentru a ieşi din contextul naţional, specific acestora. Pot da exemplu statele din Caucaz!
Ameninţările de ordin economic cuprind, prezenţa sărăciei endemice şi crizele generate de problema asigurării apei şi energiei, alături de unele posibile evoluţii negative pe piaţa mondială. Nesigurnţa generată de jocul pieţei este terenul fertil al unui pachet substanţial de ameninţări economice dintre care unele pot fi considerate ameninţări la adresa securităţii naţionale a unor state. Exemplele sînt aproape de noi, şi de data aceasta, atacul speculativ financiar asupra pieţelor emergente fiind recent. Accesul la resurse este vital. Epuizarea acestora de către naţiunile sărace, în contextul menţinerii creşterii demografice, va determina mari fluxuri migratoare. Apa potabilă este, după hidrocarburi, a doua resursă vitală a omenirii!
La nivelul societal, ameninţările identificate privesc nevoia de păstrare a identităţii unor comunităţi, minorităţi sau naţiuni. Riscurile se apropie de cele politice şi au sursa din interior. Conflictele de muncă, inter-confesionale sau inter-etnice sînt tot atîtea riscuri de securitate non-militară. La acest nivel, societatea civilă şi organizaţiile non-guvernamentale joacă un rol important, de cele mai multe ori NU în beneficiul statului gazdă. Voi da doar exemplul „mişcărilor studenţeşti” care susţin cauze diverse: de la încriminarea Chinei, eliberarea Tibetului la abolirea unor regimuri (Venezuela) sau schimbarea unor guverne şi susţinerea unor lideri politici. În Ucraina, organizaţia studenţească PORA a fost constituită după modelul organizaţiei studenţilor sîrbi, OTPOR, şi finanţată de Richard Miles, fost ambasador la Belgrad, Tblisi şi... Kiev, şi George Soros, prin intermediul lui "National Endowment for Democracy" (NED), a lui "Open Society", USAID etc. Înainte de a ajunge la putere în Georgia, lui Mihail Saakasvili i-a fost finanţată, de către ambasadorul Miles, o călătorie la Belgrad, în scop de "documentare" asupra modelului sîrb OTPOR. Apoi, în vara lui 2003, sîrbii din OTPOR i-au antrenat pe cei din PORA în vederea acţiunilor politice de la sfîrşitul anului. Conform presei din Marea Britanie, în Ucraina, "Open Society" (Soros), NED, USAID şi "Carnegie Endowment" au fost adînc implicate în "schimbarea de regim". Ziarele britanice au semnalat şi faptul ca exit-poll-urile, care l-au dat imediat cîştigător pe Iuscenko, erau elaborate de persoane pregătite în Statele Unite şi plătite de organizaţia "Freedom House". Cei 1000 de observatori antrenaţi de "Freedom House" l-au declarat pe Iuscenko cîştigător, potrivit sondajelor la ieşirea de la urne, cu un avans de 11% faţă de contracandidatul Ianukovici (susţinut de Moscova). Organizatia "Freedom House" este condusă de nimeni altul decît de amiralul James Woolsey, fost director al CIA. În proiectarea şi construcţia unei noi identităţi trebuie acordată atenţie problematicii referitoare la identitatea minorităţilor şi naţiunilor existente.
Alte investigaţii sectoriale ale complexului de securitate au abordat dimensiunea ecologică a unor factori de risc şi ameninţări (poluarea accentuată, existenţa unor tehnologii cu grad ridicat de risc în exploatare, capacitatea redusă de management al unor situaţii de urgenţă în cazul producerii dezastrelor naturale, defrişările etc.), dar şi dimensiunea informaţională, în special privitoare la utilizarea pe scară largă a tehnologiilor şi sistemelor informatice şi informatizate, vulnerabile la atacuri provenite din exterior. Corupţia şi economia subterană, crima organizată, traficul de persoane şi drogurile (a doua afacere la nivel mondial!), pandemiile, siguranţa alimentară sînt alte tipuri de ameninţări şi riscuri de securitate. Dea semenea, nu trebuie minimalizate nici accesul la educaţie şi sănătate al unor naţiuni, sau accesul la medicamente şi politica corporatistă de repartizare a acestora.
Dacă în trecutul recent interdependenţele se manifestau mai ales la nivel regional, iar paradigma realismului politic asigura în mare măsură stabilitatea şi securitatea în cadrul relaţiilor internaţionale, mutaţiile produse ca urmare a desfiinţării sistemului bipolar de putere şi a efectelor induse de fenomenul globalizării impun abordări de tip nou, privitoare atît la identificarea şi cunoaşterea riscurilor şi ameninţărilor existente la adresa securităţii, cît şi la prevenirea şi combaterea/contracararea pericolelor generate ca urmare a acestora. Globalizarea face ca o mare parte a riscurilor şi ameninţărilor să tindă să se transforme în ameninţări cu caracter extins. Chiar dacă procesul menţionat face ca anumite atitudini şi modele comportamentale sau unele pattern-uri instituţionale să fie adoptate în cuprinsul unor mari spaţii geografice şi geopolitice, particularităţile regionale, identităţile regionale şi specificităţile din care pot deriva riscuri şi ameninţări de securitate rămîn un element de care trebuie să ţinem seama în analiza mediului de securitate internaţional.
NĂSCUŢI TERORIŞTI?
Piesă de teatru în două acte
ARGUMENT
Titlul lucrării reprezintă o parafrazare interogativă a unui film celebru: „Născuţi asasini”! O doză minimă de bun simţ te face să-ţi pui întrebări atunci cînd auzi afirmaţii de genul: „fenomenul terorist este unul patologic”, „teroriştii sînt ... groaznici ... pentru că ei vor cît mai mult sînge, cît mai multă violenţă, cît mai multă ...” bla-bla- bla! Să fie acesta adevărul? Să fie aerul, plantele, apa, liniile de cîmp magnetic ale Pămîntului vinovate de „producerea” teroriştilor în anumite zone ale planetei? Cum spuneam, orice om deţinător al unui cît de mic bun simţ nativ, celular, genetic şi ereditar (mă refer la ereditatea speciei şi nu a indivizilor programaţi să-ţi fie părinţi biologici!) se opune din start unei astfel de teorii, cel puţin şi prin prisma faptului că actul evoluţiei este unul îndreptat spre creaţie şi nu spre distrugere. E foarte adevărat că doar distrugerea poate fi generatoare de creaţie, aşa cum, despre naşterea din chaos şi Eminescu scria, dar asta este o altă discuţie. Te întrebi, aşadar, care sînt resorturile declanşatoare ale unui astfel de gest? Sau dacă gestul există cu adevărat! Dacă admitem ca adevăr absolut afirmaţia că actul terorist stă în declanşatorul psihologic al autorului, al teroristului care execută efectiv gestul, atunci putem aborda spectacolul terorismului în două acte: primul, ar fi implicaţia psihologică asupra „spectatorului” terorismului şi al doilea, implicaţia psihologică asupra „actorului” spectacolului terorist.
DESPRE SPECTACOL ŞI AUTORI
Odată cu dispariţia bipolarismului de putere pe plan mondial, s-a diminuat substanţial probabilitatea de declanşare a unor conflicte militare între state ca urmare a deosebirilor de fond de natură ideologică. Riscurile şi ameninţările la adresa securităţii naţionale a unui stat, sau la adresa securităţii regionale şi chiar globale, se reaşează acum, terorismul, în general, dar îndeosebi cel internaţional situîndu-se pe primul loc pe scara probabilitaţii de manifestare. Terorismul a dobîndit o altă configuraţie, privind modul de acţiune şi amploarea, dar originile, mecanismele de declanşare, structura şi resursele, precum şi psihologia membrilor săi au rămas aceleaşi. Potrivit tuturor specialiştilor în domeniu, terorismul nu este un fenomen universal dar este cu siguranţă unul istoric. El s-a manifestat mai intens, însă, numai în anumite momente. Pe timpul bipolarismului de putere, terorismul era încurajat şi folosit în mod speculativ de către liderii mondiali ai celor doi poli pentru a-şi justifica influenţa politică şi prezenţa militară în diferite zone geografice de interes pentru ei, denaturîndu-se şi desconsiderîndu-se, astfel, cauzele reale care l-au generat şi l-au menţinut. Aşa se explică faptul că odată cu dezintegrarea URSS, terorismul se extinde şi evidenţiază mai mult ca oricînd originile sale reale, ca urmare a nerezolvării diferendelor cu caracter politic, economic, social, etnic şi religios existente în actuala configuraţie politico - administrativă a hărţii planetare, diferende generate şi de colonizările secolului XX. Aşadar, terorismul a început să trăiască prin forţe proprii devenind cea mai mare ameninţare la adresa securităţii popoarelor şi la adresa drepturilor fundamentale ale omului. După cum se poate observa, terorismul pune azi o serie de probleme de interes naţional şi internaţional care scapă controlului statelor-naţiune. În lipsa unei înţelegeri comune asupra crimei internaţionale, a unei poziţii ferme şi unanime în cadrul ONU, au apărut noi forme de manifestare ale terorismului (a se vedea situaţia din Iraq şi consecinţele acesteia pe plan internaţional). Cum se poate lupta împotriva terorismului? Potrivit analistului John Richard Thackrah, „prima măsură de apărare împotriva terorismului este să înveţi cît mai multe despre terorişti, să le înţelegi motivaţiile şi metodele şi, astfel, să le poţi anticipa atacurile sau cel puţin să limitezi pagubele în cazul în care atacurile nu pot fi prevenite “. Această trimitere la cunoaştere vizează nu numai organele abilitate, ci întreaga societate civilă, vizează formarea unei culturi civice participative, la nivelul fiecărui cetăţean, pentru a sprijini activ lupta împotriva terorismului. Deci, implicarea „spectatorului” în spectacolul terorismului mondial. Dar, care sînt rolurile jucate, în această piesă „de acţiune”, cum ar preciza Consiliul Naţional al Audiovizualului?
Terorismul politic.
Specialiştii în domeniu, au constatat că, în general, utilizarea sistematică a ameninţării sau violenţei în scopuri politice este încadrată în terorism politic. Este o tactică susţinută de folosirea terorii organizate de către un stat, o mişcare, o facţiune sau de către un grup restrîns de indivizi. Terorismul politic nu este mult diferit de teroarea politică. Aceasta din urmă apare sub forma unor acţiuni izolate şi, de asemenea, sub forma violenţei de masă, extreme, nediscriminatorie şi arbitrară. Teroarea de acest tip nu este nici sistematică, nici organizată şi este adesea greu de controlat şi crează premize favorbile acţiunilor teroriste. Potrivit opiniei majoritătii analiştilor, terorismul politic poate fi clasificat în trei tipuri: teroarea revoluţionară, teroarea ne-revoluţionară şi teroarea represivă.
Teroarea revoluţionară poate fi definită ca utilizarea unei tactici sistematice de violenţă teroristă, cu scopul de a genera o revoluţie politică. Teroarea revoluţionară este întotdeauna practicată de un grup. Revoluţia, cît şi folosirea terorii, sînt justificate de către protagoniştii lor printr-o ideologie sau un program, au lideri capabili să mobilizeze oameni. Caracteristica de bază a acestui tip de terorism constă în faptul că se manifestă prin acte de violenţă inacceptabile social şi politic. Asemenea acţiuni sunt întreprinse în mod deliberat pentru a crea un efect psihologic asupra unor anumite grupuri, cu intenţia de a le schimba comportamentul şi atitudinile politice, precum şi asupra întregii populaţíi pentru a fi susţinuţi. Armata Zapatistă de Eliberare, din Mexic, este un exemplu!
Teroarea ne-revoluţionară este un terorism practicat tot din motive politice, altele decît revoluţia şi reprimarea guvernului. Acest tip de terorism ţinteşte obiective mai restrînse, cum ar fi determinarea guvernului să-şi schimbe politica intr-o anumită problemă, avertizarea sau pedepsirea oficialităţilor publice sau răzbunarea impotriva măsurilor luate de guvern, pe care teroriştii le consideră condamnabile, ETA, în Spania.
Teroarea represivă reprezintă utilizarea sistematică de către terorişti a actelor de violenţă în scopul suprimării, anihilării, reprimării sau înfrîngerii anumitor grupuri, indivizi sau forme de comportament nedorite de ei.
Terorismul de stat.
Din analiza cazurilor de terorism care au avut loc în decursul istoriei, specialiştii consideră că terorismul de stat se manifestă sub mai multe forme: oprimare, reprimare şi terorism propriu-zis. Oprimarea are loc atunci cînd privilegiile sociale şi economice sînt refuzate unor categorii întregi de oameni, indiferent dacă aceştia se opun sau nu autorităţilor. Reprimarea poate fi considerată ca o ameninţare, cu sau fără folosirea coerciţiunii împotriva opozanţilor, sau potenţialilor oponenţi în scopul împiedicării sau slăbirii împotrivirii acestora faţă de autorităţi şi politica pe care acestea o desfăşoară. Contextul politic internaţional al acelui timp au favorizat statele şi sprijinitorii lor să refuze etichetarea propriilor acţiuni drept terorism, preferînd termeni mai neutri cum ar fi „diplomaţie coercitivă”, „descurajare nucleară” şi „ajutor acordat unui stat prieten în vederea asigurării securităţii sale interne”.
În cadrul acestui tip de terorism este inclusă şi sintagma “state teroriste”.
Terorismul religios fundamentalist.
Problema violenţei motivate de convingeri religioase este mai greu de rezolvat acum decît în trecut, din mai multe cauze. Ameninţările cu uciderea ostaticilor sînt perfect credibile. Pentru
fundamentalişti, „uciderea necredincioşilor” nu este considerată crimă! Ameninţările cu autosacrificiul şi gesturile ca atare sînt şi ele verosimile, din aceleaşi motive. În multe ţări musulmane există un puternic sentiment anti-occidental şi, în ţări ca Iranul, Sudanul, Pakistanul, s-au făcut diverse încercări pentru reimpunerea legii islamice stricte. O altă trăsătură este itensificarea duşmăniei tradiţionale între diversele forţe sectare musulmane şi în special între cele două principale grupuri: suniţii şi şiiţii. Schisma islamismului, între suniţi şi şiiţi, a apărut după o revoltă din secolul al VII-lea. Convingerea că participanţii la revoltă au fost martiri este tema majoră a şiismului Ţelul lor este instaurarea unei cârmuiri drepte şi a dreptăţii sociale prin martiriu şi protest sub conducerea politică a imamului. Aceasta este principala diferenţă politică şi juridică între majoritatea sunită şi minoritatea şiită.
Terorismul tip “VIGILANTE”.
Acest tip de terorism este menţionat în literatura adresată specialiştilor ca fiind acţiuni teroriste întreprinse de un grup de terorişti sau de simpatizanţi ai acestora pentru a-i apăra pe alţi terorişti.
ACTUL ÎNTÎI (În care spectatorul „se îmbibă” de spaime în urma producerii unui atac terorist real, sau doar virtual)
În ciuda răspîndirii actelor teroriste în întreaga lume, terorismul nu are o definiţie precisă şi nici una larg acceptată. Ca mulţi alţi termeni politici, definiţíile acceptate , atîtea cîte sînt, au un caracter peiorativ. Unele guverne au tendinţa să eticheteze ca acte teroriste toate actele de violenţă comise de opozanţii lor politici, deşi extremiştii antiguvernamentali pretind că sînt victimile terorii dezlănţuite de guverne asupra lor. Sociologii politici susţin că, în principiu, nu se poate da nici o definiţie deoarece însuşi procesul de elaborare a unei definiţii face parte dintr-un context mai larg de contestare a ideologiilor şi obiectivelor politice. Definiţiile susţin argumentul că perspectivele se schimbă în funcţie de momentul cînd şi unde are loc actul terorist. Alţi sociologi nu includ în terorism acţiunile violente care se desfăşoară într-un context revoluţionar pe care o serie de oameni l-ar considera ca avînd un caracter terorist. Poate apare o serie de confuzii date de comportamentul manifestat de un individ care din considerente politice comite un act violent care poate fi aparent similar cu un act săvîrşit de un criminal sau de un dezechilibrat mintal. Terorismul este şi o problemă morală şi încercările de a da o definiţie acestui fenomen pornesc de la supoziţia că unele tipuri de violenţă politică sunt justificabile, în timp ce altele nu! În consecinţă, violenţa a fost definită în diferite feluri, implicând recurgerea la forţă, la puterea coercitivă, la autoritate şi legitimitate. „Terorismul înseamnă ameninţarea cu/ sau utilizarea violenţei pentru
atingerea unor scopuri politice” (CROZIER – 1960). Este definiţia care mie îmi convine cel mai mult pentru argumentaţiile pe care doresc să le aduc. În această „punere în scenă”, cît de reale sînt, pentru „spectatorul de terorism” ameninţările teroriste? Se poate spune că la un anumit moment, „regizorul” poate invoca ameninţarea teroristă pentru a-şi atinge un anumit scop politic. Practică, aşadar, o formă de terorism asupra spectatorului, care va începe să trăiască cu această spaimă suplimentară! Ameninţarea este, însă, una virtuală, teroriştii potenţiali fiind, de fapt, personaje aflate în opoziţie cu intenţiile politice de moment ale „regizorului”! Tragic şi absurd, precum un teatru japonez kabuki, este momentul în care „regizorul” înscenează un act terorist pentru a demonstra spectatorului că ameninţarea este reală! Exemple există, dar, prefer să nu fiu acuzat de speculaţii! În această situaţie, publicul larg va suferi o traumă severă. Liniştea cotidiană, universul propriu, echilibrul, sînt sparte în mii de cioburi şi se instalează spaima, frica, teroarea! De fapt, ingredientele actului terorist clasic!
Aproape la fel stau lucrurile şi în situaţia în care spectatorul este martorul unui act terorist, „pus în scenă de un terorist veritabil, cu pedigree, cu carte de vizită”. Aceeaşi spaimă şi incertitudine cuprinde individul, aceleaşi semne de întrebare lăuntrică despre viitorul său şi al copiilor, dar şi despre incapacitatea guvernului, plătit din taxele şi impozitele sale,plătite cu greu, dar regulat, de a-i asigura un viitor liniştit.
„Actul întîi” se încheie cu scena obişnuită în care „spectatorul” devine o fiinţă temătoare, suspicioasă, angoasată şi, uneori, extrem de docilă!
ACTUL DOI (în care teroriştii există, pe bune!)
Am văzut, în actul precedent, că dacă terorismul nu este virtual el există cu adevărat (din înţelepciunea poporului, la OTV!) Motivele apariţiei şi dezvoltării lui sînt diverse, dar profunde. Acţiunile organizaţiilor teroriste se bazează pe o interpretare proprie a realităţii care diferă de percepţiile guvernelor şi societăţilor cu care se confruntă. Unul din obiectivele organizaţiilor teroriste este să convingă opinia publică vizată să privească lumea aşa cum o privesc ele. Sistemul de convingeri format din imagini, simboluri şi mituri dominante contribuie la percepţiile şi interpretările eronate care determină acţiuni şi speranţe. Armata Zapatistă de Eliberare Naţională, apărută în statul sărac Ciapas cu scopul de a salva indienii de la dispariţie, este considerată grupare teroristă de către oficialităţile Mexicane. O voi cataloga şi eu, ca atare! Subcomandantul Marcos, liderul legendar al EZLN, spunea: „Lumea ştirilor contemporane este o lume care există pentru VIP-uri. Vieţile lor de fiecare zi sînt importante: dacă se căsătoresc, dacă divorţează, dacă mănîncă, ce haine poartă şi ce haine dezbracă aceste celebrităţi din lumea filmului sau a politicii. Oamenii obişnuiţi apar doar pentru un moment, cînd ucid pe cineva, sau cînd mor”.
Conţinutul şi originea convingerilor teroriştilor influenţează motivaţia şi strategia teroristă. Cadrul politic şi social în care acţionează organizaţia teroristă cuprinde un set de origini care este caracterizat de factori culturali specifici (istoria, tradiţia, literatura, religia ) care sînt transmişi membrilor societăţii prin tipare de socializare şi ideologii oficiale care sînt însuşite în tinereţe, în perioada de formare a teroristului şi care sunt în mod conştient acceptate. Aflat în temniţă pentru „pungăşii minore”, în comparaţie cu crimele teroriste din Iraq, Abou Mussab Al-Zarqawi a aprofundat convingerile ideologice fundamentaliste ale wahabismului. Sursele acestor convingeri pot fi şi de natură internă. Spaţiul în care
acţionează teroriştii este plin de tensiune şi nesiguranţă, făcînd anumite convingeri să fie relevante, convingătoare şi, totodată, persistente şi greu de schimbat. Vârsta tipică a unui terorist este de 22-24 de ani (Mario Balint şi Raico Cornea, „Primul război al mileniului”, Ed. Augusta, 2001, pag. 70). De aceea nu este de mirare că anumite caracteristici ale psihicului unui terorist sunt deseori atribuite adolescenţei.Teroriştii simplifică problemele complexe, reducîndu-le la un clişeu alb-negru. Grupările teroriste sînt puternic intelectualizate şi introspective (op.cit. pag. 70). Pe lîngă frustrare, în psihologia teroristului mai există autojustificarea şi autolegitimarea, deoarece el crede, implicit, în dreptatea lui. Eduardo Galeano scria în „Venele deschise ale Americii Latine” (Ed. Politică, 1983, pag. 329): „Dependenţa nu încetează, îşi schimbă doar substanţa şi strategiile... invazia modelelor culturale ale metropolei prin mass-media, transplantul cultural, asistenţa financiară sub mantia căreia se ascund multe pumnale strălucitoare, devin prioritare, cum prioritară devine organizarea internaţională a inegalităţii culturale şi economice. Subdezvoltarea latino-americană este o consecinţă a dezvoltării altora, că noi, latino-americanii sîntem săraci, deoarece pămîntul pe care călcăm este bogat şi că locurile binecuvîntate de natură au fost blestemate de istorie”. Africa, pe care profesorul american Thomas Barnett o numeşte „centrul prăpastiei” (T. Barnett, „Where – Not When – Preemption Makes Sense”, Transformation Trends, nov. 18, www.nwc.navy.mil/newrulesets), este continentul cel mai devastat de colonialismul ultimelor două secole. Evident, Orientul Mijlociu suferă din aceleaşi cauze: sfîrşitul Primului Război Mondial a dus, invariabil la smulgerea „hălcilor mari şi suculente” din „trupul bolnavului Europei”, fostul Imperiu Otoman, fără a se ţine cont de interesele indigenilor. Acest asediu economic şi cultural a culminat, în 1948, cu înfiinţarea Statului Israel care a declanşat „rezistenţa generaţiilor” în Orientul Mijlociu. Aceste frustrări, cumulate cu privaţiuni, activitate infracţională, temperament, dau naştere la terorism.Culturile împart valorile şi motivează indivizii să acţioneze într-un mod ce pare iraţional pentru observatorii externi. Alinarea vieţii este o caracteristică culturală care are un impact deosebit asupra terorismului. În societăţile în care indivizii se identifică unui grup, apare dorinţa de autosacrificare, rar întîlnită în altă parte. Nu se vor epuiza prea repede cauzele potenţiale ale terorismului care, în opinia multor analişti, sînt: creşterea numărului populaţiei, accentuarea sărăciei şi criza de resurse, tensiunile rasiale şi etnice, inflaţia şi şomajul, tensiunile care apar între ţările care „au” şi ţările care „nu au”, valurile de refugiaţi alungaţi de războaie şi represiune, imigranţii care se deplasează din statele mai sărace către cele mai prospere, deseori aducînd cu ei conflictele ţărilor de unde provin, dezintegrarea structurilor tradiţionale de autoritate; ascensiunea grupărilor religioase fundamentaliste agresive, defetiste, sau a unor noi culte religioase. Ignoranţa şi aroganţa cu care sînt tratate, istoric, anumite grupuri sociale dau naştere la o cultură proprie şi la terorism. Hezbollah este o organizaţie politică, socială, militară şi religioasă (Simileanu, Vasile, op.cit. pag.139). O astfel de definiţie se poate aplica tuturor organizaţiilor politice şi catalogate drept extremiste din spaţiul Orientului Mijlociu. Pentru că, tradiţia islamică impune componenta socială, oricărei organizaţii, implicată, sau nu în viaţa politică. Aceste formaţiuni, „actori non-statali”, cum îi denumeşte Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 139), au preluat o parte dintre obligaţiile statului la adresa unor categorii de populaţii, sau zone delimitate geografic. Altfel spus, neputinţa statului destructurat de a rezolva unele probleme grave a înlocuit autoritatea acestuia cu autoritatea grupărilor. De aici derivă şi susţinerea masivă din rîndul populaţiei locale pentru cauza şi forma de luptă, denumită teroristă, ale organizaţiilor. Hezbollahul nu face excepţie. Din potrivă!
Suburbiile şiite din sudul Beirutului au dobîndit reputaţia de „Centura Mizeriei”. „Munţi de gunoaie amestecaţi cu zoaie din conductele sparte, umpleau străzile, răspîndind mirosuri pestilenţiale... băltoacele cu apă murdară atrăgeau muştele şi şobolanii. Curentul electric era un lux, în 90% din district lipsea canalizarea, iar cele cîteva cabluri telefonice existente nu mai funcţionau. Era greu de înţeles cum supravieţuiau locuitorii într-un mediu atît de sordid. ... Guvernul nu mişca un deget ca să amelioreze situaţia. Ignora prezenţa şiiţilor, sperînd că aveau să dispară” (Hala Jaber, op.cit. pag.130-131). Pe acest fundal, cu ajutorul Iranului, Hezbollahul a construit o întreagă infrastructură care acordă asistenţă socială şi săracilor de alte religii! În doar cîţiva ani, Hezbollahul a construit spitale, clinici, şcoli, centre de învăţămînt superior, institute de cercetare, orfelinate şi sanatorii pentru handicapaţi. Prin intermediul Comisiei de Ajutor, Hezbollah acordă împrumuturi şcolare şi universitare şi încurajează dezvoltarea meşteşugurilor, mica industrie şi iniţiativa agricolă. De asemenea, acordă ajutor material tinerilor căsătoriţi, precum şi împrumuturi locative, programul „Prima Casă” şi de afaceri. Pentru împrumuturile de la Hezbollah nu se plăteşte dobîndă, această practică nefiind permisă de legea islamică! Unele familii primesc utilaje sau animale domestice pentru a pune bazele unei mici afaceri sau a unei ferme, de la maşini de tricotat la vite sau familii de albine. Hezbollahul a înfiinţat primele şcoli de arte şi meserii din Liban şi a deschis primul birou de şomaj din această ţară. Banii pentru astfel de întreprinderi, vin din Iran şi de la sutele de mii de şiiţi libanezi de pe tot globul care, conform legii islamice, plătesc anual: zakatul – taxa pe patrimoniu şi khoms – taxa pe beneficiul net. Totalul colectelor nu este dat niciodată publicităţii. Conform lui Hajj Hussein Al-Shami, şeful programelor de asistenţă socială ale Hezbollah, citat de Hala Jaber (op.cit. pag. 135), „suma poate egala bugetul intern al unei naţiuni bogate”! „Este foarte probabil ca reprezentanţii tinerei generaţii care s-au format într-un climat de violenţă inter-grupuri şi care s-au identificat cu mânia lor ... să fie tentaţi să devină membri ai organizaţiilor care sunt adepte ale acţiunilor violente, în căutarea ”cauzei lor drepte” , susţine şi Rona Fields, psiholog de renume care a studiat impactul pe care îl are violenţa asupra copiilor din Liban, Israel, Irlanda de Nord, Africa de Sud.
Analizînd situaţia din Afganistan, psihologii spun că există cel puţin un cumul de patru factori care dau continuitate terorismului şi contribuie la apariţia teroriştilor în rîndul unei generaţii care nu au cunoscut altceva decît vărsarea de sînge şi vrajba, fenomen cunoscut sub numele de „reîntinerirea violenţei”, şi aceştia sînt:
- un mediu dominat de conflicte face dificilă desfăşurarea unui proces normal de educaţie la nivelul şcolii, în cadrul familiei sau al societăţii, astfel încît să se poată reprima instinctele de agresivitate la copii. De aceea, aceste instincte se dezvoltă necontrolat şi sînt stimulate mai departe de violenţă;
- cei care cresc în medii tensionate de conflicte ajung să considere violenţa un mijloc justificat de exprimare;
- noua generaţie se consideră nevinovată de izbucnirea conflictului şi de aceea o victimă se bucură de anumite drepturi în lupta pentru supravieţuire;
- a purta armă sau a fi cooptat în forţele miliţiilor este un simbol al bărbăţiei.
Tinerii afgani NU s-au născut terorişti! Ei se străduiesc să ducă o viaţă normală, chiar dacă războiul de 30 de ani le-a schimbat felul de a fi şi de a privi lumea. Ca majoritatea popoarelor coranice, afganii sînt fatalişti. Expresia „Cum o vrea Dumnezeu” se rosteşte mai des decît „Sallam Allecum” (Balint Mario, „Oamenii pustiului” – Pe frontul de est nimic nou, Ed. Timpul, 2004, pag. 89)!
CORTINA
Teoria filosofului şi consilierului internaţional pe probleme de terorism, Abraham Kaplan, în lucrarea The Psychodynamics of Terrorism, vorbeşte de „raţiunile" şi de „cauzele" terorismului, postulînd că: „raţiunile" ar fi variabilele sociale ce-l incită pe individ să îşi raţionalizeze comportamentul terorist, iar „cauzele" s-ar afla chiar în interiorul cel mai profund al individului. „Raţiunile" ar include variabile cum sînt sărăcia, o guvernare nedreaptă şi principii ale materialismului dialectic, iar „cauzele" ar trebui căutate în „psihopatologia asasinului", căci teroriştii simt o nevoie patologică de a urmări scopuri absolute! Personalitatea predispusă să ajungă „teroristă” este deficientă şi nu posedă un ego suficient de puternic pentru a face faţă dificultăţilor vieţii prin folosirea codurilor sociale obişnuite. Pentru că a fost, la rîndul său agresat, individul traumatizat se identifică cu agresorul, adoptă soluţii agresive în faţa stresului existenţial şi se alătură altor oameni ce au probleme similare, în scopul refacerii consideraţiei faţă de propria persoană. Bla-bla-bla!, cum spuneam la începutul acestei lucrări. Nimic despre reparaţia nedreptăţilor sociale, despre polarizarea bogăţiei, despre lipsa de şansă şi perspectivă! Nimic despre eşecul industrializării şi boom-ului tehnologic în confruntarea cu renaşterea religioasă şi exacerbarea terorismului religios, ca o consecinţă indiscutabilă, explicată de Cristian Barna, în cartea sa „Jihad în Europa”, Ed. TopForm, 2008, pag. 16: „În faţa provocării din partea unor civilizaţii sau ideologii competitive, reale sau imaginate, civilizaţiile devin mai rigide, mai dogmatice şi mai intolerante, atît la nivel cultural cît şi instituţional, religia fiind ultimul bastion împotriva CELORLALŢI”.
Acesta este spectacolul teroriştilor „făcuţi iar nu născuţi”, cum ar scrie Biblia! Evident, motivaţiile nu-i fac mai buni în faţa „spectatorilor” confruntaţi acum, la acest început de secol şi mileniu, cu spaime noi şi absurde ca un kabuki!
Bibliografie:
Eduardo Galeano: „Venele deschise ale Americii Latine”, Ed. Politică, 1983.
T. Barnett, „Where – Not When – Preemption Makes Sense”, Transformation Trends, nov. 18, www.nwc.navy.mil/newrulesets
Vasile Simileanu , ASIMETRIA FENOMENULUI TERORIST, Ed. TOP FORM, 2003
Cristian Barna , JIHAD ÎN EUROPA, Ed. TOP FORM, 2008
Mario BALINT, „Oamenii pustiului” – Pe frontul de est nimic nou, Ed. Timpul, 2004
Mario BALINT şi Raico CORNEA; Primul război al mileniului, Ed. AUGUSTA, 2001
Hala Jaber,HEZBOLLAH, Ed. Samizdat, 1997
RADICALIZARE, TERORISM, REVOLTE SOCIALE
Alvin Toffler, citat în postfaţa cărţii PRIMUL RĂZBOI AL MILENIULUI (Ed. Augusta, 2001, pag.227) de către Mario Balint şi Raico Cornea, remarca în lucrarea sa „Război şi anti-război”, în 1995(!), referitor la „civilizaţia globală”: „A înfiinţa o nouă civilizaţie pe planetă şi a te aştepta apoi la pace şi linişte este culmea naivităţii strategice”! În studiul său : CRIZA, ACTORII GLOBALI ŞI NOUA ORDINE ; GESTIONAREA SITUAŢIILOR CRITICE - vulnerabilităţi şi riscuri , Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU scria că globalizarea nu trebuie privită nici ca pe o unire (uniune de state), nici ca pe o invazie (un nou imperialism), ci ca o acceptare a cuceririi şi dominaţiei economice, financiare, informatice, a expertizei traiului mai bun, mai ieftin, mai uşor. E ceea ce se cheamă impunerea culturii dominante, a brandurilor şi logo-urilor de tip McDonald, Coca-Cola, Carrefour, Cora, Kauffland, IBM, Toyota, Mall etc. într-un război dur numit concurenţă acerbă. « Legea celui puternic devine acquis, oferta şi preţul celui puternic înfrînge răbdarea şi scumpătatea celui slab. Azi, totul se vinde, se negociază, se schimbă. Se cumpără orice: hrană, informaţie, know-how, securitate, mediu ecologic, vizibilitate, loc pe scenă, orientări politice şi politicieni. . Regulile astfel adoptate sînt impuse statelor-naţiune care, pe deoparte pierd din suveranitate, iar pe de alta sînt « colonizate » de actorii non-statali ai globalizării, fără a putea să se apere. Globalizarea produce turbulenţe în ambele sensuri, este de părere Ionel Nicu Sava, în lucrarea STUDII DE SECURITATE (ed. Centrul Român pentru Studii Regionale, 2005, pag. 131) : în jos, către statele-naţiune şi în sus către societatea internaţională. Ea împinge unele state să preia responsabilităţi globale, în timp ce altele sînt deposedate de atributele suveranităţii. Ea creează noi structuri internaţionale sau le forţează pe cele existente să preia mai multe sarcini decît pot duce în prezent, accelerează relaţiile dintre societăţi şi economii, dintre zone şi regiuni ale lumii. Prin globalizare, statele-naţiune încep să aibă responsabilităţi externe suplimentare, în condiţiile în care o parte din atribuţiunile lor interne sînt diminuate. Cu alte cuvinte, statele sînt chemate să se implice în stabilitatea şi securitatea internaţională. Statele slabe nu asigură un nivel adecvat de securitate pe plan intern, suveranitatea lor este limitată, iar vulnerabilitatea lor la ameninţările politice este deosebit de crescută. Resentimentele populaţiilor faţă de stat cresc. Fără sprijin şii cooperare din afară, gestionarea unor probleme de bază, altă dată pe deplin rezolvabile, devine imposibilă. În ultimii ani, s-au modificat radical coordonatele geo-strategiei şi geopoliticii, lumea bipolară făcînd loc unui univers fragmentar în care se „nasc” şi „renasc” antagonisme de toate categoriile. Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU, scrie, în studiul amintit deja, citînd « un mare analist al lumii de azi şi al „valurilor” prin care a trecut omenirea »: „Folosirea violenţei ca sursă de putere nu va dispărea prea curînd. Studenţii şi protestatarii încă vor fi împuşcaţi în pieţe, prin toată lumea. Armatele vor continua să duduie peste graniţe. Guvernele vor aplica în continuare forţa atunci cînd îşi închipuie că acest lucru serveşte scopurilor lor. Statul nu va renunţa niciodată la puşcă. Aşa cum amintea Ionel Nicu Sava (op.cit. pp. 100-142), globalizarea generează fragmentarea, care este sursă de instabilitate şi insecuritate. Ideea că mai multă civilizaţie, exportată prin globalizare, înseamnă mai multă pace, este dificil de susţinut. Din 1945 pînă în 2000 lumea acunoscut doar 26 de zile de pace! Între 1945 şi 2005 s-au înregistrat 132 de războaie din care doar 7 s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor şi 38 cu moderarea unei terţe părţi. Înainte de 1945, aproximativ 20% din victimele de război erau civili. În 1970, 70% erau civili. În 2000, 85-90% erau civili, pentru ca după anul 2000 victimele să fie aproape în exclusivitate civile!
Statele puternice sînt considerate exportatoare de securitate, iar statele slabe, furnizoare de insecuritate. Ceea ce au în comun aceste state slabe, este nivelul ridicat de riscuri interne, care, oricînd se pot transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă, teama de pierdere a identităţii. Identităţile societale ţin de limbă, tradiţii, religie, cultură locală, mituri şi simboluri, motiv pentru care manifestă o puternică sensibilitate la ameninţările de orice fel. Teama de dispariţie conduce, inevitabil, la revoltă, îndreptată spre elitele globale sau spre statul-naţiune, perceput ca incapabil să asigure protecţia propriei identităţi sau valori, sau a stabilităţii economice (în condiţiile în care posibilitatea statului de a acţiona împotriva măsurilor luate de corporaţii pe teritoriul său devin din ce în ce mai reduse). Revoltele se pot radicaliza şi, de multe ori, se transformă în elemente de terorism, mai ales în asociere cu delincvenţa, crima organizată, corupţia, traficul de bunuri şi persoane, ce afectează, deopotrivă grupurile neo-tribale, dar şi capacitatea societăţilor de a derula relaţii sociale normale, pozitive. De la găştile de cartier, la gherila urbană sau grupările teroriste, nu e decît un pas! Asociate cu rate înalte ale divorţului, avortului, sărăciei, alcoolismului, aceste fenomene sînt expresia a ceea ce se numeşte anomie socială şi reprezintă o criză societală generalizată. Potrivit lui Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 277), „din punct de vedere al securităţii societale, terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat”, statul-naţiune incapabil să apere organizaţia de efectele globalizării. Teama de exterminare culturală poate conduce la o violenţă iraţională! Vasile Simileanu (ASIMETRIA FENOMENULUI TERORIST, Ed. TOP FORM, 2003, pag. 114) este de părere că toţi oamenii devin sensibili cînd le sînt ameninţate valorile cu care ei se identifică: limbă, religie, pămînt natal. Terorismul în numele religiei este extrem de violent. Potrivit lui Cristian Barna (JIHAD ÎN EUROPA, Ed. TOP FORM, 2008, pag. 17), apariţia statului-naţiune, ca mod definitoriu de viaţă, „dică organizarea oamenilor în comunităţi imaginate atît în minte cît şi pe hartă” a generat secularismul, prin separarea bisericii de stat, în lumea creştină şi prin colonizări şi cuceriri succesive, în restul lumii. Topit într-o raţionalitate tehnocrată şi ştiinţifică, preocupat să-şi gestioneze coloniile, secularismul a denunţat religia ca fiind iraţională, tradiţionalistă şi, în consecinţă, anti-modernistă! În zilele noastre, sub asaltul globalizării, musulmanii sînt martori la destrămarea civilizaţiei şi instituţiilor islamice, baza morală spulberîndu-se şi generînd un sentiment de instabilitate. Din punct de vedere al securităţii societale, Ionel Nicu Sava (STUDII DE SECURITATE, Ed. Centrul Român de Studii Regionale, 2005, pag. 277) este de părere că terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat, în sensul în care organizaţii violente (cum ste Al-Qaida) îşi definesc identitatea şi luptă pentru idealuri politice suprastatale (noul Califat). Cu perspective reduse de a-şi găsi un loc de muncă, musulmanii săraci se îndreaptă spre madrassas-uri, şcolile coranice dominate de ideologie fundamentalistă, pentru a primii „dreapta credinţă” şi... o şansă, îndreptîndu-se spre terorism sau luptă armată, cu o cauză precisă, evident, mai bine decît un destin în derivă şi un nivel de trai la limita sărăciei. Fundamentalismul, islamic în cazul nostru (el fiind larg răspîndit în toate religiile!) are, aşadar, motoare religioase şi economice. Pe de-o parte, îndepărtarea de la credinţa tradiţională este considerată periculoasă, pe de alta, globalizarea este acuzată de sub-dezvoltarea economică a spaţiilor musulmane. În aceste condiţii, fundamentalismul nu este numai o mişcare extremistă. Este o filosofie, o credinţă şi se bazează pe un sistem selectiv de valori.
Unele manifestări militante sau teroriste ţin de sentimentul de insecuritate şi, în consecinţă, de criza de identitate naţională, religioasă, etnică, culturală şi chiar individuală. Altele ţin de criza de sistem politic, destructurat violent şi rapid, în ultimul timp, de procesul de globalizare economică şi regionalizare. ACESTA ESTE, DE FAPT, PRIMUL PAS ÎN PROCESUL RADICALIZĂRII! Pentru că orice tip de discurs radical este în fapt o formă de opoziţie la globalizare. Potrivit lui Simileanu (op.cit. pag.18), secolul 21 va fi secolul fragmentării statelor naţionale, al transformării lor instituţionale şi structurale, al regionalizării şi etnicizării lor, al recunoaşterii particularismelor. Odinioară, statul asimila. Astăzi, el purifică! Ca urmare a proceselor de dislocare socială şi naţională, determinate de globalizare şi de integrarea europeană (în cazul Europei!), majorităţile adoptă o atitudine defensivă, în timp ce minorităţile recurg la atitudini ofensive, chiar extremiste! Traseul extremist este cu un singur sens, sens unic!, şi conduce la: TERORISM, SECESIONISM şi, în cele din urmă, la FORMAREA DE NOI STATE!, o rearanjare pe harta globalistă a comunităţilor şi intereselor acestora. În ultimul timp, după declanşarea procesului de globalizare economică şi regionalizare, organizaţiile teroriste au pus accent, în rîndul populaţiilor autohtone, pe sentimentul înstrăinării teritoriale sau sociale, dispariţia minorităţilor naţionale, degradarea condiţiei umane, îmbogăţirea exagerată a unor cercuri şi influenţarea unor grupări politice naţionale, toate pe fondul respingerii dogmaticii occidentale. La acest început de mileniu, caracterizat prin radicalizare şi violenţă în politică, terorismul reprezntă doar „o formă mai concretă şi mai zgomotoasă” de politică. Majoritatea cercetătorilor sînt de acord că: decizia oamenilor de a se angaja în extremism violent este aproape mereu precedată de o aşa-zisă „criză”, care îi îndeamnă către o reconsiderare a statutului lor în societate, a atitudinii politice şi religioase, şi chiar o reevaluare a sinelui; „evenimentele catalizatoare” sînt decisive în facilitarea tranziţiei de la membru al unei simple grupări nemulţumite, la statutul de extremist violent; potenţialii sinucigaşi cu bombă au avut cel puţin un prieten sau o rudă ucisă de presupusul duşman , şi că, acest eveniment – în majoritatea situaţiilor – l-a determinat pe cel în cauză să realizeze că „ceva” trebuie făcut.
Este foarte răspîndită ideea că terorismul nu poate fi definit! Înlocuitor al romanticei guerilla (Che Guevara nu mai e la modă!), mijloc de exprimare al celor slabi, activitate alternativă la diplomaţiei, termenul îi denumeşte pe opozanţii oficiali ai unor regimuri. Ca şi „fascist”, „terorist” poate desemna pe oricine. Poţi analiza terorismul prin prisma efectelor sale distrugătoare, sau prin prisma cauzelor, amintite deja: alienare culturală şi socială, sărăcie, lipsă de perspective, oprimare, un acut sentiment de nedreptate care ţi se face permanent.
Combaterea terorismului – în formele bine cunoscute de disrupere a reţelelor (război asimetric), izolare a liderilor, privare de libertate – nu mai poate fi singura formă de reacţie la actele teroriste. Devene evident că a contracara doar forma finală de manifestare, violentă, este ca şi cum te-ai adresa doar efectului, nu şi cauzelor care stau la rădăcina problemei. Terorismul clasic, cu grupări şi celule în strînsă legătură, este acum înlocuit de o formă destructurată, multiformă, bazată pe o foarte bună strategie de comunicare şi promovare a ideologiei extremiste şi prin emergenţa unor nuclee sau indivizi care acţionează în mod voluntar, la distanţă şi fără o legătură explicită cu nucleul terorist ce îi inspiră.
Bibliografie:
http://www.timesonline.co.uk
Balint, Mario şi Cornea Raico: PRIMUL RĂZBOI AL MILENIULUI , Ed. Augusta, 2001
Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU : CRIZA, ACTORII GLOBALI ŞI NOUA ORDINE ; GESTIONAREA SITUAŢIILOR CRITICE - vulnerabilităţi şi riscuri .
Xavier Raufer: „Cele 13 capcane ale haosului mondial”, Ed. Corint, 2004
Ionel Nicu Sava : STUDII DE SECURITATE (ed. Centrul Român pentru Studii Regionale, 2005
Marret, Jean-Luc: TEHNICILE TERORISMULUI, Ed. Corint, 2002
Dobriţoiu, Radu-Costin: AFGANISTAN – un pămînt uitat de timp, Ed. Enciclopedică, 2002
Barna, Cristian: JIHAD ÎN EUROPA, Ed. TOP FORM, 2008
סיירת
Motto: „Singurul lucru necesar pentru triumful răului este ca oamenii buni să nu facă nimic”!Edmund Burke (1729-1797)
Situaţia de securitate din România pare scăpată de sub control, în ultimele săptămîni. Dacă mai punem la socoteală şi violenţele, agresiunea şi ura la care sînt supuşi conaţionalii noştri din Italia, pot spune, fără să greşesc, că Statul Român se dovedeşte incapabil să-şi apere cetăţenii. Şi atunci, vine întrebarea, pe care probabil mulţi secui şi-o pun: la ce bun un asemenea stat? La modul ideal, modelul poate fi oferit de... Israel care din 1948 este supus unor presiuni uriaşe în ceea ce priveşte lupta pentru apărarea propriilor cetăţeni. Şi cred, fără să greşesc, că Israelul este un model de urmat atît în ceea ce priveşte organizarea unităţilor speciale, cît şi în ceea ce priveşte voinţa politică de a-şi proteja cetăţenii. În spaţiul ex-Yugoslav, Tigrii lui Arkan, şi în Ungaria, Garda Maghiară, au înţeles mai repede decît noi că dacă statul nu este capabil să-şi protejeze cetăţenii, o vor face singuri. Moartea handbalistului român Marian Cosma a dovedit că o colaborare între cele două organizaţii poate avea rezultate pozitive, tardive, din păcate, pentru „Păsărilă”!
Dar, mi se pare interesant de povestit, succint, ce au atît de „special” unităţile speciale ale structurilor de forţă israeliene. Unităţile de forţe speciale ale armatei israeliene sînt desemnate în general prin denumirea sayeret, în ebraică סיירת, în titlul materialului, termen ce semnifică unitate de recunoaştere. În general, sînt unităţi ce aparţin brigăzilor operative combatante sau structurilor centrale, specializate în lupta de comando, operaţiuni speciale, lupta contra-teroristă şi care dispun de o tehnică mai complexă decît cea a armatei regulate. Sayeret Matkal, în ebraică סיירת מטכ"ל , Unitatea 269 Recunoaştere a Statului Major General, este considerată unitatea de elită a armatei israeliene. Se subordonează serviciului militar de informaţii Aman şi are ca misiune principală recunoaşterea în spatele liniilor inamice, strîngerea de informaţii şi lupta contrateroristă. A fost înfiinţată în anul 1957 de către Avraham Aman din veterani ai Brigăzii de Paraşutişti şi ai Unităţii 101 şi a avut ca model Serviciul Special Aerian (SAS) al Marii Britanii. Existenţa unităţii a fost ani de-a rîndul un secret bine păzit. Viitorii membri erau aleşi datorită legăturilor personale ale comandanţilor. Începînd cu anii 80, a fost înfiinţat un centru special de pregătire (Gibush), în cadrul căruia potenţialii membri sînt monitorizaţi constant de către medici şi psihologi, pe parcursul a multor zile în care sînt privaţi în mod constant de somn, odihnă şi hrană. După primirea în cadrul unităţii, militarii urmează un curs de pregătire timp de 8 de luni, perioada în care sînt instruiţi în diferite domenii (arte marţiale, folosirea armelor individuale, orientare în teren, recunoaştere, camuflare, culegere de informaţii, transmisiuni, explozibili). În cadrul Sayeret Matkal au fost recrutaţi şi au activat mai mulţi politicieni israelieni importanţi, precum Ehud Barak, Benjamin Netanyahu, Shaul Mofaz, Moshe Yaalon, Danny Yatom sau Avi Dichter. Sayeret Matkal este cunoscută mai puţin din poveşti şi filme şi mai mult din operaţiunile remarcabile la care a participat. A fost parte în toate războaiele duse de către Israel cu vecinii săi arabi (Egipt, Iordania, Siria, Liban), capturînd sau distrugînd instalaţii şi poziţii strategice de importanţă deosebită.
Shayetet 13, în ebraică: שייטת 13 , Flotila 13 este unitatea de comando naval a marinei militare israeliene (asemănătoare cu unitatea Navy SEAL DEVGRU). Împreună cu Sayeret Matkal este considerată elita armatei israeliene, avînd ca misiune principală combaterea terorismului şi operaţiunile speciale în mediu maritim. Antrenamentul constă în instrucţie de infanterie, paraşutism şi pregătire de specialitate la baza navală Atlit. Cursanţii sînt instruii în plasarea minelor pe cala navelor inamice, navigaţie, explozibili sau deplasarea cu ajutorul vedetelor rapide Snunit. Arma folosită în special de catre militarii Shayetet 13 este carabina americană M4A1, dar şi pistolul mitralieră AK 47.
Sayeret Yahalom este o unitate de genişti specializată în folosirea explozibilor (demolări, dezamorsări, geniu). Operează, deseori, împreună cu Sayeret Matkal şi Shayetet 13. Foloseşte în activitatea sa în mod frecvent roboţi teleghidaţi (pentru dezamorsări), precum şi buldozere blindate (pentru demolări). Este compusă din trei subunităţi :
YAEL - demolări, detonări de precizie, operaţiuni de geniu maritim,
YACHSAP - dezamorsări de mine, bombe şi dispozitive explozive artizanale,
SAMOOR - găsirea şi distrugerea tunelurilor şi depozitelor de arme şi explozibili folosite de către terorişti. Ar putea găsi şi armele de la Ciorogîrla!
Sayeret Shaldag - unitatea specială 5101 a Forţelor Aeriene Israeliene. Are ca misiune principală vizualizarea ţintelor aviaţiei cu ajutorul laserelor de mare precizie, în vederea bombardării lor. Secundar, unitatea mai îndeplineşte şi misiuni de recunoaştere, precum şi contraterorism şi salvare de ostatici. Se află situată la baza forţelor aeriene de la Palmahaim şi are în compunere între 40 şi 50 de militari, dotaţi, în general, cu arme de asalt M 16 sau M4A1, precum şi pistoale calibrul 9 mm Sig Sauer sau Glock, precum şi puşti cu lunetă Mauser SR 82/66, atunci cînd execută misiuni contrateroriste.
În afară de aceste unităţi, care se subordonează structurilor centrale, comandamentele teritoriale şi brigăzile operative au propriile lor unitati sayeret. Astfel, Brigada de Paraşutişti, zanhanim, şi cele trei brigăzi de infanterie (Nahal, Golani şi Givati) dispun de cîte o unitate de forţe speciale, de mărimea unui batalion, formate din trei companii specializate :
- PALHAN - Plugat Heil Handasa, specializată în detonări şi folosirea de explozibili;
- PALSAR - Plugot Siyur, specializată în recunoaştere;
- PALNAT - Plugat Neged Tankim, specializată în lupta antitanc.
În ultimul timp, din cauza transformării ameninţărilor, la nivelul acestor unităţi se observă o tendinţă de omogenizare a acestor specializări şi transformarea în forţe de luptă contrateroristă urbană!
Sayeret Golani , supranumiţi “Tigrii Zburători, a fost creată în 1951 ca pluton de cercetare a Brigăzii 1 Golani. Încă de la înfiinţare s-a dovedit a fi o forţă redutabilă, acţionînd pe tot teritoriul Israelului şi în afara graniţelor!
Sayeret Egoz este o unitate specială aparţinînd Brigăzii Golani. Are ca misiune, lupta contraguerillă în Teritoriile Ocupate (Fîşia Gaza şi Cisiordania). De asemenea, execută şi misiuni de recunoaştere în Liban.
Sayeret Nahal este unitatea de recunoaştere a Brigăzii Nahal. Zona de responsabilitate include cele mai violente oraşe din Teritoriile Ocupate, precum Jenin, Tulkarem şi Nablus. Are la activ cel mai mare număr de atentate dejucate din toată armata israeliană. Membrii subunităţilor PALHAR şi PALSAR sînt decoraţi, în special, pentru rolul lor în cea de-a doua Intifada.
Sayeret Givati , cunoscută anterior sub numele de "Vulpile lui Samson", are ca zonă de acţiune Fîşia Gaza. A fost înfiinţată în 1983 şi este una din cele mai active unităţi din punct de vedere operaţional.
Sayeret Duvdevan are ca zonă de responsabilitate Malul Vestic al Iordanului şi are ca misiune combaterea terorismului şi luările de ostateci. Militarii Sayeret Duvdevan acţionează de cele mai multe ori deghizaţi în arabi, ei cunoscînd la perfecţie limba, obiceiurile şi tradiţiile din zona în care îşi desfăşoară misiunea. De asemenea, cu ajutorul imaginilor luate din satelit şi de către avioanele-spion fără pilot, ei stăpînesc la perfecţie topografia cartierelor din oraşele palestiniene. Armamentul folosit constă, în principal, din pistoale mitraliera Uzzy, datorită dimensiunilor mici ce permit ascunderea lor cu uşurinţă sub haine.
Sayeret zanhanim este o forţă de comando ce aparţine de Brigada de Paraşutişti, capabilă să poarte şi să execute misiuni speciale aeropurtate. Sayeret zanhanim dispune de o putere de foc impresionantă, de la arme de asalt M 16, M4 şi AK 47 pînă la mortiere şi lansatoare de grenade reactive.
Am descris cît mai succint cu putinţă un angrenaj menit ca prin acţiunile pe care le desfăşoară să asigure securitatea şi liniştea poporului israelian. Şi, un amănunt interesant: oameni politici de forţă au fost membri ai acestor comandouri, trupe speciale sau servicii de informaţii israeliene, aflaţi TOT ÎN SLUJBA POPORULUI! Poate e de învăţat ceva...
PRIVATE MILITARY COMPANIES
Pe Mihai l-am întîlnit întîmplător în PX-ul din IZ, nu departe de fostul palat al lui Saddam Hussein, de la executarea căruia se împlinesc doi ani pe 30 decembrie 2008. Pe unii dintre noi, provenind din spaţiul Balcanic, te trădează faţa. Scrie pe fruntea ta, de la o poştă, că eşti român, sau sîrb, sau bosniac, sau macedon. Aşa scria şi pe faţa lui. Pe a mea nu! Şi nici pe a colegului său, bucureştean, despre care puteam să jur că e canadian. Făceam noi cumpărături şi am intrat în vorbă. Apoi, peste cîteva zile, ne-am revăzut întîmplător la biroul Gen. Bg. Cătălin Tomescu, directorul pentru operaţii al Comandamentului Reunit. Oltean din Băileşti, fumător de Cohiba, dialogul s-a înfiripat repede. Oficial nu-mi spune nimic. Prea mulţi confraţi au scris „abureli” despre ei, în decursul timpului. Neoficial, aflu că e în Baghdad de doi ani şi „bucureşteanul” de patru. Cîştigă o căruţă de bani. Mihai mai vine în ţară, din cînd în cînd, dar „bucureşteanul” preferă să vadă cele mai exotice colţuri ale planetei, în concediu, evident, atunci cînd nu este well gunner, la postul său din portbagajul Chevrolet-uluiTahoe. Misiunea well gunner-ului este aceea de a menţine vacuumul de 100 de metri între convoi şi restul autovehiculelor din trafic, pentru că majoritatea atacatorilor sinucigaşi se infiltrează din spate. Am sperat să ne mai vedem, la un rom cubanez şi o havană veritabilă. Nu am reuşit. Mihai a plecat în misiuni, eu în Camp Dracula.
Linşarea celor patru bodyguarzi americani aparţinînd firmei de securitate "Blackwater" la Fallujah, pe 31 martie 2004, a atras atenţia mass-media asupra rolului tot mai mare pe care îl au firmele particulare de securitate şi privatizarea războiului. Conform celor mai recente date, în Irak se află acum aproximativ 15.000 de bodyguarzi - personal de securitate particular, dintre care 6000 foarte bine înarmaţi, constituind practic o prezenţă militară paralelă în această ţară. Mii de veterani din Armată şi Poliţie - angajaţi ai unor firme particulare de securitate şi asistenţă militară din Statele Unite, Australia, Africa de Sud, Franţa, Belgia, Marea Britanie, Africa de Sud, Uganda, Filipine, Cipru sau Cehia -, plătiţi cu 1500 (o mie cinci sute) de dolari pe zi (în multe ţări leafa unui militar pentru o lună!), asigură protecţia demnitarilor occidentali, a funcţionarilor marilor companii petroliere americane sau a "boss-ilor" firmelor implicate în reconstrucţia Irakului. Firmele particulare de securitate şi asistenţă militară apelează şi la serviciile unor experţi în lupta anti-gherilă din Columbia şi Algeria, ale militarilor ruşi cu experienţa războiului din Cecenia, precum şi ale militarilor chilieni formaţi în anii regimului generalului Pinochet. Nu lipsesc luptătorii nepalezi din tribul „Ghurka”, recunoscuţi pentru cuţitele lor lungi şi încovoiate. Irakul atrage ca un magnet mercenari din toate colţurile lumii, mulţi dintre ei cu un trecut foarte „încărcat". Adică, sînt acele tipuri de luptători despre care, între altele, s-au realizat filme documentare gen Shadow Company (Compania din umbră), în regia lui Nick Bicanic. Cel puţin 310 de companii private de securitate internaţionale, au primit contracte din partea administraţiei americane pentru protejarea oficialilor, instituţiilor, convoaielor şi altor entităţi americane şi irakiene. Contractele au fost încheiate din 2003. Pentagonul a contestat o parte din datele prezentate în raportul respectiv, susţinînd cî poate confirma participarea a doar 77 de firme în misiunile de securitate din Irak în baza unor contracte în valoare de 5,3 miliarde de dolari.
Firma americană de securitate cea mai cunoscută din Irak este „Blackwater Security Consulting", care are angajaţi foşti militari din forţele speciale (DELTA, SEALS etc.), pentru a îndeplini misiuni încredinţate pînă acum doar „US Army". „Blackwater" este o firmă tipică în domeniul securităţii. Ea a fost înfiinţată de doi foşti ofiţeri SEALS. Are baza la Moyock (North Carolina), unde deţine un vast teren pentru antrenamente în domeniul misiunilor speciale, utilizat chiar şi de profesioniştii din US Army, contra cost! Întregul campus este prezentat de „Blackwater" drept „cel mai cuprinzător teren pentru pregătire tactică antitero din Statele Unite". Pe web, „Blackwater" se prezintă astfel: „Misiunea noastră este de a oferi clientului foşti militari, experţi în informaţii secrete şi foşti agenţi federali, cu o dovedită experienţă în operaţiuni speciale, care cunosc exigenţele interne şi internaţionale. Noi folosim doar specialişti aflaţi la cel mai înalt nivel profesional şi de motivaţie, utilizaţi de forţele americane şi de cele internaţionale în operaţiuni speciale, în culegerea de informaţii şi aplicarea legii".
Între aceşti profesionişti ai războiului, fără identitate, se află şi mulţi români. Ei lucrează pentru companii occidentale pentru că firmele româneşti de securitate sînt prea mici să se înfrupte din caşcavalul cel mare. BIDEPA a încercat, în urmă cu cîţiva ani, dar a dispărut de pe piaţă! Bărboşii sînt printre cei mai buni luptători din lume. La întoarcerea acasă, merită o discuţie mai amplă despre viitorul şi privatizarea războiului, a serviciilor secrete şi a intereselor diverse pe care aceste entităţi le apără. Cum merită un reportaj, sau un documentar-anchetă, foştii militari români angajaţi prin contract care au efectuat misiuni spectaculoase în teatrele de operaţii din Afganistan, Irak sau Balcani şi acum sînt lăsaţi la vatră de un sistem prea puţin prietenos cu oamenii săi. Un astfel de om este Laurenţiu Cuci, retras într-un sat din judeţul Arad. Puţini dintre consătenii săi ştiu că Laurenţiu cunoaşte Kabulul mai bine decît Timişoara, iar maşina lui era la deschiderea convoaielor cu demnitari care veneau sau plecau de la preşedintele Hamid Kharzai. Despre oameni ca el, ca Mihai, poate, altă dată.
Acestea sînt o parte a actorilor implicaţi în revoltele civile din întreaga lume. E bine să ştim că nici „revoluţionarii”, nici „luptătorii de gherilă”, nici „teroriştii” nu au apărut din senin, ei sînt victimele unui sistem inechitabil care oferă, unora, şanse maxime, altora, nici o şansă! Şocurile sociale generate de pierderea locului de muncă, strămutare, înrăutăţirea bruscă a condiţiilor de viaţă pot transforma cel mai paşnic cetăţean într-un individ de o rară violenţă.
Cel mai mare risc pentru echipele de ştiri intervine atunci cînd nu sînt conştiente de pericolul la care se expun. Reporterii se expun la un risc suplimentar atunci cînd organizaţia media din care fac parte este identificată cu una din părţile aflate în conflict. De aceea, este bine ca micile reclame şi logourile companiilor să fie îndepărtate sau să nu fie expuse. De asemenea, jurnaliştii pot deveni o ţintă dacă una din părţi consideră că imaginile sau înregistrările efectuate pot fi utilizate împotriva participanţilor: poliţiştii pot crede că o astfel de înregistrare le monitorizează maniera de intervenţie, iar demonstranţii sînt convinşi, de cele mai multe ori, că înregistrările sînt utilizate ulterior de forţele de ordine pentru a fi arestaţi, sau entru represiuni diverse.
În luptele de stradă se folosesc cele mai diverse instrumente. De la armele de foc, la arme albe – săbii, cuţite, macete -, arbalete şi prăştii, bîte, lanţuri, răngi metalice, pietre şi bile de rulment pe post de muniţie, sticle incendiare sau chiar bombe artizanale. Acestea pot fi plasate în diverse locuri din oraş, pentru a provoca, sau pentru a distrage atenţia. Aceste dispozitive explozive improvizate sînt camuflate în cele mai diverse locuri: în locuinţe, în faţa geamurilor sau uşilor, în obiecte electro-casnice, televizoare, sau în afară, la depozite, sub poduri, vehicule abandonate, adăposturi provizorii, sau cadavre de animale moarte. Ce trebuie să faci dacă dai peste un astfel de dispozitiv? În primul rînd să te îndepărtezi la cel puţin 100 de metri, să nu foloseşti telefonul mobil, să încerci să îndepărtezi trecătorii din zonă. Să te alarmezi dacă vezi un pachet suspect sau un plic voluminos într-un loc nepotrivit. Cu atît mai mult cu cît ambalajul este mai colorat sau cu mai multe desene, menit să atragă privirea. Trebuie evitate şi plicurile mari, voluminoase, care au multe timbre şi care conţin menţiunea: confidenţial, personal etc. În cazul în care primeşti ameninţări, verifică-ţi automobilul înainte de plecare. Uită-te în cîteva locuri cheie: la roţi, sub automobil, la eşapament. Verifică cele două scaune din faţă, ştergătoarele de parbriz, farurile, capotele, tabloul de bord şi compartimentul motorului.
Cînd plănuieşti să transmiţi un eveniment, ca de exemplu o demonstraţie, informează-te înainte despre mişcările probabile ale mulţimii, punctele cheie şi rutele sigure. Dacă echipa ta se separă, stabiliţi dinainte puncte şi ore de întîlnire şi încercaţi să aveţi linii directe de comunicare. Gîndeşte-te cum să poziţionezi camerele şi reporterii pentru a avea o imagine de ansamblu a scenei. Cu cît mai sus, cu atît mai bine! Ar trebui să existe mai mult de o cale de a părăsi locul. Dacă faci parte dintr-o echipă, lucrează cu aceasta. Rămîneţi împreună sau retrageţi-vă împreună. Retrageţi-vă mai bine mai devreme decît prea tîrziu. Poartă legitimaţia de presă… dar arat-o numai atunci cînd este sigur;
Setează telefonul mobil pe apelare rapidă a unui număr de urgenţă;
Fereşte-te de gaze lacrimogene;
Ia un prosop ud, apă şi nişte citrice;
Ia în considerare să porţi ochelari de protecţie;
Ia în considerare armele de protecţie dacă se folosesc arme de foc.
Poartă trusa de prim-ajutor şi învaţă să le foloseşti.
Poartă haine uşoare făcute din fibre naturale.
Acoperă-ţi braţele, picioarele şi gîtul.
Poartă hrană pentru o zi şi apă.
La mitinguri sau manifestaţii poţi întîlni grupuri de oameni care poartă căşti de motociclist pentru a nu putea fi recunoscuţi. De asemenea, poţi vedea automobile care nu mai au numere de înmatriculare pentru a nu fi identificate de poliţie. În aceste condiţii, trebuie să ţii cont că acest tip de manifestanţi nu au simţul răspunderii şi sînt mult mai înclinaţi să folosească forţa! Violenţa se poate declanşa din cauza furiei mulţimii. Un anumit tip de discurs politic, demagogic, susţinut de o oficialitate prezentă la miting, sau acţiunea poliţiei de a dispersa manifestanţii pot declanşa escaladarea violenţei. Odată dezlănţuită mulţimea, este mai dificil să părăseşti zona în care te afli. Protejează-ţi capul cu o şapcă şi bagă-ţi sub haine ziare şi bucăţi de carton care să atenueze posibilele lovituri de cuţit. Pentru a nu ajunge în această situaţie, e bine să obţii informaţii în avans cu privire la mişcările mulţimii. Inspectează locul înainte de desfăşurarea manifestaţiei, identifică un loc ferit şi căile de retragere în caz că situaţia scapă de sub control. Foloseşte staţii de emisie recepţie în comunicarea cu echipa ta. În acest fel, ai posibilitatea să interceptezi posibilele discuţii atît din partea poliţiei, dar şi a conducătorilor manifestaţiei. În caz că sînt folosite gaze lacrimogene, încearcă să stai pe direcţia opusă vîntului şi să ai un prosop ud prin care să respiri, în loc de mască de gaze, şi suc de lămîie, pentru atenuarea efectelor iritante. În micul rucsac de serviciu e bine să ai şi un mic stingător pentru cazul în care eşti atins de un cocktail Molotov. Foloseşte ochelari de protecţie, sau o cască de motociclist cu viziera lăsată. Dacă există informaţia că se pot utiliza arme de foc, poartă vestă anti-glonţ ca în zonele de război. Gloanţele de cauciuc sînt învelite în plastic. Ele te pot ucide dacă te nimeresc într-o zonă vitală! Trusa de prim-ajutor nu trebuie să lipsească. Poartă haine lejere, din fibre naturale, care nu ard la fel de repede ca cele sintetice, mîneci lingi, pantaloni lungi şi o eşarfă pentru protecţia gîtului. Apă şi hrană pentru o zi, în caz că nu veţi putea părăsi zona. O haină de piele este utilă pentru atenuarea şocurilor. Obţineţi imaginea de ansamblu a revoltei, de undeva de sus. Imagini şi sunete. Interviurile le poţi face ulterior! Încearcă să rămîi detaşat de mulţime. Eşti acolo pentru a arăta ce se întîmplă, nu faci parte din demonstraţie.
În cazul atacurilor teroriste, reporterii se expun la riscuri suplimentare. Înregistrarea acţiunilor de salvare, sau a ceremoniilor funerare, interviurile cu familiile victimelor pot declanşa furia celor din jur. Există pericolul ca în operaţiunea teroristă să fie folosite şi bombe secundare care sînt detonate după ce echipele de ordine şi de salvare, şi implicit reporterii, vin la locul primei tragedii. A doua bombă va face, evident, victime mai multe, cum s-a dovedit în atentatul de la Baghdad, din 25 octombrie 2009, cînd şi-au pierdut viaţa aproape 200 de persoane şi alte aproape 800 au fost rănite.
Din experienţa multor reporteri speciali reiese faptul că deplasarea la o astfel de acţiune se face cel mai bine cu un buggy. Buggy-ul este un automobil sport, din cadru de ţeavă, deschis, ce poate fi uşor de înmatriculat şi condus. Acesta oferă posibilitatea înregistrării din interior, deplasării rapide pe rutele aglomerate, părăsirea rutelor tradiţionale, nu se deteriorează în caz de răsturnare, nu dispune de suprafeţe vitrate care pot fi sparte şi pot rănii ocupanţii. Pentru conducerea unor astfel de automobile, reporterii speciali sînt gata echipaţi cu elemente de protecţie: haine de piele şi cască moto cu vizieră, extrem de utile pentru prezenţa la confruntări de stradă.
După eveniment, organizaţi un debriefing în redacţie, pentru completarea caietului cu lecţii învăţate.
2.2. Dezastrele naturale
Mai repede decît posibilitatea de a transmite din zone de conflict, este de a relata despre dezastre şi situaţii de urgenţă. Inundaţiile, alunecările de teren, accidentele chimice, pot schimba viaţa a mii de oameni în cîteva clipe. În aceste situaţii, comportamentul uman suferă modificări radicale şi bruşte, iar jurnalistul este pus în faţa unor situaţii extreme. În cazul situaţiilor de urgenţă:
Colaboraţi direct şi nemijlocit cu biroul de ralaţii publice şi presă al Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă din raza de acţiune. Respectaţi semnalistica afişată de ofiţerii de specialitate. Există posibilitatea să pătrundeţi, fără protecţie, în raioane contaminate chimic. Organizaţi-vă în „media-pool”-uri pentru a facilita transportul pe uscat sau pe apă spre zonele sinistrate. Nu blocaţi căile de acces spre taberele de refugiaţi. Organizaţi-vă munca în aşa fel încît să nu blocaţi acţiunile de salvare. Puteţi deveni victime!
Etapele intervenţiilor umanitare în caz de calamităţi naturale
Este esenţial ca intervenţiile umanitare în cazul unor calamităţi naturale să fie realizate în mod profesional, parcurgînd anumite etape pentru a creşte eficienţa (a acorda ajutor celor mai afectaţi, în bunuri, de care au nevoie reală) şi a minimaliza pierderile de resurse. BI Group este devotat profesionalismului în acordare de ajutor în evaluare pentru cei afectaţi de dezastre naturale.
etapa 0. Evaluarea nevoilor imediate şi resurselor disponibile de urgenţă. În cazul tuturor programelor sociale în general, dar în mod special în cazul intervenţiilor de urgenţă, o evaluare corectă a situaţiei înseamnă eficientizarea sprijinului. Din păcate mulţi uită acest lucru, şi văzînd catastrofa care afectează zeci, sute, poate chiar mii de familii, încep să le trimită ajutoare, uitînd că pentru aceste intervenţii există organizaţii specializate, profesioniste şi cu multă experienţă. Această etapă include şi inventarierea şi sincronizarea intervenţiilor cu cele întreprinse de instituţiile de stat locale, respectiv centrale cît şi ale altor organizaţii.
etapa 1. Intervenţie de urgenţă. Intervenţiile de urgenţă au ca scop asigurarea bunurilor de imediată necesitate celor sinistraţi, dar şi ajutorul acordat prin muncă voluntară, respectiv intervenţie de specialitate a echipelor pregătite pentru acesta (prim ajutor, debarasare în caz de cutremur, curăţenie în caz de inundaţii etc.). Bunurile de primă necesitate, sînt în cele mai multe cazuri alimente neperisabile şi obiecte de igienă corporală.
Concomitent cu prima intervenţie se realizează evaluarea nevoilor de sprijin pe termen mediu şi lung (de reconstrucţie). Pe termen mediu, avem în vedere cazarea temporară a celor care şi-au pierdut locuinţa, reparaţii de urgenţă medie la gospodăriile afectate. Ajutorul pe termen lung are întotdeauna şi o latură de prevenţie, scopul fiind ca în cazul reperării catastrofei, efectele acesteia să fie diminuate. În această etapă este esenţială colaborarea cu autorităţile de stat.
Etapa 2. Sprijin pe termen lung. După primul şoc şi impulsul de moment concretizat în ajutoare de urgenţă, mulţi uită după o vreme de cei sinistraţi. BI Group are iniţiativa de reconstruirea a comunităţilor afectate. În cazul unor calamităţi, care nu necesită intervenţie de urgenţă – cum ar fi seceta – acest gen de sprijin este singurul.
Dezastrul natural nu te anunţă. Te ia pe nepregătite! Totuşi, un om prevenit este pe jumătate salvat. De aceea, responsabilitatea presei faţă de o comunitate, în cazul unui dezastru natural, începe cu mult înainte de producerea acestuia. În faza pre-dezastru, atunci cînd se derulează acţiunile de prevenire, realizate de reporterul specializat în colaborare cu ofiţerul de relaţii publice şi compartimentul de prevenire din cadrul Inspectoratelor pentru Situaţii de Urgenţă.
Ce trebuie să ştie un cetăţean despre faza pre-dezastru? În primul rînd, că trebuie să înveţe semnalele acustice de alarmare, să păstreze deschise aparatele de radio, dar, mai ales, să păstreze, în casă, permanent, un stoc de alimente şi apă, pentru cîteva zile, medicamente, pături, saci de dormit, lumînări, lanterne, documente personale. În faza post-dezastru, trebuie să respecte cu stricteţe îndrumările autorităţilor, să sprijine echipele de voluntari şi să informeze rudele şi prietenii că se află în siguranţă, sau nu!
Semnalul de alarmare în caz de dezastru este: 5 impulsuri a cîte 16 secunde fiecare, cu pauză de 10 secunde între ele.
Ce trebuie să ţineţi seama la realizarea reportajelor: Cei mai apropiaţi oameni pe care se poate conta într-o situaţie de dezastru sînt vecinii care nu au avut de suferit. Fie ca sînt din aceeaşi localitate, ori din localităţile imediat învecinate, ei au posibilitatea să ajungă primii la locul dezastrului. Victimele unui dezastru, mai ales în primele ore, sînt copleşite şi dezorientate, ele avînd nevoie de prezenţa şi susţinerea morală a celorlalţi. O supă caldă sau un ceai, o sticlă cu apă, o haină uscată, o mînă de ajutor şi o vorbă de încurajare pot să readucă speranţa în sufletul celui lovit.
Inundaţiile pot fi prevăzute, cu excepţia celor instantanee, care se manifestă similar spargerii unui baraj. Astfel, acest tip de dezastru este precedat, de obicei, de intervale mari de prevenire. În funcţie de amploarea lor, inundaţiile pot distruge imobile, poduri şi recolte, pot ucide oameni, animale domestice şi faună. Coordonarea operaţiunilor de intervenţie pentru limitarea consecinţelor inundaţiilor reprezintă o provocare pentru serviciile de urgenţă, deoarece, uneori, sînt acoperite de apă arii vaste de teren. În aceste condiţii, organizarea logisticii, transportului şi distribuţiei ajutoarelor este dificilă, cu atît mai mult cu cît, adesea, este deteriorată şi infrastructura locală. După producerea inundaţiei pot apărea riscurile izbucnirii unor epidemii, cele mai probabile fiind bolile infecţioase cu transmitere hidrică (holera, hepatita A etc).
Dezastre colaterale ce pot fi cauzate de ploi puternice şi inundaţii: Cedări de baraje sau diguri - pot fi provocate de o construcţie defectuoasă, sau de deplasarea fundaţiei barajului în urma unui cutremur sau a unor foraje efectuate în apropiere. Barajele sau digurile construite din pămînt sînt mai predispuse să cedeze cînd ploile excesive umplu rezervorul peste cota de atenţie sau pînă la refuz. Alunecările de teren - reprezintă alunecarea unor straturi de pămînt, aflate la suprafaţa solului, peste cele de dedesupt, sau desprinderea unor bucăţi masive de sol şi pietre. Alunecările de teren sînt provocate, şi se asociază, de cele mai multe ori, cu alte dezastre cum ar fi furtunile locale puternice şi inundaţiile provocate de rîuri, defrişări masive, căderi de ploi abundente, topirea bruscă a zăpezii, eroziunea solului sau cutremure.
Un cutremur este reprezentat de o neaşteptată vibraţie a pămîntului, cauzată de separarea şi deplasarea plăcilor tectonice sub suprafaţa pămîntului. Cutremurele, în funcţie de intensitate, pot avea ca efect prăbuşirea cladirilor şi a podurilor, întreruperea liniilor de telecomunicaţii şi de electricitate, producerea incendiilor, exploziilor şi alunecărilor de teren. Cutremurele mai pot cauza, de asemenea, modificări ale mediului şi imense valuri oceanice. Pentru a nu greşi la redactarea unei informaţii, iată cîţiva termeni asociaţi cutremurului: Replică – un cutremur de intensitate mai mică, sau similară, care urmează principalului cutremur. Falie – fisură de-a lungul căreia alunecă plăcile tectonice. Epicentru - zona de pe suprafaţa pămîntului aflată deasupra punctului unde a luat naştere cutremurul. Unde seismice - vibraţii care se propagă spre exterior dinspre locul de producere a cutremurelor, cu viteze de cîteva zeci de kilometri pe secundă. Magnitudine – indică energia eliberată în urma cutremurului. Această energie poate fi masurată cu ajutorul aparaturii speciale şi este redată în mod grafic prin marcaje pe scara Richter. Magnitudinea 7 pe scara Richter indică un cutremur puternic. Fiecare număr întreg de pe scară reprezintă o creştere de 30 de ori a energiei eliberate.
Nu contribuii la transmiterea zvonurilor, ştirilor false, a panicii şi a dezordinii! Eşti profesionist!
În cazul declanşării unui incendiu. Exersează evacuarea mergînd aplecat spre sol.
Pipăie uşa înainte de a o deschide. Dacă e fierbinte, alege altă ieşire. Învaţă să te opreşti, să cazi la podea şi să te rostogoleşti, în situaţia în care hainele ţi-ar lua foc. Nu turna niciodată apă pe foc cu grăsimi!
Tornada este o furtună violentă, caracterizată printr-o spirală, un nor în formă de pîlnie care, deplasîndu-se cu viteză, care provoacă distrugeri importante şi care se întîlneşte tot mai des în România, în partea de sud a ţării.
Accidentul chimic reprezintă o eliberare necontrolată în mediul înconjurator a unor substanţe toxice industriale (STI) cu concentraţii mai mari decît cele maxime admise, punînd astfel în pericol sănătatea populaţiei. Un accident cu substanţe periculoase poate avea loc oriunde. Comunităţile aflate lîngă fabrici chimice sînt expuse la riscuri sporite. Totuşi, substanţele periculoase sînt transportate pe străzi, căi ferate şi rute navale zilnic, astfel că orice zonă este vulnerabilă la un asemenea accident. De asemenea, nu există gospodarie în care substanţe potenţial periculoase să nu fie utilizate şi stocate. Învaţă să detectezi prezenţa substanţelor periculoase. Multe din substanţele periculoase nu au gust sau miros. Unele substanţe pot fi detectate deoarece provoacă reacţii fizice, precum lăcrimatul ochilor sau greaţa. Unele substanţe periculoase ajung pe sol şi pot fi recunoscute după aspectul uleios sau spumant.
Reporterii, editorii, fotoreporterii şi echipajele de ştiri sînt implicate în acoperirea a numeroase tragedii în timpul vieţii lor. Toate au victime! Toate afectează comunităţile! Toate crează amintiri de durată! Pentru a acoperii orice tragedie în mod eficient, reporterii speciali trebuie să ia în considerare trei lucruri importante: Victimele. Moartea sau rănirea lor au ca efect unda de durere ce se propagă în familie şi comunitate. Comunitatea. De modul în care reporterii acoperă mediatic tragedia, va fi influenţată comunitatea respectivă. Chris Peck, presedinte al Associated Press Managing Editors, a declarat pe 11 octombrie 2001, în Milwaukee: „Ziarele noastre au ajutat această naţiune să înţeleagă ce s-a întâmplat în New York şi Washington, DC, paginile noastre continuă să aducă comunităţile împreună. Reporterii noştri, fotografi şi editori posedă competenţe unice şi de valoare, care au contribuit la o întelegere a naţiunii”! Nimeni nu poate controla reacţia umană în faţa unei tragedii. Reporterii speciali se confruntă cu provocări neobişnuite atunci cînd transmit de la astfel de tragedii. Ei interacţionează printre primii cu victimele, sfîşiate de o durere fără seamăn. Corespondenţii speciali, acoperiţi de multe ori „de sînge şi curaj”, cum se exprima un producătorul executiv al celebrului Jim Clancy, de la CNN, în 2003, la Baghdad, pe acoperişul Hotelului Palestina!, se înconjoară, de multe ori, cu un zid care-i separă de supravieţuitorii unei tragedii. Intervievînd astfel de oameni, zidul protector îl împiedică pe jurnalist să se exteriorizeze, deşi, de multe ori simte această nevoie. O poate face, şi o face, de cele mai multe ori împreună cu colegii, sau singur, în faţa multor sticle de bere, sau pahare cu rom, sau plînge singur, închis în baia camerei de hotel, departe de propria familie, în cea mai mare parte a timpului. Corespondenţii speciali se află cot la cot cu salvatorii în situaţiile de urgenţă. De aceea, simptomele de stress post-traumatic de care suferă jurnaliştii, sînt identice cu cele ale ofiţerilor de poliţie, sau pompierilor, cu singura deosebire că reporterii nu primesc nici o consultanţă de specialitate. Despre sindromul post-traumatic voi scrie cîteva cuvinte la finalul acestui manual.
Pe viitor, situaţiile de urgenţă la nivel naţional, şi nu numai, se vor înmulţii. De aceea, acest manual îşi doreşte să iniţieze reporteri speciali mai eficienţi în orice fel de mediu ostil. Eficienţa înseamnă şi corectitudine şi demnitate. De aceea, iată cîteva sfaturi de intervievare a victimelor:
1. Întotdeauna, tratează victimele cu demnitate şi respect, aşa cum ţi-ai dori să fii tratat într-o situaţie similară. Reporterul va căuta întotdeauna supravieţuitori. Abordează-i cu sensibilitate şi acceptă refuzul lor. Viaţa unui om este mai importantă decît orice poveste sau fotografie.
2. Identifică-te în mod clar: „Eu sînt Ion Gheorghe de la Radio România Actualităţi şi fac o poveste despre viata Anei". Nu fii surprins dacă eşti primit cu o reacţie dură, la început, mai ales de la părinţii cu victime copii. Nu răspunde la această reacţie cu asprime.
3. Poti să spui că îţi pare rău pentru pierderea suferită, dar niciodată nu spune: „Am înţeles" sau „Ştiu cum te simţi".
4. Cea mai mare greşeală a unui reporter este să vorbească prea mult, în astfel de situaţăă. Şi nu numai! Nu copleşii interlocutorul cu întrebări grele, emoţionale, din primul moment. Întreabă-l, de exemplu: „Povesteşte-mi ceva despre viaţa Anei”!
5. Fii deosebit de atent atunci cînd intervievezi rudele. Scopul este să obţii informaţii în plus, nu să scrii necrologuri! Dacă primeşti o reacţie dură, lasă un număr de telefon, sau cartea de vizită, şi explică faptul că te poate solicita oricînd. Acest comportament conduce deseori la cele mai bune poveşti!
Cum vorbeşti sau scrii despre victime?
1. Concentrează-te pe viaţa persoanei în cauză! Află ce a făcut persoana, personalitate, convingeri, mediu (împrejurimile, hobby-uri, familie şi prieteni). Tratează viaţa victimei la fel de atent, ca un fotograf în definirea un portret.
2. Fii exact, întotdeauna! Verifică de mai multe ori mici detalii. Motivul? Primele declaraţii, în stare de şoc, pot fi confuze sau inexacte. De asemenea, poţi obţine informaţii suplimentare şi citate noi pe care le poţi utiliza. 3. Utilizează detalii pertinente, care furnizează imagini din viaţa lor. Exemplu: „Anei i-a plăcut să cînte la chitară”.
4. Evită detaliile macabre despre decesul victimelor. Întreabă-te dacă acestea sînt utile, sau fac un rău inutil familiilor victimelor, în goana după audienţă.
Pe parcursul anilor de experienţă am aflat că cel mai greu este să relatezi despre tragedii din propria comunitate. Corespondenţii externi vin şi pleacă, dar tu rămîi să trăieşti, în continuare, într-o comunitate care-ţi poate reproşa unele inexactităţi, stîngăcii, exagerări. De aceea, e bine să: 1. Înţelegi că implicarea ta în relatare va avea un impact important în comunitatea în care vieţuieşti. Tonul şi atitudinea ta poate reprezenta tonul şi atitudinea comunităţii. Sau poate determina aceasta! 2. Relatează poveşti despre viaţa victimelor şi efectul lor asupra comunităţii tale. În multe cazuri, rudele victimelor vor să vorbească atunci cînd îşi dau seama că reporterul este deschis spre aceste tipuri de poveşti. 3. În mod constant, întreabă: Ce are nevoie publicului să cunoască?
Ce se întîmplă după? Cu reporterul special? Întreaga echipă care ia parte la o acţiune în mediu ostil sau la o tragedie este afectată. Evident, în mod diferit, în funcţie de expunerea personală la tragedie. Unii sînt afectaţi imediat, alţii după cîteva zile, săptămîni sau luni. Corespondenţii specializaţi şi-au dezvoltat mecanisme de apărare care îi ajută să facă faţă unor astfel de situaţii. Problemele personale amplifică, însă, situaţia. Oboseala şi starea de iritare bruscă sînt două semne că „ceva s-a întîmplat”! În această situaţie, atenţia editorului faţă de tine poate fi importantă. În Statele Unite, Henry Freeman, editor al News Oficial în White Plains, NY, i-a scris reporterului său special după evenimentele de la 11 septembrie 2001: „Cititorii noştri au nevoie de noi, acum, mai mult ca oricînd. Ce facem în fiecare zi - mai ales acum - este important. Dar, de asemenea, este important să ai grijă de tine. Şi să avem grijă unul de celălalt. Îţi multumesc pentru privilegiul şi onoarea de a fi editorul Dumneavoastră." Senzaţional! În paranteză fie spus, cîţi dintre editorii români s-au adresat astfel reporterilor lor care au relatat despre numeroase tragedii?
Se întîmplă, de multe ori, ca reporterii să fie primii la locul unei tragedii, înaintea poliţiei sau pompierilor. În acele momente, se pot confrunta cu o mare dilemă de etică: să ofere ajutor victimelor, să ajute la evacuarea răniţilor, pînă la sosirea ambulanţelor, sau să-şi facă, pur şi simplu treaba, ignorînd victimele! Din această cauză, efectul psihologic asupra jurnaliştilor, nu trebuie ignorat. Revenind „în lumea reală”, nu-ţi mai găseşti locul.Şi singura şansă de a te salva este să te întorci în mediul ostil cu care te-ai obişnuit. În lumea reală, emoţiile îţi sînt amorţite, ai tendinţa să eviţi oamenii şi ieşirile în public, eşti iritabil uşor, nervos, cu tulburări de somn şi o permanentă senzaţie de insecuritate. Apar problemele la locul de muncă şi în familie.
La fel ca în cazul acoperirii revoltelor sociale sau gherilelor urbane, dezastrele neturale implică deţinerea de echipament special, kit-uri medicale, pregătire specială alături de specialişti, pompieri şi salvatori. E bine să ştii cum se mînuieşte un stingător şi cum se cară în spate un rănit. La fel ca în cazul intervenţiilor urbane, buggy-ul este cel mai indicat pentru a ajunge într-o zonă devastată. Este uşor, poate circula şi pe altfel de drumuri, se poate strecura prin coloanele de maşini şi camioane cu ajutoare.
Pentru că reporterii speciali sînt în timpul misiunii doar concurenţi şi nu... inamici, un ONG din Macedonia a avut ideea ca în perioada Războiului din Kosovo să sprijine corespondenţii de presă trimişi să acopere conflictul. DEMS (deep expeditionary media support) punea la dispoziţia reporterului, în special de presă locală sau freelance, care nu aveau în spate producători şi o întreagă logistică, acces la „instrumente” de siguranţă personală şi facilităţi de comunicare, transformate, în definitiv, tot în siguranţă! Mijloc de transport în comun (microbuz), protecţie armată (o companie privată asigura securitatea deplasării în sudul provinciei Kosovo), veste anti-glonş, căşti, telefonie prin satelit, computer, fax, apă, hrană şi un cort cu paturi pentru odihnă era tot ce-ţi puteai dorii! Mai mult, lucrătorii ONG-ului, jurnalişti membri ai asociaţiilor de jurnalişti din Macedonia, intermediau conferinţe de presă pentru acest media-pool, într-un cort special amenajat din cadrul DEMS. Altfel spus, DEMS reprezenta o unitate mobilă care asigura protecţia reporterilor, crea un media-pool şi acţiona ca o curea de transmisie între jurnalişti (care se expuneau mai puţin sau aproape deloc în zona critică) şi ofiţerii de relaţii publice sau purtătorii de cuvînt ai comunităţilor locale.
În 2006, am acoperit, pe toată perioada, şi pe toată lungimea, 1056 km, inindaţiile Dunării în România. Am fost martorul unor scene incredibile, însă, una o voi ţine minte: bărcile cu sinistraţii din cartierul tulcean Tudor Vladimireescu se îndreptau spre mal. Dunărea era agitată, erau valuri, vîntul bătea cu putere. Subofiţerul de la ISU era concentrat. Dinspre mal, o altă barcă, tixită cu reporteri şi cameramani se îndrepta în viteză spre barca de salvare. O coliziune părea iminentă. Doar o minune a salvat situaţia! Situaţia ar putea fi salvată şi prin apariţia, în România, a unui DEMS! O astfel de unitate mobilă ar facilita accesul reporterilor la informaţie şi ar asigura că salvatorii nu vor mai fi încurcaţi, sau puşi în pericol, de reporterii trimişi la faţa locului. Evident, un astfel de organism pare a îngrădi accesul jurnaliştilor în „teatrul de operaţiuni”. ATÎTA TIMP CÎT JURNALISMUL DE CRIZĂ NU DEVINE O SPECIALIZARE LA NIVELUL ÎNTREGII MASS-MEDIA DIN ROMÂNIA, DEMS-URILE REPREZINTĂ SOLUŢIA „DE MIJLOC”!
3. Războiul
Din 1945 pînă în 2000 lumea acunoscut doar 26 de zile de pace! Între 1945 şi 2005 s-au înregistrat 132 de războaie din care doar 7 s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor şi 38 cu moderarea unei terţe părţi. Înainte de 1945, aproximativ 20% din victimele de război erau civili. În 1970, 70% erau civili. În 2000, 85-90% erau civili, pentru ca după anul 2000 victimele să fie aproape în exclusivitate civile! În această situaţie, este firesc să existe un corp reportericesc specializat pe astfel de misiuni. În Occident! La noi în ţară abia în ultimii ani, reporterii de război au început să-şi facă un nume, iar din 2004 Ministerul Apărării Naţionale organizează cursuri pentru corespondenţii de război acreditaţi la minister şi care au perspectiva de a se deplasa în teatrele de operaţiuni alături de armata naţională. Date fiind calificările superioare, logistica şi bazele de care dispun, cursurile pe specific de război organizate de MapN sînt cele mai bune din ţară, iar concurenţa este puţin probabilă. Din acest considerent, BI Group şi Tuareg Team au ales cele două module de pregătire dedicate pe situaţii de urgenţă şi revolte civile!
La fel ca şi în celelalte cazuri, înainte de plecarea într-o astfel de misiune, cunoaşterea beligeranţilor este esenţială. Dacă pînă la finele Războiului rece se înfruntau două tabere, doi „balauri”, acum, după ce capetele celor doi au fost tăiate, la fel ca în legende, mii de şerpi teribil de veninoşi şi periculoşi şi-au făcut apariţia. Este bine să ţii seama de ei înainte de plecarea într-o anumită zonă. Un jurnalist care este conştient de pericole şi gîndeşte în perspectivă are mai multe şanse de a rămîne în viaţă şi nerănit. Cea mai bună apărare de care dispune un jurnalist este atenţia lui. Dacă încearcă să înţeleagă strategia combatanţilor dintr-o zonă de război şi potenţialele arme folosite, un jurnalist poate reduce şansele de a fi rănit sau ucis. În cazul în care călătoreşti „nesupravegheat” în zone de conflict trebuie să ştii exact unde eşti şi unde sunt situate diferitele forţe implicate. Atunci cînd călătoreşti alături de militari rişti să devii ţintă fie pentru că eşti confundat cu un soldat, fie pentru că eşti considerat a fi asociat cu duşmanul. Există trei motive pentru care poţi deveni ţintă: # te afli în locul nepotrivit la momentul nepotrivit (ghinion!), eşti perceput greşit, ca o ameninţare militară şi pentru că eşti jurnalist. Cum să nu fii luat ca ţintă, din greşeală. Asigură-te că nu porţi îmbrăcăminte în stil militar, tip camuflaj, sau provocatoare (fetele). Nu uita că aparatura de filmare poate fi confundată cu o armă. Blitzul de la aparatul de fotografiat poate fi luat drept foc la gura ţevii. În unele cazuri, o cameră de filmat aşezată pe umăr poate fi confundată cu un lansator de grenade SAM 7! Obiectivele de la cameră- aparat, ochelari, ţinte de pe curele, ceasuri – pot strălucii în soare. Luminile de pe cameră pot atrage atenţia de la o distanţă foarte mare, mai ales noaptea. Ţigările aprinse pot fi văzute de la o distanţă mare şi pot atrage atenţia lunetiştilor. Să nu fii împuşcat. Pentru a fi eficient, ceea ce faci trebuie să oprească un eventual glonţ. Un mic pom, un gard de lemn sau caroseria unei maşini NU te vor proteja. Pămîntul este un excelent absorbant al gloanţelor, de aceea se obişnuieşte să se umple saci cu nisip. Dacă trebuie să te ascunzi în spatele unei maşini obişnuite, încearcă să pui partea cu motorul între tine şi punctul de tragere. Cînd te afli într-o clădire încearcă să te ascunzi într-o încăpere fără ziduri exterioare – în baie -.
Corespondenţii de război au nevoie să cunoască bine tactica militarilor, comportamentul lor, tehnica de luptă, armamentul şi minele folosite în conflict. De cele mai multe ori acest lucru face diferenţa între viaţă şi moarte! Spus „dintr-o mînă”, cum se spune, pistoalele şi puştile mici sunt arme de viteză mică, care trag un glonţ cu o viteză mai mică decît cea a sunetului. Cele mai multe gloanţe sînt realizate din metal cu înveliş de cupru. Gloanţele dum-dum sînt gloanţe obişnuite, crestate artizanal pentru ca fragmentele rezultate să provoace cît mai multe „daune” în interiorul corpului. Acest tip de muniţie este, oficial, interzisă. Glonţul cu metal multiplu provoacă o explozie în interiorul organismului şi victima nu mai are nici o şansă de supravieţuire, indiferent de locul în care a fost împuşcată. Gloanţele incendiare au menirea de a incendia obiectivele vizate, iar gloanţele trasor de a stabiliza tirul. Vestele antiglonţ te vor proteja împotriva gloanţelor trase de pistoale şi pistoale automate! Pistoalele şi puştile automate şi semiautomate au tendinţa de a trage la înălţime şi spre dreapta. Cu un pistol, un soldat bine antrenat ar putea să nimerească o ţintă umană de la cel mult 20 de metri. Armele de viteză ridicată (carabine sau mitraliere) trag gloanţele cu o viteză mai mare decît a sunetului. Dacă auzi un glonţ înseamnă că deja te-a ratat! În mîinile unui soldat antrenat o mitralieră are acurateţe de la 70 – 100 metri, în timp ce un asalt cu o carabină de viteză ridicată prezintă acurateţe de la 200 – 300 metri. Principalele arme pe cîmpurile de luptă sunt: M16 – americană şi AK 47 – fostă sovietică. Gloanţele trase cu oricare din aceste două arme pot străpunge o cască de oţel de la o distanţă de cel puţin 1000 metri. Deci, eşti supus riscurilor dacă te afli la 1500 metri. Dacă începe tirul, e bine să te fereşti. Dacă te aflii în apropierea unui automobil, e bine să ştii că doar compartimentul motor te poate proteja în realitate. Portierele, sau portbagajul în care, culmea!, se află şi rezervorul de benzină, nu pot împiedica gloanţele. Poate doar în filmele proaste! Nu te ascunde într-un loc care a fost supus anterior tirului. Acest obiectiv rămîne activ şi rişti să fii împuşcat. Pentru a fi eficiente, refugiile trebuie chiar să oprească gloanţele, nu doar să obtureze linia de vedere. Trunchiul unui copac este ok, dar un copac mic sau un gard, nu! Movila de pămînt este cea mai bună protecţie pentru că pămîntul absoarbe energia glonţului. Pereţi de cărămidă NU te protejează de glonţul cal. 7,62 tras de un AK-47! Nici butoaiele metalice umplute cu lichid. Dacă te afli într-o casă supusă unui tir cu arme automate, mergi pe burtă şi refugiază-te în baie, chiar în cada de fontă, sau în încăperi care nu au pereţi exteriori. Peretele de beton poate fi străpuns cu mitraliera de 12 mm sau de 14 mm! Dacă este posibil, udă saltelele de pe paturi şi ridică-le în faţa ferestrelor şi a uşilor. Te vor proteja de gloanţe sau schije. Dacă participi la sărbătorirea unei victorii, la care se trag focuri de armă în aer. E bine să ştii că în conformitate cu legile fizicii elementare, cu Legea Gravitaţiei, ceea ce urcă, trebuie să şi coboare. Şi un glonţ tras în plan vertical coboară cu 190 km/oră! Mulţi oameni au fost ucişi de focurile festive!
Dar, să continui! O puşcă cu lunetă poate fi precisă de la o distanţă de peste 600 metri, pe timp de zi şi 300 metri pe timp de noapte. Dacă descoperi pe haine un punct mic, luminos şi roşu, să ştii că tocmai ai fost ochit cu un dispozitiv laser. În general, un lunetist îşi stabileşte poziţia într-o clădire cu numeroase ferestre, niciodată la ultimul etaj şi niciodată sprijinit de fereastră. Mansardele de case protejate cu săculeţi de nisip, sau prin acoperiş, prin înlăturarea unor foi de ţiglă. Văzut de departe, această deschizătură pare efectul unui tir! Ecoul unui foc de armă se propagă în toate direcţiile cu o viteză de puţin peste 330 de metri pe secundă, în timp ce glonţul are o viteză de 1000 de metri! În mediu urban, atunci cînd sunetul are mai multe obstacole, este imposibil de detectat locul de unde provine. Asta se întîmplă numai în filme! În cîmp deschis, ecoul poate trăda locul unde este amplasat lunetistul. Un lunetist bun caută, de obicei, o locaţie care va genera ecouri multiple! Cîteva sfaturi: Fii în permanentă mişcare, dar găndeşte-te înainte de a-ţi schimba locaţia. Nu zăbovii prea mult pe nici o terasă, la cafea sau bere. Schimbă permanent locaţiile! Astfel vei induce în eroare „cozile”. Zăpada, ploaia, vîntul şi ceaţa sînt aliaţii tăi împotriva lunetiştilor.
Bombardamentele tancurilor au o distanţă de acoperire de 2 – 4 km. Artileria uşoară are o distanţă de acoperire de 17 km, cea medie de 24 km, iar artileria grea de 30 km. Multilansatoarele de rachete au o distanţă de acoperire de 30 km şi pot arunca 8000 de obuze pe o suprafaţă de mărimea unui teren de fotbal!
Fii cu ochii în patru. Dacă vezi că populaţia dispare de pe stradă, iar magazinele şi-au tras obloanele metalice, să ştii că eşti în pericol! Dacă începe atacul, aruncă-te pe sol şi caută o protecţie, sau intrarea în cel mai apropiat adăpost civil. Dacă nu există, încearcă să te ascunzi în centrul unei clădiri. Evită să laşi umbră care poate fi văzută prin ferestre. Atunci cînd intrii într-o clădire abandonată, fii atent la praguri, unde pot fi instalate capcane explozive. Nu atinge nimic în interior.
Cele mai periculoase sînt minele anti-personal şi dispozitivele explozive improvizate (IED). În ultimii ani, acestea fac mai multe victime în rîndul jurnaliştilor, decît schimburile de focuri. Minele anti-personal sînt concepute pentru a mutila sau ucide. Cele cu fragmentaţie, care pot conţine bile de rulment, rănesc sau ucid pe o suprafaţă mai mare, pînă la 200 de metri. Minele pot fi mici şi atractive pentru copii, precum sinistrele „butterfly”! De aceea, nu părăsii niciodată drumul marcat, nici măcar pentru nevoile fiziologice. Se pot face şi în spatele maşinii, ascuns de o portieră. Nu atinge minele, bombele sau rachetele neexplodate şi nu cumpăra astfel de jucării ca amintire, aşa cum a făcut o echipă de jurnalişti japonezi, în 2003. Întorşi din Iraq la Amman, în Iordania, o grenadă luată ca amintire a explodat pe aeroportul internaţional! IED-urile sau minele, pot fi declanşate prin radio, telefon mobil, pot avea ceas, sau printr-o sîrmă, prin presiune sau de-presiune. Minele de tip PMR şi PROM lăsate în natură, devin mai sensibile primăvara, după ce presiunea exercitată de zăpadă, pe timpul iernii, asupra lor, scade treptat. Ele pot exploda la cea mai mică mişcare, vibraţie sau atingere! PMA-2 sînt realizate din plastic verde şi au 100 de grame de exploziv. Ele sînt greu de detectat în aeroporturi sau porţi de securitate. PMA-3 sînt mine anti-personal, plasate la 3-4 paşi unele de altele, în linii de 20 de metri, uşor acoperite, dar cu declanşatoarele întotdeauna la vedere. PROM-1 sînt camuflate cu pietre, dar nu sînt aşa sensibile. MRUD sînt ataşate de copaci, sau la baza acestora şi sînt detonate prin fir. Pot rănii 7 persoane la o distanţă de 20 de metri. Astfel de mine pot fi plasate şi în ruinele caselor sau sub apă, în vaduri de rîu ce trebuie traversate. În cazul în care pătrunzi, din greşeală, într-un cîmp de mine anti-personal şi ai colegi răniţi. Este bine să rămîi calm, să inspectezi terenul din jur şi să nu sari în ajutorul colegului. Ai mare „şansă” să calci pe o mină soră. Terenul minat se verifică pe burtă, cu cuţitul în unghi de 30 de grade sprijinit pe latul mîinii stîngi. Dacă ai hotărît extragerea colegului, fă-o doar pe acelaşi drum pe care l-a făcut el. Sau, dacă ai curaj, dă maşina cu spatele pînă în dreptul celui rănit. Acesta va fi evacuat pe geamul din spate, sau o portieră laterală. Automobilul, chiar dacă va fi avariat, de exploziile minelor declanşate, va putea evacua rănitul în siguranţă.
În cazul în care automobilul, de preferinţă blindat, cu care te deplasezi este prins într-o ambuscadă. Accelerează şi încearcă să părăseşti zona. Întoarce automobilul, dacă zona din spate nu este blocată. Părăseşte discret automobilul şi ascunde-te pe marginea drumului, sau stai lîngă maşină, ferit. În cazul în care se trage, ascunde-te! Doar compartimentul motorului te poate ferii cu adevărat de gloanţe. Evită să te ascunzi în spatele portierelor, sau a caroseriei, a port-bagajului, sau a rezervorului de combustibil! Dacă circulaţi în convoi. Convoaiele sînt, de obicei, securizate de militari sau agenţi privaţi de securitate. Păstrează, în mers, o distanţă de 50 de metri de automobilul din faţă şi permanent contact vizual. Păstrează viteza constantă, de obicei 50 km/oră. Asigură-te că nici un alt vehicul, inclusiv motocicletă, nu se intercalează în convoi. Chiar şi cu reguli stricte şi disciplină, convoaiele dau un sentiment fals de siguranţă. În primul rînd, din cauza şirului de automobile non-militare, atrag atenţia forţelor ostile! Asigură-te că ai în maşină o hartă a zonei şi o staţie radio cu care poţi intra în contact cu toţi membri convoiului. Călătoreşte în interiorul automobilului şi nu în bena din spate, chiar dacă este foarte cald. Foloseşte un automobil cu 4 uşi pentru a nu putea fi prins în spate. Poartă centura de siguranţă chiar şi în zona de luptă. Dacă ai ocazia, urmăreşte un militar american atunci cînd se aşează la volan!
CAPITOLUL 3
CONCLUZII
Corespondenţii speciali sînt cei care plătesc un preţ mare pentru ca publicul să poată fi informat corect. Mii dintre colegii noştri şi-au pierdut viaţa în ultimii 20 de ani. Aşa stînd lucrurile, conducerea mass-media internaţionale, marile organizaţii de jurnalişti, Institutul Internaţional pentru Protecţia Jurnaliştilor, au elaborat proceduri pentru a asigura securitatea jurnaliştilor trimişi în medii ostile, în măsura în care este posibil, au facilitat accesul la cursuri şi traininguri de specialitate, au achiziţionat materiale de siguranţă pentru reporteri, de la veste de protecţie, la balize de semnalizare şi maşini blindate. În jurul acestei nevoi, s-a dezvoltat o adevărată mică industrie: firme, sau ong-uri specializate în traininguri focusate pentru jurnalişti, firme de pază şi protecţie pentru jurnalişti, maşini şi convoaie de presă, firme sau ateliere care confecţionează maşini blindate, firme şi ateliere care confecţionează veste anti-glonţ şi căşti de protecţie pentru jurnalişti, companii care comercializează aceste protecţii! Responsabilitatea aparţine, însă conducerilor organizaţiilor de media. BBC a întocmit cel mai complet îndrumar pentru astfel de misiuni, preluat şi îmbunătăţit de toate marile corporaţii de media din lume. Acesta conţine observaţii de bun simţ, trecute, de-a lungul multor ani de experienţă proprie în „caietele cu lecţii învăţate”. Aceste linii directoare, pot fi schematizate astfel:
În redacţie.
Identifică mediile periculoase. În fiecare lună actualizează lista cu mediile periculoase care se află în responsabilitatea editorului de ştiri. Mediu periculos este considerat orice loc în care pot apărea situaţii excepţionale sau anormale care pot reprezenta riscuri pentru personalul redacţional. Lista, actualizată lunar, este împărţită în două categorii: - zone de risc deosebit de ridicat, cu situaţii similare unui cîmp de luptă, zone de război; - zone cu risc anormal de mare, care includ zonele cu gherilă şi tulburări sociale.
Responsabilităţile şefului de echipă. Persoana responsabilă, desemnată şef de echipă, trebuie să întocmească şi să lase în redacţie, un memorandum care să conţină următoarele informaţii: scopul deplasării, numărul total de participanţi (inclusiv şoferii şi fixerii etc), durata misiunii, itinerarul, rutele de deplasare, mijloacele de transport utilizate şi locaţia finală, cazarea în locaţia finală, propunerile pentru transportul în timpul misiunii (inclusiv maşinile blindate), închirieri (traducători, şoferi, fixeri). Şeful de echipă trebuie să completeze şi un formular de evaluare a riscurilor care iclude: detalii referitoare la potenţialele riscuri asupra membrilor misiunii, confirmarea că valoarea editorială merită asumarea riscurilor, confirmarea că fiecare membru al echipei a absolvit cursurile speciale de protecţie individuală, confirmarea că fiecare membru al echipei are specialitatea de reporter special sau formarea profesională adecvată tipului de risc existent, confirmarea că fiecare membru al echipei deţine echipamentul individual de protecţie, confirmarea că fiecare membru al echipei a fost informat corect asupra pericolelor la care se expune şi că măsurile de siguranţă vor fi prioritare producţiei jurnalistice.
Formarea profesională a reporterilor speciali şi altor categorii de personal. Personalul unui astfel de tip de misiune se formează şi perfecţionează continuu prin cursuri de specialitate, specializări militare, terorism sau prim-ajutor, misiuni permanente de acelaşi tip, de mai scurtă sau mai lungă durată, înfiinţarea unui departament special la nivelul camerei ştirilor specializat exclusiv pe medii ostile şi situaţii de urgenţă, înfiinţarea unui QRF, după model militar, în cadrul căruia reporterii speciali să se poată deplasa, în maxim 24 de ore, în zona ostilă. Obligativitatea perfecţionării continue prin cursuri de tipul: HEST, care acoperă o gamă largă de riscuri întîlnite, BatFat – prim ajutor, off-road driving – pentru perfecţionarea stilului de conducere. Aceste tipuri de cursuri trebuie urmate de toţi reporterii speciali, o dată pe an, dar şi de personalul auxiliar, şoferi, tehnicieni etc.
Pe parcursul misiunii
1. Logistica de operaţiuni. Un senior manager din redacţie este responsabil pentru toate operaţiunile care sînt descrise în lista prezentată mai sus. El este ajutat de un secretariat, un responsabil financiar, un responsabil achiziţii şi unul tehnic. Împreună coordonează celula QRF din interiorul Redacţiei Actualităţi! Fiecare ţară de pe listă este manageriată separat şi are un responsabil pentru întreg personalul postului existent acolo. Acesta este obligat să: cunoască în orice moment activitatea personalului din zona de misiune, să-şi dea acordul pentru toate dislocările de personal în zona de operaţii, să ţină un jurnal zilnic al mişcărilor echipei în zona ostilă, să se asigure că întreaga echipă, inclusiv colaboratorii, sînt echipaţi corespunzător şi că echipamentele de protecţie sînt întreţinute în mod corespunzător, să se asigure că orice membru al echipei este instruit corespunzător cu condiţiile specifice!
2. Şeful de echipă. Liderul echipei trebuie să fie un membru acceptat de întreagul team. El trebuie să se asigure, zilnic, că: automobilele echipei sînt complet echipate şi pregătite pentru misiune, membrii echipei poartă echipamentul de protecţie şi sînt dotaţi corespunzător, că au truse medicale şi sisteme de comunicaţii, echipele sînt de acord cu modificările de program sau strategie,
3. După încheierea misiunii. La întoarcerea în redacţie dintr-o misiune într-un mediu ostil, va centraliza rezumatul scris al fiecărui membru al echipei.
Cum spuneam, organizaţiile media care operează în zone ostile au devenit din ce în ce mai conştiente de obligaţiile lor legale şi responsabilităţile de asigurare a securităţii şi siguranţei personale a celor care lucrează pentru ele, fie angajaţi sau voluntari. Ele recunosc că formarea personalului pentru activităţi în medii ostile este o obligaţie, nu o opţiune. Am să iau ca exemplu, propriul curs de formare a corespondenţilor speciali. BI Group a conceput cursul de formare- urgenţă şi prim-ajutor în medii ostile, pe două module: situaţii de urgenţă şi revolte sociale. Cursul este special conceput pentru reporteri speciali, companii şi persoane fizice care operează în întreaga lume, în special în domeniile în care pot exista probleme pentru sănătatea personală sau de siguranţă. Acesta s-a dovedit a fi extrem de eficient în zone de conflict pentru mass-media, ONG-uri, agenţii de ajutor, etc, dar pot fi aplicate în mod egal în zone de risc, sau la locul de muncă de o serie de alte companii care lucrează în zone ostile. Cursul abordează o serie de ameninţări la adresa sănătăţii şi securităţii, de la boli, la sănătate şi igienă, evaluarea riscurilor, proliferarea armelor, cunoaşterea minelor anti-personal, etc. Scopul este să-i învăţăm pe oameni cum să identifice şi să evalueze riscurile în mod corect pentru propria siguranţă şi securitate, în timp ce trăiesc şi muncesc în zone care pot fi ostile. Exemplele includ cunoaşterea armamentului şi a muniţiilor, cum să reacţioneze la o luare de ostatici, unele reguli de aur pentru sănătate şi igienă în zone îndepărtate, precum şi argumentele pro şi contra de a purta echipament individual de protecţie. ELEMENTELE DE MEDIU OSTIL includ securitatea personală, minele şi capcanele, stres post-traumatic, cunoaşterea armelor şi muniţiilor, tulburări civile, punctele de control pentru vehicule, mersul în convoi, conducere în siguranţă şi dezastre naturale. Majoritatea cursurilor au loc în aer liber şi recrează scenarii ale unor întîmplări prin care au trecut, în decursul timpului, jurnalişti şi lucrători în mass-media. Se pot utiliza, de asemenea, materale pirotehnice pentru a recrea mediul ostil. Primul ajutor la cursul HEST este specializat pe intervenţia de urgenţă necesară atunci cînd eşti departe de orice ajutor medical, sau pînă la sosirea echipajului medical specializat. Cursul explică ce trebuie să conţină o trusă de prim ajutor şi cum se folosesc bandajele, feşele, atelele şi celelalte materiale existente, sau cum se pot improviza, în situaţii limită. Filosofia noastră de formare este: ► toate activităţile de formare trebuie să fie practice, relevante şi la zi, utilizînd instructori cu experienţă; ► practica se împleteşte cu instructajul teoretic pentru a fixa un bagaj de cunoştinţe cît mai voluminos necesar salvării dintr-o situaţie limită;
► Noi credem în furnizarea aceluiaşi tip servicii, de înaltă calitate, pentru toţi clienţii noştri, indiferent de mărimea unui client sau de bugetul disponibil. Acestea sînt pietrele de temelie pe care se bazează sesiunile noastre de training!
Din păcate, în lipsa specialiştilor şi a experienţei se vorbeşte foarte puţin de sindromul stressului post-traumatic. Acesta este o realitate la loţi corespondenţii speciali pe care i-am întîlnit!
Toţi cei care trăiesc evenimente oribile, sînt afectaţi, într-un fel sau altul. Evident, jurnaliştii nu fac excepţie! Unii au reacţii pe termen scurt, cum ar fi hiper-sensibilitatea emotivă, reacţii la zgomote bruşte, starea de pericol-permanent, insensibilitatea faţă de persoane decedate sau cu diverse suferinţe sau accidente, consumul exagerat de alcool, fumatul excesiv. Alţii, sînt afectaţi pe termen mai lung. Aceştia vor fi foarte atenţi la detaliile imagistice ale unor morţi, vor descrie cu lux de amănunte situaţii macabre, vor avea sentimentul că locul lor nu este în acestă societate, care are probleme minore (mai mult concediu, mai multe prime, rate mai mici, o nouă maşină etc) în comparaţie cu tragediile la care a fost martor şi vor dorii să se întoarcă. În societatea de acasă ei sînt tăcuţi şi meditativi, retraşi, „buni” consumatori de alcool. Statisticile spun că un sfert dintre corespondenţii speciali care au experienţă bogată de război şi conflict suferă de sindromul stressului post-traumatic! Acesta afectează, mai mult sau mai puţin, normalitatea vieţii de zi cu zi: dureri de cap, atacuri de panică, sentimente de furie, neputinţă, durere, vinovăţie, uneori coşmaruri, nelinişte şi nerăbdare în viaţa de familie, lipsa concentrării, pierderea dorinţei sexuale. Cercetarea comandată de Organizaţia Internaţională „Forumul Libertatea”, Universităţii din Toronto, menţionată de FIJ în lucrarea „Live News”, confirmă faptul că reporterii speciali care muncesc în medii ostile, în special zone de război, au acelaşi risc de îmbolnăvire de stress-post-traumatic, ca veteranii combatanţi din cadrul armatelor implicate în războaie. Echipa, care a lucrat pe un grup de 140 de corespondenţi speciali din SUA şi Canada, a constatat că: jurnalişti de război au de 4 ori mai multe şanse decît colegii lor „normali” de a suferii de stress. 53% dintre ei au rămas singuri sau au divorţat. Cercetătorii au constatat că reporterii speciali bărbaţi beau de două ori mai mult decît colegii lor, iar femeile de 5 ori mai mult! Întrebaţi cum văd vindecarea, peste 60% au spus că doresc să se întoarcă în zona de conflict, identificată cu propriul mediu de viaţă, şi doar mai puţin de 40% au spus că doresc asistenţa psihologică! 15% dintre ei au manifestat dorinţe de suicid.
Contrar aşteptărilor, jurnaliştii care au trecut prin situaţii limită refuză să povestească public despre experienţele lor. Ei sînt convinşi, şi este adevărat!, că doar colegii de suferinţă, alţi corespondenţi speciali îi pot înţelege. În partea de Est a Europei, cele mai mari „cluburi” şi importante ONG-uri care se ocupă de medii ostile se află în ţările din fosta Yugoslavie. Acestea au constatat că jurnaliştii care suferă de stress-post-traumatic se tem să apeleze la psihologi pentru a nu-şi pune în pericol cariera. Organizaţiile media oferă corespondenţior speciali, la întoarcerea din misiune, posibilitatea unui debreefing, un concediu alături de familie, de obicei într-un alt tip de peisaj decît cel în care a avut loc misiunea. Acest tip de implicare este privită şi ca o recompensă pentru derularea misiunii şi ca un mijloc de tratament pentru sindromul de stress post-traumatic, deosebit de acut în primele zile de la revenirea din misiune. Organizaţiile media occidentale spun că acest gest nu este o recompensă ci o obligaţie!
Este clar că activitatea de reporter, corespondent special, jurnalist de criză, sau oricum s-ar numi el în interiorul unei redacţii, este o profesie în sine! Înmulţirea situaţiilor de urgenţă şi extinderea ariilor mediilor ostile, creşterea numărului şi intensităţii ameninţărilor la adresa comunităţilor impune tratarea cu maximă seriozitate a acestei specializări. Facultăţile de jurnalistică nu au specializarea: reporter special. Nici corespondent de război. Există, însă, posibilitatea specializării ulterioare prin intermediul cursurilor de specialitate. Reporterii speciali sînt o categorie considerată costisitoare: salarii mai mari decît media, echipamente speciale, cursuri o dată pe an, deplasări lungi cu costuri pe măsură. Ei sînt, însă, o consecinţă a lumii în care trăim şi a nevoii de informare permanentă, corectă şi rapidă a consumatorului de informaţie. Inexistenţa lor ar face lumea media, poate, mai liniştită, dar mult mai periculoasă şi expusă riscurilor!
Anexa 1.
Carta pentru Siguranţa Jurnaliştilor
Siguranţa jurnaliştilor care lucrează în misiuni periculoase nu este întotdeauna garantată,
chiar dacă legislaţia internaţională oferă protecţie adecvată, din cauză că beligeranţii ignoră, în cele mai multe cazuri, aceste legi. În aceste condiţii, reporterii speciali nu pot obţine nici o garanţie că vor fi protejaţi de una, sau alta din părţile aflate în conflict. Din cauza riscurilor la care se expun, corespondenţii speciali care lucrează în mediu ostil au dreptul la protecţie de bază, compensaţii şi garanţii de la angajatorii lor. Ca şi UNESCO, deosebit de implicat în sprijinul corespondenţilor speciali, în martie 2002, organizaţia Reporteri fără Frontiere a stabilit 8 principii de bază care trebuie să se aplice în cazul corespondenţilor speciali:
Principiul 1 - Angajamentul
Mass-media, autorităţile publice şi jurnaliştii vor căuta în mod sistematic modalităţi de evaluare şi reducere a riscurilor în mediile ostile, prin consultări şi schimburi de informaţii utile. Riscurile la care se vor expune corespondenţii impun: informaţii corecte, pregătire de specialitate, echipamente şi asigurare!
Principiul 2 – Voluntariatul
Corespondentul special este liber să aleagă, personal, tipul misiunilor pe care le va efectua. El are dreptul să refuze o misiune, fără explicaţii şi fără să fie acuzat de conduită neprofesionistă! Editorii nu vor exercita nici un fel de presiune, asupra corespondentului special, care duce la asumarea de riscuri suplimentare.
Principiul 3 - Experienţa
Editorii trebuie să aleagă reporteri speciali cu experienţă şi pregătire de specialitate. Corespondenţii speciali care acoperă pentru prima dată un mediu ostil nu trebuie trimişi singuri, ci doar însoţiţi de un corespondent cu experienţă. Munca în echipă trebuie încurajată, inclusiv împărtăşirea experienţei personale la final de misiune.
Principiul 4 - Pregătirea
Pregătirea continuă a corespondenţilor speciali pentru medii ostile duce la reducerea riscurilor pentru aceştia. Editorii sînt obligaţi să asigure pregătirea continuă de specialitate, la nivel naţional şi internaţional, pentru întreg personalul trimis să lucreze în medii ostile. Fiecare şcoală de jurnalism ar trebui să ofere studenţilor pregătirea de bază în domeniul jurnalismului în medii ostile.
Principiul 5 - Echipamentul
Editorii trebuie să pună la dispoziţia personalului dislocat într-un mediu ostil echipamentul de protecţie necesar protejării individuale, echipamentul de localizare şi comunicaţii, precum şi trusele de prim-ajutor.
Principiul 6 - Asigurările
Corespondenţii speciali şi personalul media dislocat într-un mediu ostil trebuie să deţină asigurare de viaţă, boală şi handicap, înaintea plecării.
Principiul 7 - Consiliere psihologică
La întoarcerea din zona ostilă, editorii vor asigura corespondenţilor speciali asistenţa psihologică, dacă acest lucru se impune.
Principiul 8 – Protecţia legii
Corespondenţii speciali sînt consideraţi civili, în conformitate cu art. 79 din Protocolul adiţional I al Convenţiei de la Geneva, cu condiţia ca aceştia să nu deţină armament, echipament sau să ia parte la acţiuni care le-ar schimba statutul. Uciderea unui jurnalist, în condiţiile menţionate, este considerată crimă de război.
La multi ani!
RăspundeţiŞtergere