vineri, 31 august 2012

DE CE A DAT BĂSE CU CIOCUL LA UE?

Referendumul a eşuat pentru că Băsescu, Makovei and Co. au dat vîrtos cu ciocul la UE, cam cum pîrau preşedinţii republicilor satelit la Moscova în perioada Uniunii Sovietice! Şi atunci, ca şi acum, interesele de partid erau mai puternice decît interesele naţionale! Şi atunci, ca şi acum, criticile şi ameninţările frăţeşti re-aduceau o lumină mai bună despre muncă şi viaţă, în favoarea unei găşti de partid. Şi atunci, ca şi acum, "ciochiala" era menită să deznaţionalizeze în favoarea unei noi identităţi: sovietică!

La fel ca Uniunea Sovietică, Uniunea Europeană s-a constituit ca o uniune voluntară de STATE EGALE ale căror identitate naţională (limbă, cultură, tradiţii) dau valoare construcţiei europene! Din păcate, conceptele naţionale, tradiţionaliste, periferice, nu sînt acceptate de euroelite care, aflate la prima generaţie, promovează europenismul ca principal fir roşu, călăuzitor, orice abatere naţională sau naţionalistă fiind imediat repudiată. Astfel, "o educaţie pur naţională nu poate decît să întărească sentimentele naţionale şi să se orienteze într-o direcţie inversă obiectivului unitar final"(I.V. Stalin, 1920). Aşa se face că în Uniunea Europeană, la fel ca în Uniunea Sovietică, cultura este naţională ÎN FORMĂ, în principal prin LIMBĂ, dar sînt EUROPENE prin CONŢINUT, ceea ce face ca limbile europene să fie un vehicol de transport al ideilor comune, de la centru! Culturile naţionale liniştesc, deocamdată, sentimentele naţionale. Stalin este artizanul acestui compromis cultural pe care Lenin nu l-a dezavuat! Culturile naţionale - asimilate identităţilor naţionale europene! - satisfac sentimentele naţionale dar sfărîmă marile solidarităţi pan-naţionale, precum cooperarea balcanică, sau baltică etc. Istoria sovietică ne învaţă că acest "egalitarism cultural" nu va funcţiona fără o politică a controlului: controlul Bruxell-ului asupra statului purtător al intereselor naţionale, sau controlul economic care multiplică legăturile între centru şi periferie. Acest amestec de liberalism şi control, a dus în 1920, în URSS, la construirea unei comunităţi noi, o naţiune sovietică proletară, care ar fi trebuit să demonstreze că solidaritatea de clasă poate triumfa asupra conştiinţei naţionale. Puneţi această ultimă propoziţie în "lumina" politicilor UE care doreşte "construirea unei comunităţi noi, o naţiune europeană, care ar trebui să demonstreze că solidaritatea poate triumfa asupra conştiinţei naţionale". Vezi cazul României, ai cărei lider "sovietizat european" a pus ţara preş în faţa intereselor unei găşculiţe populare din Uniune!

Cea mai mare crimă naţională împotriva URSS, în anii 30, era tendinţa de secesiune. Extrem de puternică în Georgia, Bielorusia sau Ukraina. Din acest motiv, Stalin a deportat în Extremul Orient Rus, milioane de oameni. Statul Sovietelor ţinea cu dinţii la UNITATE! Şi UE face la fel! Atitudinea Greciei "insultă" instituţiile europene, plantate, precum cele sovietice, la controlul politicilor naţionale! În anii 20, egalitatea popoarelor, fundamentul echilibrului URSS, trebuia, în principiu, să creeze prietenia popoarelor care trăiau laolaltă, sentiment comunitar care ar modifica lent mentalităţile, ar degaja noi elite care, după modelul cultural adoptat ar fi fost naţională prin formă, dar care, ar fi avut acelaşi ţel, sovietic, servind drept punte între un trecut cu tradiţii diferite şi viitorul comun. Seamănă cu ce se întîmplă astăzi pe continent? Joacă Bruxell-ul rolul "fratelui mai mare" şi mai înţelept, în raport cu periferia, care reface optica imperială, transformîndu-se din "rău relativ" în "bine absolut"? Sau invers, în prezent...

Şi în UE, "fructele revoluţiei" vor fi coapte peste două generaţii care nu vor cunoaşte decît Uniunea şi mai puţin apartenenţa naţională. Pînă atunci, NU cred că din ideea de NAŢIONALISM ROMÂNESC va mai rămîne ceva. Vom fi renunţat la identitatea proprie în favoarea unor politici sovietice promovate de la Bruxelles!

joi, 30 august 2012

ROMÂNIA - ZONĂ ROŞIE

În acest moment, România NU mai reprezintă modelul de viitor. Cum, de altfel, a fost prea puţini ani în scurta sa istorie, atunci cînd nu era nici "Barbaria" şi nici "Principatele Dunărene". România este o zonă destructurată, cu o societate anomică, dar în curs de reformare, o adevărată ZONĂ ROŞIE, în care haosul şi anarhia sînt anti-productive. De ce s-a ajuns aici? În primul rînd din re-construcţia pe baze greşite a statului în 1989, apoi din ţepeşiana "trădare" şi, evident, din lipsa unei culturi de securitate din partea cetăţenilor, lucru despre care latru de patru ani în pustiu, dar care se regăseşte în documentele de aderare la NATO, semnate de România. Apoi, din faptul că ultimul guvern al lui Traian Băsescu, incapabil şi ticălos, a renunţat la conceptul de SECURITATE UMANĂ, dacă acei diletanţi l-au avut vreodată! Dacă nu, pentru informare:

Securitatea umană, aşa cum a fost ea dezvoltată de către PNUD în 1994, se referă la PROCESUL COMPLEX DE CONSTRUIRE A UNUI CLIMAT DE SIGURANŢĂ ŞI STABILITATE ÎN CADRUL UNEI COMUNITĂŢI, adică nimic nou şi spectaculos, doar acele lucruri prevăzute de CONSTITUŢIA ROMÂNIEI şi pe care GUVERNUL ESTE OBLIGAT SĂ LE PUNĂ ÎN PRACTICĂ! Potrivit documentelor Programului Naţiunilor Unite pentru DEzvoltare, acest proces are loc în mai multe sectoare: economic, de securitate a persoanei, securitate comunitară şi securitatea expresiei politice, securitate alimentară, securitatea mediului şi securitatea sănătăţii! O astfel de perspectivă reprezintă suma grijilor elementare pe care STATUL este obligat să le aibă, şi să le rezolve, faţă de propriul cetăţean, plătitor de taxe şi impozite şi, deci, finanţator (acţionar) al acelui stat. Fenomenul este cunoscut şi sub numele de DEZVOLTARE UMANĂ DURABILĂ şi reprezintă suma celor şapte sectoare de securitate amintite, ca un instrument fundamental şi minimal de asigurare a SECURITĂŢII NAŢIONALE! Din punct de vedere al gestionării crizelor internaţionale, această abordare este legată de strategia de consolidare a procesului de pace care se construieşte consolidînd cei şapte piloni de securitate pomeniţi anterior. DE asemenea, TOATE mecanismele de prognoză şi analiză a riscurilor de securitate vor lua în discuţie cele şapte elemente! "Sănătatea" celor şapte piloni de securitate (la care eu aş adăuga şi "învăţămîntul", dintr-o perspectivă de consolidare pe termen mai lung a securităţii inteerne!) dau dimensiunea suveranităţii unui stat, SUVERANITATE CARE ESTE O RESPONSABILITATE A STATULUI FAŢĂ DE PROPRIUL CETĂŢEAN! "Statele, spune Luciana Alexandra Ghica în "Gestionarea crizelor şi a conflictelor internaţionale" ( Politica de securitate naţională. Ed. Polirom, 2007, pag. 243), au responsabilitatea de a-şi proteja cetăţenii de catastrofe evitabile. Din acest punct de vedere, populaţia este obiectul principal al protecţiei internaţionale în faţa ameninţărilor de securitate, şi nu statele, acestea din urmă nefiind altceva decît instrumente, ca expresie a voinţei cetăţenilor lor. Atunci cînd statele nu vor sau nu îşi pot proteja cetăţenii, comunitatea internaţională are datoria de a interveni"! Această "responsabilitate" este premisa haosului, pentru că statul impotent va fi obligat să achite nota de plată a ineficienţei sale, deci tot pe spatele propriilor cetăţeni, care se vor revolta împotriva propriului guvern. Acesta este modelul de formare a unei ZONE ROŞII, în care comunitatea internaţională "responsabilă" îşi asumă 3 responsabilităţi: de a preveni, de a reacţiona şi de a reconstrui! Se poate spune că în România, FMI acţionează deja în baza celor 3 responsabilităţi enumerate. Dar, doctrina "responsabilităţii de a proteja" (care poate fi tradusă şi prin "rezolvă problema local pînă nu ajunge la tine acasă") prin cedarea de suveranitate este o consecinţă directă a globalizării, fenomen despre care, cel puţin faimosul, deja, Boc von Răchiţele, vorbea, fără să înţeleagă nimic, fără să existe, din partea propriului său conclav de borfaşi fără viziune, o proiecţie în viitor a României!

CE ESTE GLOBALIZAREA?

Am găsit pe Internet cea mai fascinantă definiţie a globalizării: „Întrebare: Care este cea mai adevarată definiţie a globalizării? Răspuns: Moartea prinţesei Diana! Întrebare: Cum aşa ? Răspuns: O prinţesă engleză cu un amant egiptean, are un accident într-un tunel francez, într-o maşină germană cu motor olandez, condusă de un belgian, beat cu wiskey scoţian, urmarită fiind, îndeaproape, de paparazzi italieni pe motociclete japoneze! Prinţesa era tratată de un doctor american cu medicamente braziliene. Şi chestia asta, îţi este trimisă de un român care foloseşte tehnologia lu'Bill Gates, iar tu o citeşti pe o clona de IBM care foloseşte cipuri taiwaneze, cu monitor coreean, asamblate de muncitori din Bangladesh într-o fabrică din Singapore, transportată cu vapoare din India, şi descărcată de sicilieni în porturi, trasportată din nou în camioane conduse de şoferi mexicani şi, în final, vîndută ţie, de evrei! Asta înseamnă globalizare”! Pornind de la acest banc,semnificaţia pozitivă a globalizării este aceea de progres. Schimb de informaţii şi de tehnologie,o economie fără bariere şi fără influenţa politicului, un joc liber al puterilor prezente pe piaţă. Dincolo de înlănţuirea amuzantă, şi deloc improbabilă, gluma ascunde o realitate a secolului nostru: interdependenţa economică şi socială care, însă, modifică din temelii lumea „aşezată” a secolului XX! În întreaga lume, la începutul secolului XXI, au început să se manifeste schimbări profunde ce au afectat viaţa socială, politică, economică şi militară a statelor. În ultimul timp, ideile privind globalizarea sau termenul de „global” au început să fie tot mai des şi larg utilizate, ajungând să se refere la „orice, de la Internet la hamburger” (Susan Strange. The Retreat of the State: The Diffusion of Power in the World Economy, Cambridge University Press, 1996). Într-un interviu acordat ziarului Times (http://www.timesonline.co.uk) din 13 iunie 2004, Noam Chomsky spunea: „Termenul globalizare a fost însuşit de Putere, atribuindu-i sensul de integrare economică, în care primordiale sînt interesele investitorilor şi numai foarte rar ale oamenilor. A treia cale este o variantă a programelor corporaţiilor de integrare economică internaţională, cu o faţă umană. Mişcările populare care au aparut peste tot nu au fost create în opoziţie faţă de acest program; mai degrabă, putem spune ca au adoptat o altă cale. Nu poate sta la baza lor un singur concept, întrucît sînt vizate o mare gamă de probleme umane. Dar toate abordările se bazează pe concepţii similare despre justiţie şi libertate. Prin contrast, mişcările politice dominate de ideologii sînt superficiale şi neinteresante din punct de vedere intelectual, în afară de înţelegerea relaţiei lor cu Puterea centralizată. Comunitatea serviciilor speciale americane, cu colaborarea unor experţi din lumea universitară şi din lumea afacerilor, a produs recent o prognoză pentru următorii 15 ani. Se aşteaptă ca globalizarea (în sensul dat acestui termen de centrele de putere) să fie aprofundată, conducînd la instabilitate financiară şi o mai mare diviziune economică. Instabilitatea financiară presupune o şi mai mică creştere economică decît în ultimii 25 de ani de globalizare, care sînt caracterizaţi prin degradarea indicatorilor macro-economici şi sociali. Diviziunea economică presupune că globalizarea nu se va face în sens tehnic (de exemplu, globalizarea raportului între preţuri şi salarii), ci într-un sens ideologizat (concentrarea bogăţiei şi puterii). SUA vor militariza spaţiul extra-terestru, violînd flagrant tratatele internaţionale, pornind de la ipoteza că va creşte diferenţa dintre săraci şi bogaţi, ceea ce va face necesare noile forme ale forţei militare pentru a asigura interesele comerciale şi de investiţii ale SUA intr-o lume zguduită de dezordinile provocate de săraci”.

Interesante şi concrete explicaţiile date de neo-liberalul american. Şi foarte sigure, în acelaşi timp! Alvin Toffler, citat în postfaţa cărţii PRIMUL RĂZBOI AL MILENIULUI (Ed. Augusta, 2001, pag.227) de către Mario Balint şi Raico Cornea, remarca în lucrarea sa „Război şi anti-război”, în 1995(!), referitor la „civilizaţia globală”: „A înfiinţa o nouă civilizaţie pe planetă şi a te aştepta apoi la pace şi linişte este culmea naivităţii strategice”! Această realitate, şi efectele ei, care frămîntă planeta, preocupă (şi îngrijorează) lumea, este acceptată, şi impusă, ca într-o uriaşă piaţă. În studiul său : CRIZA, ACTORII GLOBALI ŞI NOUA ORDINE ; GESTIONAREA SITUAŢIILOR CRITICE - vulnerabilităţi şi riscuri , Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU scria că globalizarea nu trebuie privită nici ca pe o unire (uniune de state), nici ca pe o invazie (un nou imperialism), ci ca o acceptare a cuceririi şi dominaţiei economice, financiare, informatice, a expertizei traiului mai bun, mai ieftin, mai uşor. E ceea ce se cheamă impunerea culturii dominante, a brandurilor şi logo-urilor de tip McDonald, Coca-Cola, Carrefour, Cora, Kauffland, IBM, Toyota, Mall etc. într-un război dur numit concurenţă acerbă. « Legea celui puternic devine acquis, oferta şi preţul celui puternic înfrînge răbdarea şi scumpătatea celui slab. Azi, totul se vinde, se negociază, se schimbă. Se cumpără orice: hrană, informaţie, know-how, securitate, mediu ecologic, vizibilitate, loc pe scenă, orientări politice şi politicieni. Deşi nu există, se fac simţite un guvern şi un partid de guvernămînt mondiale. Schengen,UE, ONU, NATO, CEFTA, OPEC, FMI etc. sînt uşi (intrări/ieşiri) ale spaţiului global ». Adică, ce spune autorul studiului este să acceptăm globalizarea ca pe un dat, ca pe un fenomen al naturii, implacabil şi de neoprit.

Pînă la apariţia Guvernului mondial, globalizarea este, deocamdată, financiară, economică şi culturală. Ordinea internaţională este una corporatistă şi nu interstatală. Capitalismul globalist s-a eliberat de politică. Cele 10 forţe care au făcut Pămîntul plat (Thomas L. Friedman Pământul este plat. Scurtă istorie a secolului XXI, Polirom, 2007 citat de Conf. George Cristian Maior în cursul său „Globalizarea şi antiglobalizare. Proiecţii asupra evoluţiei fenomenului terorist”.) generează în fiecare zi transferuri de suveranitate, în detrimental statului-naţiune şi în profitul organismelor supranaţionale: ONU, NATO, UE, politic vorbind, şi în favoarea pieţelor organizate sau a marilor grupuri industriale, financiare sau comerciale mondializate. Entităţi de orice natură, economică, financiară, culturală, se eliberează de frontierele teritoriale şi de normele juridice naţionale. La fel ca ştiinţa, globalizarea poate fi considerată sau “un dar de la Dumnezeu”, sau “o unealtă a Diavolului”. Depinde din ce parte priveşti! Globalizarea uneşte şi dezbină, apropie şi desparte, omogenizează dar şi diversifică, coagulează, dar şi fărîmiţează, sporeşte bogăţia dar extinde şi aria sărăciei. Analistul Ilie Şerbănescu, reamintea cititorilor în articolul: “Globalizare cu sens unic”, apărut în Revista 22, că “Glo­balizarea accentueaza mereu si mereu discrepantele. 1% dintre cei mai bo­gati oameni din lume detin 40% din averile totale mondiale, in timp ce 50% din populatie acumuleaza doar 1% din averi - este concluzia unui raport al Institutului Mon­dial de Cercetare si Dezvoltare Eco­nomica (WIDER) de la Universitatea Na­tiunilor Unite”.

Xavier Raufer, în volumul „Cele 13 capcane ale haosului mondial” (Ed. Corint, 2004, pp. 27-28) face o trecere în revistă a „locomotivelor” globalizării: „Dintre cele 100 principale puteri economice ale lumii (state şi întreprinderi laolaltă!), 51 nu mai sînt state-naţiuni, ci corporaţii multinaţionale. Printre primele 60 de puteri economice ale lumii (înainte de declanşarea Crizei economice, n.a.) mai găsim: Mitsubishi, Royal Dutch Steel, Itochu, Exxon, Toyota, General Electric, BP. Dintre primele 60 de puteri mondiale, primele 22 sînt state, iar pe cea de-a 23-a poziţie se află General Motors, chiar în faţa Danemarcei, iar pe locul 26 Ford Motors, chiar în faţa Norvegiei! Principalele 200 de grupuri mondiale reprezintă 30% din activitatea economică planetară”. 100 de întreprinderi mondializate impun legea lor economiei globului, scria şi publicaţia „Liberation”, în 28 septembrie 1999. Cifra lor de afaceri colectivă, în 1998, este de 2.100 miliarde de dolari, o dată şi jumătate PIB-ul Franţei. Aceste 100 de grupuri deţin active de 1800 miliarde de dolari în afara ţărilor lor de origine şi au peste 6 milioane de angajaţi în lume. Primele 500 de grupuri mondiale reprezintă 70% din comerţul mondial legal! La rîndul lor, Mario Balint şi Raico Cornea, în cartea „Primul război al mileniului” (op.cit. pp. 229-232), atarg atenţia asupra discrepanţelor generate de globalizare. „80% din întreaga tehnologie planetară este gestionată de 20% din statele şi populaţia planetei. Rata demografică este, în schimb, net în defavoarea statelor bogate. Populaţia ţărilor sărace creşte de 3 ori mai repede şi este tot mai tînără, în timp ce Vestul se împuţinează şi îmbătrîneşte, ceea ce duce la mari dezechilibre pe piaţa muncii şi a asigurărilor sociale. Emigranţilor economici li se alăturau, în anul 2001, potrivit raportului UNHCR, 22,3 milioane de refugiaţi. Tot la începutul anului 2001, penuria alimentară afecta 33 de ţări şi peste 60 de milioane de persoane necesitau „urgenţă alimentară”, potrivit FAO. Acelaşi raport arăta că mai mult de 30% din populaţia globului suferă de malnutriţie. 826 de milioane de persoane subalimantate sînt expuse unei insecurităţi alimentare cronice. Bolile sînt şi ele prezente în tabloul global. Din cauza lipsei de iod (740 de milioane de persoane suferă de carenţe de iod!), peste 16 milioane de oameni suferă de cretinism şi peste 49,5 milioane manifestă felurite carenţe cerebrale. Lipsa fierului şi anemia afectează peste 2 miliarde(!) de persoane, iar 140 de milioane prezintă mari carenţe de vitaminare, în special Vitamina A. Lipsa acesteia duce la afecţiuni oftalmice. Rămas sin­gur şi atotstăpînitor, capitalul a abandonat reţinerile, a aruncat la coş comportamentul de tip "political correctness" şi a dat iama în zonele albe ale expansiunii sale, "înnegrindu-le" cu mare viteză şi fără a privii în jur. Părînd a fi călare pe si­tua­ţia lumii, capitalul internaţional nu se ara­tă dispus să renunţe la profit în favoarea sprijinului social planetar pe care îl lasă în grija organismelor internaţionale şi a statelor-naţiune. Este foarte posibil ca în acest secol, pe fundalul destructurării tot mai accentuate a statului-naţiune, să asistăm la confruntări între bogaţi şi săraci, între corporaţii şi organizaţii non-guvernamentale radicale, sau între statele-naţiune şi proprii cetăţeni. Împotriva săracilor, năpăstuiţi nu doar de soartă, dar şi de globalizare - nu poţi lupta nici cu arme nucleare, nici cu cele mai sofisticate tehnologii, căci săracii n-au, de fapt, ce pierde!

STATUL-NAŢIUNE ÎNTR-O LUME GLOBALĂ

În epoca globalizării, valorile fundamentale ale statului-naţiune, aşa cum îl cunoaştem azi, sînt din ce în ce mai vulnerabile. Xavier Raufer (op.cit. pag. 9) este de părere că globalizarea porneşte de la ideea diminuării importanţei statului-naţiune şi afirmă că « ordinea internaţională nu mai este una exclusiv inter-statală ». Statul-naţiune, în accepţia sa occidentală, clasică, a apărut după Revoluţia franceză. În sec. al 19-lea, naţiunea, bazată în principal pe limbă, cultură şi tradiţie comune a oferit un cadru adecvat pentru creşterea economică, securitate, stabilitate, îmbunătăţirea nivelului de trai şi afirmare în arena internaţională. După prima conflagraţie mondială a crescut numărul de state-naţiuni, fenomen amplificat prin de-colonizarea de la sfîrşitul celui de Al Doilea Război Mondial. După sfîrşitul Războiului Rece, procesul de remodelare politico-teritorială a continuat. Nu în puţine cazuri, statele-naţiuni s-au născut ca urmare a unor convulsii puternice, fapt ce a sporit insecuritatea în sistemul internaţional şi a creat impresia de anarhie. Dar, sfîrşitul Războiului Rece a făcut vizibilă şi o nouă realitate: existenţa statelor slabe sau falite care au devenit, în mod indiscutabil, cea mai importantă problemă a ordinii internaţionale. Un principiu – suveranitatea – e pe cale de a fi amendat, azi vorbindu-se tot mai pregnant despre „suveranitate limitată” sau „asistată” . Acesta este un discurs 100% globalist, într-o lume în care, mare parte din suveranitatea statelor-naţiune a fost transferată spre organisme pan-statale, de tipul UE , ONU, NATO. Aceste organisme pan-statale adoptă reguli şi legi internaţionale impuse de noile realităţi economico-sociale, generate, la rîndul lor, de intervenţia globală a actorilor non-statali. Regulile astfel adoptate sînt impuse statelor-naţiune care, pe deoparte pierd din suveranitate, iar pe de alta sînt « colonizate » de actorii non-statali ai globalizării, fără a putea să se apere. Globalizarea produce turbulenţe în ambele sensuri, este de părere Ionel Nicu Sava, în lucrarea STUDII DE SECURITATE (ed. Centrul Român pentru Studii Regionale, 2005, pag. 131) : în jos, către statele-naţiune şi în sus către societatea internaţională. Ea împinge unele state să preia responsabilităţi globale, în timp ce altele sînt deposedate de atributele suveranităţii. Ea creează noi structuri internaţionale sau le forţează pe cele existente să preia mai multe sarcini decît pot duce în prezent, accelerează relaţiile dintre societăţi şi economii, dintre zone şi regiuni ale lumii. Prin globalizare, statele-naţiune încep să aibă responsabilităţi externe suplimentare, în condiţiile în care o parte din atribuţiunile lor interne sînt diminuate. Cu alte cuvinte, statele sînt chemate să se implice în stabilitatea şi securitatea internaţională. Statele slabe nu asigură un nivel adecvat de securitate pe plan intern, suveranitatea lor este limitată, iar vulnerabilitatea lor la ameninţările politice este deosebit de crescută. Resentimentele populaţiilor faţă de stat cresc. Fără sprijin şii cooperare din afară, gestionarea unor probleme de bază, altă dată pe deplin rezolvabile, devine imposibilă. În ultimii ani, s-au modificat radical coordonatele geo-strategiei şi geopoliticii, lumea bipolară făcînd loc unui univers fragmentar în care se „nasc” şi „renasc” antagonisme de toate categoriile. Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU, scrie, în studiul amintit deja, citînd « un mare analist al lumii de azi şi al „valurilor” prin care a trecut omenirea »: „Folosirea violenţei ca sursă de putere nu va dispărea prea curînd. Studenţii şi protestatarii încă vor fi împuşcaţi în pieţe, prin toată lumea. Armatele vor continua să duduie peste graniţe. Guvernele vor aplica în continuare forţa atunci cînd îşi închipuie că acest lucru serveşte scopurilor lor. Statul nu va renunţa niciodată la puşcă.” James Rosenau (Turbulence in World Politics. A Theory of Change and Continuity, Princeton University Press, 1990), citat de conf. George Cristian Maior, defineşte impactul globalizării prin transformarea structurală a sistemului internaţional, dintr-un model centrat pe relaţiile interstatale într-unul multicentric în sensul distribuirii pe mai multe niveluri a relaţiilor de autoritate şi putere. Rosenau subliniază că procesul de globalizare implică simultaneitatea şi inter-cauzalitatea unor procese contradictorii – de integrare versus fragmentare, centralizare versus descentralizare şi regionalizare. Aceste polarizări creează tensiuni inerente între cupluri de procese: globalizarea relaţiilor implică în subsidiar anumite fenomene de localism/localizare, tensiuni între centru şi periferie, comunitarism şi cosmopolism, culturi şi subculturi, state şi pieţe, etc.

TRIBALISM, REVOLTĂ, TERORISM

Aşa cum amintea Ionel Nicu Sava (op.cit. pp. 100-142), globalizarea generează fragmentarea, care este sursă de instabilitate şi insecuritate. Ideea că mai multă civilizaţie, exportată prin globalizare, înseamnă mai multă pace, este dificil de susţinut. Din 1945 pînă în 2000 lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război! Între 1945 – 2005 s-au înregistrat 132 de războaie. Numai 7 dintre ele s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor în urma negocierilor şi 38 cu medierea unei terţe părţi. Statele puternice sînt considerate exportatoare de securitate, iar statele slabe, furnizoare de insecuritate. Ceea ce au în comun aceste state slabe, este nivelul ridicat de riscuri interne, care, oricînd se pot transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă, teama de pierdere a identităţii. Identităţile societale ţin de limbă, tradiţii, religie, cultură locală, mituri şi simboluri, motiv pentru care manifestă o puternică sensibilitate la ameninţările de orice fel. Franţa, de exemplu, consideră necesar să se protejeze în faţa culturii Coca-Cola (SAVA, Ionel, Nicu, STUDII DE SECURITATE, Ed. Centrul Român de Studii Regionale, 2005, pag. 194). Cultura fast-food este percepută de Italia ca o ameninţare. S.P. Huntington remarca încă din 2004 că „elitele se desnaţionalizează şi devin din ce în ce mai globale, în timp ce populaţia se renaţionalizează şi devine din ce în ce mai locală (Who Are We: The Challenges to Americas National Identity, Ed. Simon and Schuster, New York, 2004). Firesc, globalizarea culturii corporatiste generează o localizare a culturii tradiţionale şi o resuscitare a vechilor identităţi. În aceste condiţii, persoanele se reorientează către familie sau grup, care-i poate oferi siguranţa identităţii şi a zilei de mîine, ca urmare a unui instinct de conservare care le avertizează asupra fenomenului reprezentat de suprastructurile simbolice globale. Teama de dispariţie conduce, inevitabil, la revoltă, îndreptată spre elitele globale sau spre statul-naţiune, perceput ca incapabil să asigure protecţia propriei identităţi sau valori, sau a stabilităţii economice (în condiţiile în care posibilitatea statului de a acţiona împotriva măsurilor luate de corporaţii pe teritoriul său devin din ce în ce mai reduse). Revoltele se pot radicaliza şi, de multe ori, se transformă în elemente de terorism, mai ales în asociere cu delincvenţa, crima organizată, corupţia, traficul de bunuri şi persoane, ce afectează, deopotrivă grupurile neo-tribale, dar şi capacitatea societăţilor de a derula relaţii sociale normale, pozitive. De la găştile de cartier, la gherila urbană sau grupările teroriste, nu e decît un pas! Asociate cu rate înalte ale divorţului, avortului, sărăciei, alcoolismului, aceste fenomene sînt expresia a ceea ce se numeşte anomie socială şi reprezintă o criză societală generalizată. Potrivit lui Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 277), „din punct de vedere al securităţii societale, terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat”, statul-naţiune incapabil să apere organizaţia de efectele globalizării. Cauzele terorismului sînt complexe. Petre Otu, în prefaţa cărţii lui Xavier Raufer (op.cit. pag.12), reţine, în primul rînd, sporirea considerabilă a inegalităţii în rîndul populaţiei şi societăţilor. „Practic, avem de-a face cu o inegalitate globală, de o parte acumulîndu-se bogăţie, de cealaltă parte sărăcia. (...) La aceasta se mai adaugă adîncirea divergenţelor etnice, religioase şi a conflictelor ideologice rămase nerezolvate şi care înveninează sistemul internaţional, proliferînd adesea în conflicte violente, inclusiv războaie civile. (...) Mai trebuie luate în calcul şi alte elemente: supraaglomerarea unor localităţi, crearea acelor megalopolisuri care determină explozia violenţei; răspîndirea cazurilor de incompatibilitate lingvistică, culturală şi de civilizaţie, cauzate de exodul în ţările bogate a unor valuri de emigranţi din ţările sărace”, ce formează grupuri şi comunităţi închise, inadaptate şi mereu în conflict cu majoritatea. Şi Florentin Scaleţchi analizează, în studiul SECURITATE COMUNITARĂ ŞI TERORISM, cauzele fenomenului terorist la nivelul grupurilor. Este deosebit de important ca orice fenomen social nociv să fie combătut şi eradicat prin studierea şi eliminarea cauzelor care l-au generat sau îl întreţin. În legătură cu flagelul terorismului contemporan, se impune constatarea că, analizînd rezultatele nenumăratelor reuniuni, întîlniri, conferinţe şi alte manifestări internaţionale în domeniu, inclusiv dezbaterile în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, se evidenţiază faptul că preocupările pe marginea cunoaşterii şi combaterii factorilor care generează terorismul nu au dus la un rezultat definitoriu; acelaşi lucru se desprinde şi din parcurgerea numeroaselor materiale sociologice, politice, militare sau de altă natură consacrate terorismului. Se poate ajunge la situaţia în care anumiţi indivizi, dintr-o societate respectabilă să devină terorişti notorii. Motivele acestor "întoarceri", "răsturnare de valori", pot fi interne şi externe. Pe plan intern, terorismul are foarte multe cauze care rezidă în principiu în:
- inegalitatea socială; polarizarea bogăţiei şi a sărăciei;
- aroganţa puterii;
- ura celui slab faţă de cel puternic, izvorîtă din negarea ordinii existente pe care cel slab o consideră nedreaptă;
- proliferarea disperării;
- exercitarea de către cel puternic a unor presiuni şi acţiuni pe care cel slab le consideră a fi teroriste;
- incompatibilităţi grave în perceperea sistemelor de valori;
- existenţa unor tensiuni, convingeri şi prejudecăţi care cer un alt proiect de aşezare a lumii;

Iată, cîte motive ar avea Traian Băsescu să se teamă! Temele de mai sus, deşi sînt desprinse din lucrări de specialitate, ele sînt opera recentă a fostului guvern prezidenţial.

Astăzi, ameninţările societale se globalizează din cauza deplasării producţiei peste graniţele locale şi, ca urmare, sînt generate evenimente globale neprevăzute de natură, uneori, supranaţională. Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 291) afirmă că aceste „evenimente sociale neprevăzute şi nedorite prezintă un potenţial disruptiv însemnat”. Unul dintre acestea îl reprezintă şomajul de masă în Lumea a Treia, mediu propice pentru înflorirea crimei organizate. Şi să nu uităm, 80% din populaţia planetei simte globalizarea ca pe un jug, ca pe un nou colonialism! Soluţia de supravieţuire, întrevăzută de unii comentatori (BMTF), şi despre care am mai amintit în acest text este crearea de ZONE VERZI! Am trăit şi lucrat o perioadă de timp în GREEN ZONE dein Baghdad. Conform informaţiilor din ultimele zile, Baghdadul întreg vrea să se transforme într-o zonă verde! Israelul este o ZONĂ VERDE puternic securizată! Unii specialişti afirmă că dacă programul de redresare a Greciei va eşua, haosul "controlat" din sudul Europei va determina apariţia pe hartă a noilor ORAŞE STAT ale Mileniului 3, de fapt zonele verzi despre care vorbesc. România NU ESTE DEPARTE! Dar, dacă stau şi mă gîndesc bine, tare mi-aş dori să trăiesc într-un nou oraş-stat-cetate!

Bibliografie:

http://www.timesonline.co.uk
Balint, Mario şi Cornea Raico: PRIMUL RĂZBOI AL MILENIULUI , Ed. Augusta, 2001
Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU : CRIZA, ACTORII GLOBALI ŞI NOUA ORDINE ; GESTIONAREA SITUAŢIILOR CRITICE - vulnerabilităţi şi riscuri .
Xavier Raufer: „Cele 13 capcane ale haosului mondial”, Ed. Corint, 2004
Ionel Nicu Sava : STUDII DE SECURITATE (ed. Centrul Român pentru Studii Regionale, 2005
S.P. Huntington: Who Are We: The Challenges to Americas National Identity, Ed. Simon and Schuster, New York, 2004

marți, 28 august 2012

PROIECTUL DE 100 DE ANI

Eşecul USL în lupta cu Traian Băsescu reprezintă, de fapt, nivelul de succes al disputei politice şi de suveranitate care a existat întotdeauna în ultimele 300 de ani între Europa Centrală şi de Vest şi Barbaria, ulterior Principatele Dunărene, România Mică sau "Cordonul Sanitar" al Europei împotriva Rusiei Ţariste sau Bolşevice, după caz! Aruncarea peste gard a "principelui" Băsescu nu a avut susţinerea "democraţiilor europene", în fapt a grupurilor de interese economice pe care le slujeşte Traian Băsescu, de la Oceanul Atlantic la Urali! Cînd acest personaj nu va mai fi de folos, el va fi exilat întocmai ca Vodă Cuza, un boieraş din linia a doua care a trăit cu iluzia că a condus o ţară!

Am asistat, la un moment dat, la o expunere mai non-conformistă a Guvernatorului Băncii Naţionale, pe mai multe teme din care, nefiind specialist, am reţinut două dintre ele (a doua o voi expune mai tîrziu!): la acest moment, peste România se închid ca nişte falduri grele, trei cicluri economice şi financiare. Şi asta e de rău, pentru că la fel ca la alinierea planetelor, din acest punct discutăm doar despre variabile, impredictibilitate şi nesiguranţă, iar riscurile, ameninţările şi vulnerabilităţile se modifică cu o viteză uluitoare. Închiderea ciclului de 100 de ani poate marca începutul sau sfîrşitul unui proiect. Şi cum ultimul proiect politic al României s-a derulat în urmă cu 92 de ani, cînd, la 1918 România a devenit STAT, este de presupus că vîltoarea în care am fost cuprinşi va destructura ţara pe care mulţi şi-o doresc în genunchi. Premisele există! Uitaţi-vă pe ferestre! Optimiştii spun, însă, că astfel de învolburări sociale sînt normale şi ciclice la nivelul societăţii. Constantin Argentoianu spunea, la vremea aceea, că TOŢI MOR DE GRIJA EUROPEI! UNII SÎNT FILO-GERMANI, ALŢII FILO-FRANCEZI, NICI UNUL NU E FILO-ROMÂN!!! Identic! Deci, încă o dovadă că istoria se repetă!

Guvernatorul mi-a confirmat şi o afirmaţie făcută chiar pe acest blog: perioada caldă, a vacanţei, S-A TERMINAT! Cei 20 de ani buni, calzi, calmi şi prosperi au luat sfîrşit, următorii 20, poate, fiind imprevizibili, spartani, tumultuoşi, de temut. În loc să intrăm pregătiţi de confruntarea istorică ce ne aşteaptă, România pare mai divizată decît oricînd. Societatea, puternic lovită de circul politic, de tăierile de salarii, pensii, subvenţii, alocaţii etc se zbate să supravieţuiască pe principul: "scapă cine poate"! Problema istorică a disciplinei financiare, împreună cu o guvernare incredibilă au creat cocktailul mortal pentru coeziunea socială. "Dacă guvernarea ar fi credibilă nu ar fi nevoie de tăieri", spunea Guverntorul, într-o afirmaţie semi-oficială! Cu alte cuvinte, faptul că finanţatorii externi NU dădeau două cepe degerate pe Emil Boc şi pe "tatăl" său de la Cotroceni, este cauza tăierilor reducerilor aberante prin tăieri de pensii şi salarii. Pe de altă parte, este la fel de adevărat, că o birocraţie consolidată sufocă orice tendinţă de schimbare şi modernizare a statului. E la fel ca în timpul revoluţiei industriale din Anglia!

Spuneam că ne aflăm la marginea Vortexului economic şi politic global. Harta geopolitica a secolului XXI, susţine că echilibrul geopolitic se va decide tot pe baza barilului de petrol. Aurul negru pare menit să fie în continuare principala miză pe termen lung şi adevărat sursă a puterii în lume. Ansalone,de exemplu, susţine că, regiunea geopolitică ce se întinde din Caucaz pînă la graniţele cu China va fi o zonă cheie în următoarele decenii. Miza aflată in joc o constituie, în cea mai mare măsura, posibilitatea de a accede la vastele zăcăminte de hidrocarburi ale unor ţari din regiune precum Kazahstanul, dar şi Turkmenistanul şi Uzbekistanul. Regiunea cuprinde ţări importante pentru scenariul geopolitic al secolului XXI: Rusia, care încearcă să-şi redefinească rolul de putere la nivel mondial, Turcia "cal troian" între Occident şi Orient, România şi Bulgaria, piloni de stabilitate în zona extinsă a Mării Negre - dar fără un proiect propriu, Armenia, Azerbaidjan şi Georgia - state caucaziene aflate pe drumul marilor trasee energetice - sau Ukraina, ţară împărţită între tendinţe pro-occidentale şi pro-ruse. Sînt deja numeroase puterile, începînd cu China, care manifestă interes pentru stabilirea unor relaţii diplomatice şi comerciale foarte strînse cu ţările din zonă pentru a-şi garanta rezerva energetica atît de esenţială pentru dezvoltarea lor economică!

Rusia îşi are propriile interese! China este definită drept imperiu al hardware-ului, şi nu întîmplător este considerată "fabrica lumii". Chinezii au investiţii în Africa şi America Latina şi relaţii politice bune cu lideri din aceste zone, iar în urmă cu două zile, economistul şef al Băncii Naţionale Chineze a avertizat că în maxim doi ani dolarul american se va prăbuşi! Companiile chineze extrag petrol, exportă sau construiesc fabrici şi străzi în Angola, Gabon, Sudan, Africa de Sud. Politica chineză include inclusiv pregătirea unei elite africane pregătite în China: 10.000 de studenţi africani studiază în universităţi chineze în fiecare an, ceea ce-mi aminteşte de politica Şcolii de la Chicago faţă de America Latină la jumătatea secolului trecut! Din 15 miliarde de dolari investiţi în Africa anul trecut, aproape 1 miliard au fost investiţii chineze, China avînd relaţii diplomatice cu 47 din cele 53 de ţări de pe continentul negru. Tot ce cere China este recunoaşterea drepturilor sale asupra Taiwanului şi undă verde pentru investiţii chineze şi comerţ. Cum secolul XXI are mari şanse să redescopere continentul negru, China pare să deţină un avantaj important.

În Sudul Americilor, Brazilia, definită ”imperiul verde-aur”, investeşte în biocombustibili, alături de SUA producînd 70% din etanolul mondial. Iranul, altă naţiune tînără ce vine în forţă pentru a schimba faţa lumii pe care o cunoaştem.

Aşa cum scîrţîie astăzi, cu un euro ce pare să mai aibă cel mult doi ani de trăit!, UE va fi o putere de eşalon secund, predispusă la crize interne, încercuită, din punct de vedere geopolitic, de puteri mai mari şi predispusă la dependenţă în raport cu vecinii mai puternici. Uniunea Europeană va cunoaşte tendinţe de fragmentare internă. Un pericol de acest fel vine tocmai din România!

Aflată la frontiera dintre lumi, "cordon sanitar" al Europei "civilizate" de la naşterea sa, exact în ochiul ciclonului, blestemată, parcă, cu o clasă politică hulpavă şi provincială, România a dezvoltat în ultimii ani, tradiţional, proiecte individuale şi nu naţionale, iar coeziunea NAŢIONALĂ a statului şi naţiunii s-a redus îngrijorător. Academicianul Florin Constantiniu spunea că "Un popor de oi naşte un guvern de lupi", cu adresabilitate directă la guvernul condus de Boc şi păstorit de Traian Băsescu, acelaşi pe care Mugur Isărescu a lipit eticheta mai-sus amintită! Lipsa de reacţie a societăţii româneşti (unii analişti europeni ne numesc chiar "plantele agăţătoare ale Comunităţii Europene") este determinată, în principal, de doi factori: globalizarea elitelor şi narcotizarea media. Există o mare fisură între elite şi societate. După P.S. Huntington (Who Are We: The Challenges to Americas National Identity, Simon and Schuster, New York, 2004) elitele se deznaţionalizează şi devin din ce în ce mai globale, în timp ce populaţia se renaţionalizează şi devine din ce în ce mai locală. Globalizarea culturii capitaliste generează o localizare a culturii tradiţionale, ceea ce reprezintă o resuscitare a vechilor identităţi regionale (I.N. Sava, Studii de securitate, pag.195, Centrul român de studii regionale, 2005). Toate ţările Europei de Est urmează un pattern de renaştere a identităţii ca o formă - de cele mai multe ori involuntară! - de apărare în faţa formelor occidentale considerate fără substanţă.

În ultimii ani auzim cu obstinaţie că avem nevoie de un alt tip de stat! Statul social trebuie ucis şi transformat. În ce? Nu ne spune nimeni! Se pare că, din punctul de vedere al respectării legilor şi documentelor fundamentale ale unei ţări, Statul Român A EŞUAT în ultimii 20 de ani în actul de guvernare al ţării! DEoarece starea de sărăcie a societăţii a crescut exponenţial în ultimii ani, pot spune, fără să greşesc foarte mult, că DECIDENTUL POLITIC a eşuat categoric în misiunea sa faţă de cetăţenii ţării! Sigur, toate nevoile sociale ale societăţii ar trebui rezolvate de STATUL BUNĂSTĂRII, un concept total străin lui Traian Băsescu. Conform unei definiţii, Statul bunăstării „este un stat în care puterea este folosită în mod deliberat (prin politică şi administraţie) în efortul de a modifica jocul forţelor de piaţă în cel puţin trei direcţii: (1) garantarea unui venit minim indivizilor şi familiilor, independent de valoarea de piaţă a muncii sau a proprietăţii lor; (2) prin limitarea insecurităţii pe calea sprijinirii indivizilor şi familiilor pentru a face faţă anumitor „contingenţe sociale” (de exemplu boală, bătrîneţe, şomaj) care altfel ar conduce la crize personale sau familiale; (3) garantînd tuturor cetăţenilor, fără deosebire de status şi clasă, cele mai înalte standarde existente în cadrul unei game acceptate de servicii sociale” (Asa Briggs, 1961). Esenţa statului bunăstării constă în "existenţa unor standarde minime protejate de guvern în privinţa venitului, nutriţiei, sănătăţii, locuinţei şi educaţiei, asigurate fiecărui cetăţean ca drept politic şi nu ca un act de caritate" (Wilenski, 1875). Aşadar, din punct de vedere social-economic, securitatea este un sentiment, sau acţiune, de solidaritate economică şi socială comunitară a celor bogaţi cu cei săraci, cu recunoaşterea pericolului potenţial pe care îl reprezintă "bomba subdezvoltării". Demersul social-economic reprezintă suportul paşnic al securităţii (Gheorghe Nicolaescu, "Gestionarea crizelor politico-militare", Ed. TopForm, 2003). O naţiune se află în stare de securitate dacă dezvoltă capacităţi eficiente de gestionare a necesităţilor sociale şi este capabilă să prevină implicarea excesivă a ideologiilor în procesele sociale organizate (Ghe. Nicolaescu, op.cit.).

Sigur, se poate spune că actuala criză economică, din care nici măcar Europa Socială nu poate ieşi, impune ca în România conceptul economic social de piaţă să fie modificat prin prisma Şcolii economice de la Chicago! În Articolul 135(2), din Constituţie se spune că: Statul trebuie sa asigure: b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară; c) stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecţia dreptului de autor; d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional; f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii. Se poate spune că, din nou, Constituţia este încălcată, fapt ce generează riscuri suplimentare. Riscurile şi ameninţările la adresa securităţii naţionale pot fi amplificate de existenta unor vulnerabilităţi şi disfunctionalităţi, între care următoarele fenomene sînt generatoare de preocupări sau pericole: -dependenţa accentuată de unele resurse vitale greu accesibile (gaz), -tendinţele negative persistente în plan demografic şi migraţia masivă; - nivelul ridicat al stării de insecuritate socială, persistenţa stării de sărăcie cronică şi accentuarea diferenţelor sociale; -proporţia redusă, fragmentarea şi rolul insuficient al clasei de mijloc în organizarea vieţii economico-sociale;- fragilitatea spiritului civic şi a solidarităţii civice; - infrastructura slab dezvoltată şi insuficient protejată; -starea precară şi eficienţa redusă a sistemului de asigurare a sănătăţii populaţiei; -carenţele organizatorice, insuficienţa resurselor şi dificultăţile de adaptare a sistemului de învăţămînt la cerinţele societăţii; -organizarea inadecvată şi precaritatea resurselor alocate pentru managementul situaţiilor de criză; -angajarea insuficientă a societăţii civile în dezbaterea şi soluţionarea problemelor de securitate.

Dacă la toate aceste vulnerabilităţi mai adaug şi viitoarea regionalizare a ţării, pot să spun că premisele pentru divizarea României sînt create! Din păcate, ciclul geopolitic de 100 de ani, pare să se încheie. Poate chiar în mandatul actualului preşedinte! Spre uimirea, disperarea şi revolta celor care mai cred în România Mare!

joi, 23 august 2012

MERKEL NU DERANJEAZĂ RUSIA ÎN MOLDOVA


Cancelarul german Angela Merkel a descins miercuri la Chişinău, ca într-o ţară din lumea a treia: cu promisiuni, laude şi mici mărgele colorate. Într-o conferinţă de presă comună cu premierul Vlad Filat, Doamna de Fier, muiată de insuccesele din ultima vreme, la ea acasă, s-a gîndit că e momentul să bifeze un succes extern şi a venit în Moldova, declarînd că Republica are o perspectivă europeană, potrivit Unimedia. De asemenea, Merkel a afirmat, referitor la rezolvarea conflictului transnistrean, că formatul "5+2 este cel mai potrivit pentru negocieri", adică Rusia să scrie muzica şi să dirijeze orchestra de cameră că, oricum, soarta lui Traian e oareşcum ambiguă…

Trec peste obsesia istorică de azi, 71 de ani de la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, cu o remarcă "na pasaşok": de ce se "fibrilează" unii cînd e vorba de acest Pact şi resping în totalitate, de exemplu, Tratatul de la Trianon? Sau nu-şi propun să condamne conclavul de la Niceea? Mă rog, treaba lor!

„Formatul 5+2 este cel mai potrivit pentru negocieri. Este important ca statele membre ale UE sa participe, iar impreuna cu SUA, Rusia si ceilalti sa gasim o solutie. Eu cred ca si aici trebuie sa inaintam pas cu pas, sa avem rabdare, sa nu uitam ca acest proces nu e terminat, nici Europa nu trebuie sa uite de acest conflict. Acum avem nevoie de mai multa mobilitate, comunicare mai usoara, calatorii fara bariere pentru oameni”, spunea Cancelarul Merkel la Chişinău, miercuri.  Dacă îşi mai aduce aminte cineva, la conferinţa de presă comună de la Iaşi, cu Vladimir Filat, din urmă cu doi ani, parcă, Traian Băsescu a vorbit slobod, interesant şi năucitor pentru observatorii politici ai spaţiului răsăritean. „Ocupaţia rusă a Moldovei îi ameninţă integritatea teritorială", a rostit preşedintele român! „România are interesul ca Republica Moldova să îşi redobîndească integritatea teritorială, iar interesul nostru este legat de lucrurile în care credem. Credem că nici unui stat nu i se poate ocupa o parte din teritoriu‘‘, a declarat Băsescu, într-o contradicţie „de viziune” cu „şefa de la Berlin”! Pe fond, declaraţiile şefului statului român sînt corecte! Numai că, ele se pot aplica şi în cazul Tratatului de la Trianon. Sau a Declaraţiei Balfour. Sau a tratatelor internaţionale de după Războiul de 6 zile şi statutul Înălţimilor Golan, de exemplu. Ca să nu mai vorbesc de Tibet! Singura problemă este că România, extrem de vocală şi iritantă, nu are nici o pîrghie internaţională prin care să ajute la reglementarea paşnică a diferendului transnistrean, nici în formatul de negociere extins, nici în vreun organism internaţional care ar putea impune ceva pe teritoriul auto-proclamatei Republici Moldoveneşti Nistrene, care amuş face 22 de ani de existenţă! Vocalizele astea răguşite, specifice lui Băsescu, nu fac decît să irite urechile Vestului şi Estului, dopotrivă. „Se poate specula la nesfîrşit pe tema «ocupaţiei ruse» din motive propagandistice, chiar şi asumînd rolul de apărător al suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Moldovei‘‘, a spus purtătorul de cuvînt al Ministerului rus de Externe, Andrei Nesterenko, potrivit agenţiei ruse Interfax.

Din punctul meu de vedere, este improbabil ca Rusia să cedeze vreodată Transnistria Republicii Moldova şi să îşi retragă trupele. Mai mult, actualul format de negociere 5+2 (Rusia, Ucraina, OSCE, SUA, UE + Moldova şi Transnistria) este dezechilibrat în favoarea Transnistriei în măsura în care UE şi SUA sînt mai curînd observatori, iar România nu este dorită ca parte a procesului, nici de ruşi, nici de americani. În aceste condiţii, România nu are nici o carte de jucat care să modifice actuala situaţie, iar  Uniunea Europeană, prin vocea Angelei Merkel, tocma s-a exprimat pentru formatul mult hulit!

În condiţiile date, declaraţiile agresive la adresa Rusiei, făcute periodic de preşedintele Băsescu fac parte din acelaşi stil emoţional de a face politică externă, stil abandonat, spun istoricii, la ieşirea din Epoca de piatră şi intrarea în Epoca Bronzului! Dacă Băse nu e agent de influenţă rus, atunci, cu siguranţă, e periculos pentru politica externă a României! Merkel confirmă, la Chişinău, această afirmaţie!

marți, 21 august 2012

REPORTER XXI

Pe 23 august, împreună cu Directia Judeteana pentru Sport şi Tineret Caraş-Severin, Grupul pentru Securitate şi Democraţie, susţine, în tabăra de la Râul Alb, un nou atelier HEST pentru jurnalişti în situaţii excepţionale. Atelierul este prilejuit de Tabăra Naţională de Jurnalism, REPORTER XXI.

E clasic, deja, şi predictibil, dar pe principiul repetiţia e mama "studiorum": "ce mic, negru, urît şi bate la uşă? Viitorul"! Evident, ghicitoarea asta o spun de cîţiva ani, în debutul cursurilor HEST, dar şi în articole, la TV, sau, ori de cîte ori vreau să par mai inteligent decît sînt! Din păcate, statisticile îmi confirmă ideile puţine şi fixe. Dacă în materie de revolte sociale, zilele prime din ianuarie sînt "o bucurie pentru profesionişti" (sic!), în materie de dezastre naturale şi acoperirea acestora, fiecare bilanţ este unul venit să sprijine efortul meu de 5 ani. În ultimii ani, aproape 2000 de jurnalişti şi lucrători media au fost ucişi în timp ce-şi făceau datoria. Ei au murit pentru că ceea ce au spus sau au scris a deranjat pe cineva, pentru că investigau ceea ce nu se dorea a fi investigat, pentru că anumite persoane nu agreează jurnaliştii sau pur şi simplu pentru că se aflau la locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Cînd subiectul reportajelor îl constituie războaiele, conflictele civile, revoltele sociale sau situaţiile de urgenţă riscurile cresc şi unii jurnalişti îşi pierd viaţa. Fiecare deces reprezintă o tragedie pentru prieteni şi familie, dar şi o risipă de talent. De asemenea, se vorbeşte mai puţin despre cei care sunt afectaţi fizic şi psihic, fără posibilitatea de a mai profesa jurnalismul.

Inundaţiile, alunecările de teren, accidentele chimice, pot schimba viaţa a mii de oameni în cîteva clipe. În aceste situaţii, comportamentul uman suferă modificări radicale şi bruşte, iar jurnalistul este pus în faţa unor situaţii extreme. În cazul situaţiilor de urgenţă: Colaboraţi direct şi nemijlocit cu biroul de ralaţii publice şi presă al Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă din raza de acţiune. Respectaţi semnalistica afişată de ofiţerii de specialitate. Există posibilitatea să pătrundeţi, fără protecţie, în raioane contaminate chimic. Organizaţi-vă în „media-pool”-uri pentru a facilita transportul pe uscat sau pe apă spre zonele sinistrate. Nu blocaţi căile de acces spre taberele de refugiaţi. Organizaţi-vă munca în aşa fel încît să nu blocaţi acţiunile de salvare. Puteţi deveni victime! Este important să amintesc că din cei aproape 2000 de jurnalişti ucişi începînd cu 1990, mai mult de 90% s-au născut şi au crescut în locurile în care au fost ucişi. Majoritatea celor care cad victime sunt corespondenţi locali şi nu străini. Cînd victima este un jurnalist care lucrează în propria comunitate ştirea are un impact minim în afara acestui loc. Jurnaliştii locali sunt expuşi unor riscuri mai mari deoarece ei continuă să trăiască în locurile de unde au transmis, neputînd să părăsească zona după ce şi-au încheiat documentarea. 70 % dintre victime sunt freelancer. Aceştia nu beneficiază de asigurare, echipamentul sau sprijinul pe care le au corespondenţii internaţionali, angajaţi ai unor reţele de media consacrate şi este puţin probabil ca ei să fi participat la un curs de pregătire. Unele echipe internaţionale obioşnuiesc chiar să angajeze jurnalişti locali care să-şi asume riscurile în locul lor, fără a le asigura aceeaşi protecţie ca în cazul propriului personal. Siguranţa este o calitate, un bun de preţ, nu o obligaţie. Menirea jurnalistului este aceea de a relata un eveniment, nu de a deveni el însuşi evenimentul. Un jurnalist care se expune inutil unui risc se comportă într-un mod neprofesional, împiedicînd relatarea evenimentelor sau vizionarea imaginilor.

Despre Grupul pentru Securitate şi Democraţie şi HEST

GSD este o organizaţie non-guvernamentală ce-şi propune să asigure sprijin şi să dezvolte programe pentru jurnalişti şi lucrători media, inclusiv corespondenţii independenţi, în special în regiunile de conflict, să organizeze cursuri de iniţiere în meseria de jurnalist şi de pregătire pentru jurnaliştii profesionişti care doresc să lucreze în medii ostile, dar şi să înfiinţeze şi să coordoneze un centru de presă şi o forţă de reacţie rapidă pentru jurnaliştii aflaţi în situaţii de urgenţă.
Scopul atelierului HEST este de a-i învăţa pe jurnalişti să evalueze riscul şi să se comporte corespunzător în cazul conştientizării unui pericol. Se urmăreşte sporirea capacităţii jurnaliştilor de a lua decizii, nu substituirea acesteia. Este esenţial ca intervenţiile umanitare în cazul unor calamităţi naturale să fie realizate în mod profesional, parcurgînd anumite etape pentru a creşte eficienţa (a acorda ajutor celor mai afectaţi, în bunuri, de care au nevoie reală) şi a minimaliza pierderile de resurse.

Dezastrul natural nu te anunţă. Te ia pe nepregătite! Totuşi, un om prevenit este pe jumătate salvat. De aceea, responsabilitatea presei faţă de o comunitate, în cazul unui dezastru natural, începe cu mult înainte de producerea acestuia. În faza pre-dezastru, atunci cînd se derulează acţiunile de prevenire, realizate de reporterul specializat în colaborare cu ofiţerul de relaţii publice şi compartimentul de prevenire din cadrul Inspectoratelor pentru Situaţii de Urgenţă.

ALTE DETALII, SFATURI, DISCUŢII, LA ATELIERUL HEST DIN 23 AUGUST 2012, DE LA RÂUL ALB.

miercuri, 15 august 2012

DE BĂSIFICAREA


Cînd a ajuns la Baghdad, în 2003, imediat după ce Generalul Gardner şi-a îndeplinit misiunea, Paul Bremer al 3-lea, a început procesul de „de baasificare”, adică de eliminare din structurile statale, cu riscul declanşării insurgenţei, a membrilor Partidului BAAS, aflat la putere în preioada preşedinţiei Raisului Saddam Hussein. Procesul a fost dureros, dar s-a făcut urgent. Statul român actual este o construcţie babilonică! De la căderea regimului comunist, vorbim extrem de mult şi, mai ales, TARE, despre igienizarea civică, despre selecţia negativă, despre igienizarea morală a politicii şi economiei româneşti. De făcut am făcut însă... nimic! Am perpetuat aceleaşi tipare, reguli şi practici incorecte, pe care le-am perfecţionat şi cizelat. Liderii tineri au "furat" de la cei bătrîni şmecheria, aroganţa, dorinţa de putere. Au aşezat întreg acest model pe... NIMIC! Nivelul intelectual al generaţiei de politicieni 70-80 este mult mai scăzut decît al celor născuţi în 1960, de exemplu! Şi acest lucru se vede! Am permis să ni se fure naţiunea de o gaşcă de nenorociţi. Am permis să plătim şpagă sau să copiem la examene, fără să vedem că, încetul cu încetul, nu mai semănăm demult cu un stat, cu un popor, ci cu o colonie şi o populaţie. Sîntem ORBI! Sîntem în culpă, noi, românii, care nu am reuşit să ne mobilizăm şi să reactivăm mişcarea intelectuală, civică şi profesională autentică care să mobilizeze mişcarea politică reformatoare. Din prea mult egoism am dat prea puţin acestei naţiuni din ştiinţa şi munca noastră. "Ce face statul pentru mine?", este întrebarea românească tipică. Cheltuim o energie enormă pentru a ne plînge de milă, adorăm chiar acest comportament tipic pentru Balcani şi Orientul Mijlociu, ne fascimează propria tragedie şi nu mai avem putere, timp şi resurse pentru a ne vedea fiecare de propria viaţă. Eu cred că viitorul trebuie să ni-l facem singuri. Nu văd cum altfel decît prin asumarea atitudinii nu doar prin înjurături în barbă, ci prin mult curaj, entuziasm şi acţiune fermă a specialiştilor, a societăţii civile, a cetăţenilor care îşi doresc un altfel de stat, altfel de politicieni.

E foarte clar că, din nefericire, actualii lideri ai USL NU au fost atenţi la ce făcea Domnul Bremer prin Iraq-ul anului 2003, astfel încît experienţa de acolo nu a folosit deloc la Bucureşti şi în acest moment, războiului politic continuă în vederea diluării autorităţii instituţiilor fundamentale ale statului de drept. Eu credeam că odată cu venirea la putere, USL va declanşa o campanie de „de băsificare” urgentă a principalelor instituţii de control: parchete, DNA etc. În loc de asta, ce vedem? Anchete ca pe vreme Anei Pauker – Makovei  coordonate de aceste instituţii care au demonstrat că se pricep cel mai bine la… palmares şi la dosare politice!. Ce se întîmplă în România ultimelor luni este imaginea clasică, academică, de dicţionar a terorismului de stat. Pentru că, terorismul de stat este atunci cînd instituţiile politice, fiscale şi de forţă ale statului exercită variate tipuri de presiune ce au ca rezultat terorizarea populaţiei respectivei ţări.

Conform cărţii, terorismul este: 1980 James Adams (IRA) – ameninţarea cu violenţa în scopuri politice de către indivizi sau grupuri de indivizi, indiferent dacă acţionează pro sau contra autorităţii guvernamentale existente, cînd aceste acţiuni au intenţia de a şoca, intimida sau consterna un grup ţintă mai larg decît victimele imediate. Nu, nu face referire la Referendumul din România anului 2012! Sau: Frank C. Carlucci III, Secretar al Apărării în timpul administraţiei lui G. Bush – terorismul este în mod esenţial o tactică, o formă de luptă politică destinată atingerii unor scopuri politice. Scurt pe doi şi, vă asigur, că nu se referea la manevrele din spatele lui Băsescu sau Antonescu! Sau: Vasile Simileanu – terorismul naţional este exercitat, de la caz la caz, de grupuri teroriste formate din cetăţeni ai statului în cauză, care acţionează împotriva instituţiilor de stat, sau, dinpotrivă, de către sistemul de stat care acţionează împotriva propriilor cetăţeni. Fără comentarii! Recunoaşteţi situaţia? Pentru că terorismul este acea manifestare menită să provoace teroarea. Teroarea, conform cărţii, poate fi definită ca fiind starea de teamă şi angoasă continuă! Cum caracterizaţi ultimele luni din viaţa Dumneavoastră? România are toate semnalmentele unui stat eşuat! Cu o clasă politică rapace, ruptă total de realităţile din teren, cu instituţii inerte şi ostile cetăţeanului


Astăzi, cetăţenii României sînt victimele terorismului de stat! Există un moment în care vine scadenţa. Acel moment a venit! Astăzi, plătim factura greşelilor trecutului. Copiii noştri vor plăti, în viitor, pentru erorile guvernării din prezent. Existenţa statului clientelar nu mai are nevoie să fie dovedită în justiţie, deşi personajele sînt reale, vieţuiesc printre noi, în posturi cheie! După declaraţiile interimarului Crin Antonescu (ales cu 7000 de voturi!), constat că mascarada se apropie de sfîrşit, Domnia Sa îşi pregăteşte bagajele pentru plecarea de la Cotroceni, sau chiar din fruntea Partidului care, mare lucru să-l mai nominalizeze ca prezidenţiabil pentru 2014! Momentul de Preşedinte al lui Crin s-a consumat!

luni, 13 august 2012

DUPĂ 10 ANI...

Un militar afgan a deschis focul, din nou, asupra unor soldaţi din cadrul Forţei Internaţionale a NATO (ISAF) şi a ucis trei dintre ei, în sudul Afganistanului, a anunţat ISAF într-un comunicat, transmite AFP. Uciderea celor trei militari americani intervine în momentul sporirii atacurilor asupra întregii coaliţii. Talibanii au cerut de nenumărate ori  "uciderea" soldaţilor străini din Afganistan. "Pentru a apăra cartea sfîntă (...), trebuie să atacaţi fără frică bazele militare ale invadatorilor, convoaiele lor militare, să-i ucideţi, să-i capturaţi, să-i loviţi şi să le daţi o lecţie în aşa măsură încît să nu mai îndrăznească să insulte Sfîntul Coran", au declarat aceştia într-un comunicat transmis AFP. S-ar putea ca această strategie să reuşească...

Deunăzi, dorind să mimeze colaborarea cu Statele Unite, armata pakistaneză dădea un comunicat încercînd să se disculpe: "Teroriştii s-au organizat în provinciile Kunar şi Nuristan, cu susţinerea autorităţilor locale afghane", afirmă comunicatul armatei, ceea ce spune foarte mult despre autoritatea "Guvernului afgan" al lui Hamid Kharzai, dar şi despre capacitatea forţelor NATO de control al securităţii în regiune! DE această dată, talibanii speră într-o "insurecţie naţională" pornită chiar din capitala ţării. Sprijinul acordat luptătorilor talibani, sunniţi, este facilitat şi de faptul că populaţia Afganistanului este atît de etrogenă, încît nu se poate vorbi, cu adevărat, despre un popor Afgan în sensul clasic al cuvîntului. Nici despre stat naţional nu se poate vorbi! Probabil că cel mai nimerit termen ar fi "Confederaţie etnică" bazată pe o comuniune tribală (Tribal Commonwealth), concept promovat intens de către liderii locali, mai ales pashtuni. Hamid Karzai şi-a exprimat public intenţia de a se retrage la sfîrşitul celui de-al doilea mandat, conform Constituţiei, iar acest aspect ameliorează într-un mod foarte sensibil perspectivele politice pentru Afganistan. Karzai, aflat la conducerea Afganistanului de la sfîrşitul lui 2001, a fost reales în 2009, în urma unui scrutin marcat, potrivit comunităţii internaţionale, de fraude masive, majoritatea comise în favoarea şefului statului. Totuşi, e important de spus că dezordinea şi luptele necontenite din Afganistan au reprezentat şi reprezintă un interes important al Paqistanului, care este, de departe, cel mai interesat de perpetuarea acestui conflict. Pentru Paqistan războiul afgan, a fost o sursă importantă de venituri, influenţă politică şi "bunăvoinţă" americană. Episodul REVOLTELOR POPULARE PENTRU CORAN demonstrează fragilitatea construcţiei de securitate din Afganistan, spaţiu pe care NATO şi Statele Unite se pregătesc să-l părăsească în 2014, la fel de penibil cum au părăsit şi Vietnamul, dar şi legătura, aproape ombilicală, între Paqistan şi forţele insurgente. Situaţia actuală din Afganistan, după 10 ani de război împotriva talibanilor demonstrează, încă o dată, că recurgerea la superioritatea militară pe cîmpul de luptă nu se traduce, automat, într-un rezultat politic favorabil, iar pentru ca rezultatele din teren să fie vizibile, aria de operaţii CORECTĂ este Af-Paq-ul! Vietnamul şi, mai recent, experienţa Iraqului au demonstrat-o cu prisosinţă: marile armate ale Vestului împotmolindu-se în războiul de contrainsurgenţă!

Pentru Europa în special, dar şi pentru Statele Unite ale Americii, există o certă nostalgie pentru perioada colonială cînd intervenţia militară a fost eficientă, triumfală şi vizibilă, recompensată cu prestigiu, pieţe, şi acces la resurse. Amintiţi-vă doar de frenezia belicoasă a preşedintelui francez cu care s-a angrenat în războiul libian! Persistă în Occident ideea că trebuie să existe o modalitate de a restabili acele zile fericite la nivel mondial, în ciuda dispariţiei oficiale a statului colonial. În strînsă legătură cu acest imperialism rezidual, susţinut de globalizarea economică, persistă convingerea că puterea militară continuă să modeleze istoria lumii. În contrast cu aceste convingeri, intervenţiile militare occidentale de la începutul secolului 21 au fost întîmpinate peste tot cu o rezistenţă violentă şi perseverenţă naţională, elemente care, din punct de vedere militar, ar fi trebuit eliminate în cazul în care stabilitatea în spaţiile vizate ar fi fost restaurată şi o parte importantă a populaţiei locale ar fi fost "eliberate"! Din punct de vedere politic, însă, soluţia enunţată ar fi UN DEZASTRU! Marea greşeală făcută de către decidenţii politici din Vest, în perioada post-colonială, extrem de vizibilă, în prezent, în Afganistan şi Libia, şi deja prezentă în Iraq, este de a reuni două tipuri de situaţii de conflict. Specialiştii militari identifică corect "Sindromul Vietnam" ca fiind "războiul de contrainsurgenţă", mereu problematic, în care efortul de a realiza schimbarea de regim, pe baza unei intervenţii militare nu ţine seama, niciodată, de dinamica auto-determinării locale. Militarismul elitelor politice - tradus prin încrederea oarbă în hard power-ul militar şi dependent de acesta - trebuie ţinut departe de puterea militară, care poate fi utilizată raţional, pentru atingerea unor obiective, în anumite condiţii. De cele mai multe ori, militarismul decidenţilor politici produce o încredere supraevaluată în eficienţa puterii militare, pe care o finanţează în exces şi îi pretinde rezultate în teren, fără să ţină seama de diferenţele majore între cele două tipuri de războaie.

Aceasta pare să fie o imagine din perioada de declin a colonialismului european şi a efortului american de preluare a sarcinii de a proiecta puterea Vestului, la nivel global, în ultima jumătate de secol, pe care le trăim cu toţii. Cele două faze ale războiului din Iraq sînt elocvente. Prima fază a implicat victoria pe cîmpul de luptă, rapidă, asupra forţelor iraqiene, căderea Bagdadului şi răsturnarea statuii lui Saddam Hussein, în piaţa centrală a oraşului. George W. Bush a sărbătorit această aparentă victorie, în mai 2003, pe puntea unui portavion, vorbind trupelor americane şi arborînd banner-ul cu inscripţia: "misiune îndeplinită". Am şi eu un tricou cu aceeaşi inscripţie! Din acel moment a intervenit a doua fază a războiului, cea de restructurare politică şi economică a Iraqului, sub influenţa neoliberală şi ocupaţia militară. Din acel moment s-a făcut simţit "Sindromul Vietnam", iar rezistenţa indigenă la ocupaţia străină a neutralizat în mod semnificativ impactul superiorităţii militare, iar mişcarea de autodeterminare naţională s-a bucurat de suportul politic şi moral al opiniei publice mondiale.

Deşi schimbat din funcţie de Obama pentru analizele şi declaraţiile sale prin care arăta "semnele" că SUA pierd războiul în Afganistan - taman în perioadă electorală! - Generalul David Petraeus rămîne cea mai influentă figură militară americană din ultimul deceniu. El este şi autorului Manualului de Contrainsurgenţă al Armatei Americane, în care a aplicat lecţiile învăţate de armata americană în războiul din Vietnam şi nu "impresiile" decidenţilor politici de la Casa Albă despre combaterea insurgenţei şi rezistenţei naţionaliste cu forţa armatei convenţionale de ocupaţie. Petraeus a încurajat sensibilitatea faţă de cultura indigenă, respectul pentru drepturile omului, precum şi promovarea dezvoltării economice. Şi totuşi, există o eroare, imposibil de identificat de ilustrul strateg: violenta intruziune imperială rămîne la fel de neplăcută pentru populaţiile ocupate ca în perioada sec. IX - XX! Şi în Af-Paq acest resentiment este identificat direct cu Imperiul Britanic, de care Statele Unite nu este complet străin! Afganistan înseamnă, cuvînt cu cuvînt, "Ţara afganilor" şi s-a întemeiat la începutul secolului 19. Englezii au introdus primii denumirea "ţară afgană", transformîndu-se în Afganistan, denumire preluată şi de afgani. Afgan, de altfel, nu înseamnă cetăţean al Afganistanului, ci se referă îndeosebi la poporul paştunilor (fiind denumiţi afgani numai în Persia şi India). O "mostră" de colonialism!

În ciuda influenţei tot mai mari a talibanilor în societatea afgană, un purtător de cuvînt al Pentagonului, colonelul Dave Lapan, insistă că: "Avem în continuare talibanii pe fugă." Liderii civili au clamat în aceeaşi notă. Secretarul Apararii, Leon Panetta, a declarat: "Vom menţine cursul pentru a finaliza această misiune." Iar Barak Obama a mers în aceeaşi direcţie, optimistă: "Vom reuşi! Ţineţi-i sub presiune". Informaţiile din teren par să-i dea dreptate lui Lapan: într-adevăr, există talibani pe fugă, însă atacînd şi cucerind baze şi posturi de frontieră, dar şi recîştigînd "inimile şi minţile" localnicilor, exerciţiu ratat de Coaliţie!

Potrivit unor informaţii, talibanii sînt la cel mai înalt nivel operativ de cînd au fost înlăturaţi de la putere, deşi acţiunile împotriva insurgenţilor s-au intensificat, din 2008, inclusiv în teritoriul pashtun al Pakistanului. Deşi comunicatele oficiale ale Alianţei Nord-Atlantice abundă de operaţiuni în care sînt ucişi mereu SUTE de talibani, Intelligence-ul NATO a făcut public numărul estimat al luptătorilor talibani: 25.000! O cifră enormă, de la 500 de luptători în 1993! Lor li se adaugă insurgenţii locali, civili înarmaţi, diferite clanuri care luptă pentru supravieţuire. Sigur, ei nu se află exclusiv în Afganistan, de aceea, dacă vrem să fim serioşi, trebuie să discutăm de Af-Pak, adică problema de securitate care include şi provinciile tribale paştune de la frontiera pakistaneză. Teoretic, raportul de forţe este de 12 la 1 în favoarea Aliaţilor, unul dintre cele mai mari în istoria războaielor de guerilla recente! La sfîrşitul Războiului din Vietnam, de exemplu, americanii aveau un avantaj de 5 la 1 faţă de Vietcong.

Potrivit unui general muntenegrean, care a luptat în primul război modern de guerilla, luptătorii de guerillă se bucură de sprijinul populaţiei şi ei se pot "lăsa la vatră" şi reintra în luptă oricînd! Sprijinul popular faţă de talibani este confirmat şi de lucrătorii umanitari din Afganistan. "Mulţi oameni percep acum ISAF ca o forţă de ocupaţie", a spus Anne Jones, un activist umanitar care a trăit în Afganistan". Ei nu mai fac parte din soluţie, ci au devenit problema! Pe de altă parte, insistenţa cu care se vehiculează retragerea trupelor NATO în 2014, pot oferi talibanilor un target pînă la care să reziste. Părerea mea!

vineri, 10 august 2012

RĂZBOI

Haosul generalizat a pus stăpînire pe România! Clasa politică şi instituţiile statului s-au prăbuşit concomitent, într-o explozie abjectă. Ca jurnalist, am spus-o de mai multe ori: România se află în al 22-lea an de război! Observînd ceea ce se întâmplă în viaţa politică, economică şi socială din ţară! Iniţial, am crezut că este vorba de clasicul război româno-român, dar există semne că sîntem şi ţinta agresiunii unor entităţi externe, de stat sau private, primul fiind doar stimulat de acesta din urmă! O întrebare pare să revină, din ce în ce mai des, ca o obsesie, în mintea şi pe buzele fiecărui român: „Ce e mic, rău, negru, urît şi bate la uşă”? Răspunsul e la fel de neprietenos: „Viitorul”! Constaţi cu amărăciune că tranziţia în care te zbengui nu e ceva trecător, că existenţa e ceva la limita hazardului şi că singurele certitudini sînt, şi de acum încolo, schimbarea şi nesiguranţa! Au crescut numărul şi intensitatea crizelor, conflictelor asimetrice, situaţiilor de urgenţă. Toate acestea s-au suprapus peste crizele tale, deja existente: criza de identitate, de autoritate, culturală, economică, socială, educaţională, din sănătate, din apărare, criza bunului simţ, criza generaţiilor, criza instituţiilor, criza de încredere, criza politică, criza de securitate. Chiar şi instituţiile care fac parte din Sistemul Naţional de Apărare pierd treptat din încredere, incapabile să se apere de atacurile constante la care sînt supuse, dar şi mîncate pe interior de un cancer teribil. Societatea românească contemporană pare să-şi fi pierdut busola şi minţile! Lumea aşezată şi predictibilă pe care o cunoşteai a dispărut peste noapte, lăsînd, în locul ei, incertitudine şi frica zilei de mîine.

Cu o situaţie economică precară, o economie fragilă, afectată de schimbările pe plan mondial şi un stat perceput ca avînd o atitudine ostilă, chiar duşmănoasă faţă de cetăţean, România şi societatea românească sînt, astăzi, mai vulnerabile ca oricînd. Pe acest fundal, în ultimele săptămîni, dar şi în ultimii ani, bombardamentul asupra României cu informaţie agresoare s-a intensificat. Terorismul politic a atins cote demne de 11 septembrie! De asemenea, terorismul cultural a luat, în ţara noastră, o amloare fără precedent. Potrivit Donei Tudor, agresarea mediatică, prin presă, radio şi televiziune, este concepută astfel încît să se declanşeze concomitent din interior şi din exterior şi să lase impresia că procesele dezorganizante se produc „natural”, de la sine şi nu sînt induse de centre de decizie agresoare . Astfel de acţiuni duc la ruperea capacităţii de protecţie naţională şi pot cuprinde: injectarea îndoielii cu privire la valorile culturii naţionale, negarea valorilor culturale autohtone, proliferarea kitch-ului, culturii de împrumut şi a subproducţiilor culturale, impunerea unui complex naţional de inferioritate culturală, crearea unei confuzii naţionale în ierarhia valorică, denigrarea personalităţilor şi valorilor culturale naţionale, promovarea neîncrederii generale şi a lipsei de respect faţă de instituţiile naţionale fundamentale, spolierea patrimoniului naţional, crearea unui sentiment de culpabilitate naţională, alimentarea şi declanşarea unor tensiuni interetnice, inducerea unui sentiment de inutilitate, ridiculizarea valorilor naţionale, a imnului naţional, a patriotismului şi naţionalismului, exacerbarea valorilor locale şi regionale în detrimentul conştiinţei naţionale.

O întrebare rămîne nepusă (vorba colegului Ilie Pintea!) - această stare este generată de români şi permanenta lor luptă pentru putere, sau interese externe creează psihoza agresivităţii şi conflictului permanent? Referitor la agresiunea externă, chiar dacă pare greu de crezut, dar manualul nu minte!, există cîteva elemente care indică faptul că România este, în ultimii ani, „ţintă” prin:
- distrugerea imaginii în cadrul UE prin: accentuarea fenomenului corupţiei, incapacitatea clasei politice de a adopta măsuri eficiente;
- crearea unor situaţii conflictuale la frontiere: vezi Republica Moldova, Ucraina şi Rusia;
- acţiunile incoerente în plan economic ale liderilor politici;
- îndatorarea excesivă a ţării;
Cum se realizează aceste lucruri? Potrivit http://militar.infomondo.ro/, în primul rînd, prin manipularea şi constrîngerea celor mai activi vectori ai vieţii economico-sociale: clasa politică şi mass media.

Dar, să le iau pe rînd! Clasa politică este, evident, dominată şi manipulată prin exploatarea propriilor racile. Acest lucru a fost oarecum facilitat de neputinţa societăţii civile de a elimina, anterior alegerilor, sau prin alegeri, persoanele cu vulnerabilităţi evidente. Fie din cauza amatorismului, fie datorită fraudelor electorale.
Dar, cum se manifestă aceste vulnerabilităţi la nivelul principalelor structuri ale statului?
Parlamentul: deşi marea masă a parlamentarilor români sînt persoane de bună credinţă, cei care invariabil ies la rampă fac parte din categoria celor cu probleme. Indiferent de partidul pe care, pe moment, „îl servesc”. Liderii aparţin unor grupuri de interese evidente, calităţile lor fiind reduse sau chiar lipsind cu desăvârşire.
Guvernul: caracteristica dominantă a membrilor guvernului este dată de faptul că, o parte semnificativă, fac parte din categoria “incompetenţi dovediţi” , sau aparţin categoriei “obedienţi politic” - fără coloană vertebrală. Mass Media: „Jurnaliştii” actuali sînt „arondaţi” intereselor patronatului din presă, majoritatea formatorilor de opinie fac parte din categoria persoanelor susceptibile de a avea vulnerabilităţi. Vulnerabilităţle sînt date de: slaba pregătire profesională, obedienţa faţă de un baron local, de un sponsor, apartenenţa la fosta poliţie politică, interese economice, fie de apartenenţa la un grup politic. Cum, parte din patronatul din presă are grave probleme de moralitate şi chiar de legalitate, este clar că acesta va face jocul celui care i-o va impune!

Agresiunea se manifestă zilnic, cu o violenţă greu de definit şi la toate nivelele vieţii de zi cu zi: 1. Politic: manipularea clasei politice sau chiar conducerea acesteia pentru realizarea impresiei de scandal, incapacitate, duşmănie, crearea iluziei că actuala situaţie politică va fi schimbată cu ocazia alegerilor prezidenţiale. 2. Economic: adoptarea unor măsuri care contravin intereselor naţionale, contractarea unui împrumut extern împovărător care va afecta mai multe legislaturi, efectuarea de cheltuieli nejustificate în contrapondere cu altele care nu se efectuează, indecizie şi oscilaţii legislative; 3. Social: antagonizarea categoriilor sociale prin „asmuţirea” unora împotriva celorlalte, neacordarea unor drepturi salariale legale; 4. Instituţional: distrugerea unor instituţii fundamentale ale statului român: Armata, Justiţia, Poliţia şi Jandarmeria, Serviciile speciale, Curtea de Conturi, Curtea Constituţională prin: infiltrarea politicienilor cu interese economice la nivelul Curţii de Conturi, existenţa în cadrul Curţii Constituţionale a unui număr semnificativ de judecători “cu probleme”, distrugerea bazei de selecţie a Armatei şi a nivelului de trai a membrilor acesteia; 5. Mediatic: crearea în permanenţă a aşa-ziselor „scandaluri de presă” în care mass media se lasă antrenată cu „dezinvoltură” în scopul distragerii opiniei publice de la adevăratele probleme ale naţiunii, tabloidizarea presei scrise, a radioului şi televiziunilor, crearea de falşi idoli eminamente idioţi, asaltul financiar asupra televiziunii şi radioului publice şi exacerbarea divertismentului sexual sau cu conotaţii sexuale pe posturile de televiziune; 6. Justiţie: crearea impresiei că aceasta este imposibil de reformat, că membri ei fac parte din categoria corupţilor; 7. Legislativ: adoptarea unor legi superficial întocmite, cu scopul inducerii în eroare a opiniei publice că „se lucrează”; 8. Sănătate: modificarea permanentă a cadrului legislativ din domeniu, perceperea unor taxe pe serviciile medicale anterior gratuite, subfinanţarea şi căpuşarea sistemului, plecarea specialiştilor în străinătate, dificultatea accederii la tratament, totul avînd consecinţa îmbolnăvirii naţiunii şi degradării fondului ei genetic; 9. Învăţămînt: distrugerea bazei de selecţie a corpului didactic prin pauperizarea acestei categorii, neacordarea drepturilor salariale legale, nereformarea sistemului de învăţămînt, distrugerea învăţămîntului superior şi cercetării, politizarea structurilor de conducere, schimbarea continuă a programei de învăţămînt şi bulversarea generaţiilor tinere, cu consecinţa apariţiei unei generaţii slab educate şi bulnerabile; 10. România ca membru al Uniunii Europene (această nouă Uniune Sovietică!): neîndeplinirea sistematică a angajamentelor de reformare a justiţiei; lipsa de performanţă a europarlamentarilor români şi cooptarea pe listele de partid pe locuri eligibile a unor personalităţi cu expertiză limitată, obsucre sau compromise; 11. România ca membru al NATO: transformarea treptată a Armatei României, un aliat activ şi performant în cadrul Alianţei, într-o armată fără resurse şi implicit fără vizibilitate. Prin aceasta se distruge şi singurul vector de promovare a politici externe româneşti!; 13. Informativ: distrugerea sistematică a credibilităţii serviciilor speciale din România, subfinanţarea acestora, inducerea ideii că principalele ocupaţii ale acestora sînt poliţia politică, jocurile de culise şi afacerile murdare, ridiculizarea acestora (vezi cazul Leş, teroristul în şlapi!), inducerea ideii că acestea sînt incapabile şi ineficiente (spionul Floricel), desfiinţarea unor structuri de intervenţie (Acvila) pe motiv de fraudă, consum exagerat de fonduri etc; 14. Etnic: transcederea problemei „autonomiei teritoriale” a minorităţii maghiare la un alt nivel prin radicalizarea discursului liderilor acesteia ca urmare a necooptării la guvernare a UDMR .

Toate aceste observaţii, din surse deschise, converg spre concluzia că România se află în mijlocul unei agresiuni, mijloacele folosite fiind exact cele din manualele de specialitate, oferite de clasa politică românească aflată într-o formă sau alta sub controlul agresorului. Agresorul, sau grupul de agresori, pot fi entităţi statale sau grupări economico-financiare transnaţionale, servicii speciale de stat sau private apărute mai ales după încheierea Războiului Rece prin concedierea specialiştilor pe probleme americane sau sovietice care, odată rămaşi fără loc de muncă şi-au continuat activitatea în mediul privat, în slujba unor interese economice private.

Astăzi, ameninţările de securitate nu sînt pe frontiere ci provin, în principal, din interiorul acestora: hazardul şi catastrofele naturale, corupţia şi mafiotizarea instituţiilor statului şi clasei politice, ameninţările la ordinea publică sînt riscuri mai pronunţate la adresa securităţii naţionale decît atacul armat al unei ţări vecine. Sau NU? Cum spuneam, agresarea societăţii, ŞI mediatică, prin radio şi televiziune, este concepută astfel încît să se declanşeze concomitent, din interior şi din exterior, şi să lase impresia că procesele dezorganizante se produc natural, de la sine şi nu sînt induse de către o decizie agresoare (Mario Balint, "Target-operaţiuni militare externe în combaterea terorismului", Ed. Banatului Montan, 2010). Astfel de acţiuni duc la ruperea capacităţii de protecţie naţională şi pot cuprinde: injectarea unui complex naţional de inferioritate, promovarea neîncrederii generale şi a lipsei de respect faţă de instituţiile naţionale fundamentale, spolierea patrimoniului naţional, crearea unui sentiment de culpabilitate naţională (ex: Emil Boc: "Toţi sîntem de vină pentru dezastrul în care se află România acum"), inducerea unui sentiment de inutilitate, etc. Cînd, însă, propriul decident politic utilizează tehnica agresării mediatice, avem de-a face cu o ameninţare directă la siguranţa naţională! Care, adăugată triunghiului sărăcie-lipsă educaţie (educaţie cu televizorul)- lipsă sănătate (imposibilitatea susţinerii sistemului social) face un cocktaill exploziv la adresa siguranţei naţionale!

ADORMIREA SIMŢURILOR ESTE DROGUL MASELOR NEMULŢUMITE DE PROPRIA VIAŢĂ! Între timp, în România e RĂZBOI!

vineri, 3 august 2012

PERICOLUL ISLAMIST

Informaţii, aproape publice, vorbesc despre existenţa grupărilor islamiste, amestecate cu insurgenţii anti-Assad, la Damasc şi Alep, dar în întreaga Sirie. Despre existenţa unor grupări similare, în Libia, am vorbit şi scris, la momentul respectiv. De luni bune, preşedintele Siriei, Bashar Al-Assad, spune că alături de comandourile occidentale şi arabe, care lucrează în interiorul frontierelor siriene pentru răsturnarea regimului, acţionează grupări fundamentaliste, extrem de periculoase atît pentru statul secular sirian, cît şi pentru viitoarea "democraţie" ce va veni! Însă, puţini din afra Siriei pro-guvernului allawit, dar şi a COMUNITĂŢII CREŞTINE!, împărtăşesc temerea existenţei teroriştilor islamişti. Fapt sesizabil relativ uşor, deoarece revendicările susţinute de către opozanţii regimului de la Damasc sînt de ordin politic, etnic, denunţă brutalitatea armatei, nicidecum, însă, revendicările nu sînt de natură religioasă. În acelaşi timp, ar fi o naivitate să nu ţinem cont de rapoartele, mai vechi sau mai noi, care vorbesc despre numeroase grupări islamiste armate care operează pe întreg teritoriul sirian, excluzînd din această ecuaţie formaţiunile consacrate, precum Hammas şi Hezbollah, care au birouri puternice, reprezentanţi diplomatici oficiali, baze de antrenament etc.

Cei care s-au perindat prin Iraq, între 2003 şi 2010, îşi amintesc, cu siguranţă, de rapoartele US Army, care vorbeau, cu îngrijorare, de bazele de luptători străini, de pe teritoriul sirian, din Guvernoratul  Dair AZ-Zawr, la frontiera cu provincia iraqiană rebelă Al-Anbar. Principalul loc de "campare" al mujahedinilor care veneau în Iraq era oraşul Al-Qaim, care a şi căzut în mîinile insurgenţilor, la 7 aprilie 2005. Tentativa de recucerire a oraşului de frontieră, în cadrul Operaţiunii Matador, a fost un eşec. Puşcaşii marini s-au confruntat cu rezistenţa acerbă a localnicilor şi a luptătorilor străini infiltraţi din Siria. Împreună cu oraşul vecin Haddita, Al-Qaim a impus Legea Islamică şi la intrare au postat panouri pe care scria: "Bine aţi venit în Republica Islamică Al-Qa'im". Luptele puternice au distrus, practic, o economie înfloritoare, bazată pe extracţia de bauxită, dar şi pe "uzina de rafinare a uraniului", iar oraşul de frontieră prosperă datorită contrabandei. Rapoarte recente relevă prezenţa extrem de puternică, în zonă, a "Statului islamic Iraq"  - ISI, filiala iraqiană a reţelei teroriste Al-Qaida! Aşa se face că prezenţa Al-Qaida în regiunea Guvernoratului Dair AZ-Zawr, una dintre cele mai mari provincii ale Siriei, nu este o întîmplare, mai ales dacă punem la socoteală ultimii zece ani în care mujahedinii au operat aici, departe de controlul oficialilor de la Damasc şi departe de trupele US Army, staţionate dincolo de frontieră, în Iraq!  Aici operează nestingherită Jabhat Al-Nusra, "Frontul de Solidaritate" (Frontul pentru protecţia cetăţenilor din Levant), considerată principala ramură Al-Qaida din Siria, care dispune de sute de membri în capitala provinciei, Dair AZ-Zawr, dar şi în oraşe precum Mohassan. Surse prezente la faţa locului, în Siria, spun însă, că din ce în ce mai multe sînt oraşele din Estul ţării, în care pot fi văzute vehicule ce patrulează pe străzi, avînd arborat drapelul negru al Al-Qaida!  Însă, ar fi o prostie să credem că revolta siriană nu a scos din amorţire şi alte grupări!  

Cotidianul britanic The Guardian, a cărui poziţie editorială sprijină fără rezerve revolta siriană, a reuşit să intre în contact cu liderul Al-Jabhat Al-Nusra, din Dair AZ-Zawr, care a fost printre primii care s-a alăturat, împreună cu întreaga grupare armată, Armatei Siriene de Eliberare. Abu Khuder este un fost ofiţer al armatei guvernamentale siriene, care a dezertat acuzîndu-şi comandanţii de "amatorism şi operaţiuni inepte". În Dair AZ-Zawr, majoritatea luptătorilor Jabhat Al-Nusra sînt veterani ai insurgenţei iraqiene: iraqieni, iordanieni, yemeniţi sau saudiţi, cu experienţă în explozivi şi maşini capcană (care împînzesc, de altfel Guvernoratul!). Potrivit The Guardian, Abu Khuder conduce Batalionul de străini din interiorul grupării afiliate Al-Qaida, după acelaşi "madih" prin care fondatorul Al-Qaida, Osama Bin-Ladden, conducea grupările de mujahedini prin lanţurile muntoase ale Afganistanului. Abu Khuder are ordine clare de la conducerea Jabhat Al-Nusra, să sprijine "în mod activ" Comandamentul Regional al armatei siriene de eliberare, cu ai cărei membri se întîlneşte zilnic. Gruparea şi-a revendicat, potrivit ziarului britanic, atacul din 17 iulie asupra unei Baze Aeriene siriene de la Qamishli, în Nord-Est-ul ţării, cînd au fost ucise 38 de persoane. Potrivit France Presse, care citează un comunicat oficial al grupării, Jabhat Al-Nusra dispune de mujahedini la Alep, unde victoria va fi, cu siguranţă, de partea "credincioşilor"!

Nu este de neglijat nici faptul că grupările teroriste siriene au şi un alt "erou": sirianul, naturalizat spaniol, Abu Musab Al-Suri, fost comandant al taberei jihadiştilor sirieni din Afganistan şi membru al Consiliului Shurei Al-Qaida, unul dintre autorii atentatelor de la Madrid, puse la cale de  "un martir", iordanianul Abu Mussab Al-Zarkawy!  De altfel, potrivit informaţiilor personale, în apropiere de Damasc şi la frontiera cu Iraqul existau, în 2003-2005, cel puţin două tabere de aprovizionare pentru gruparea Tawhid wal Jihad ce avea, atunci, baza şi o puternică tabără de antrenament la Fallujah. Între liderii grupărilor teroriste islamice, care acţionează pe teritoriul sirian, astăzi, se regăsesc şi unii dintre mujahedinii din taberele de antrenament ale MaK de pe teritoriul Afganistanului. Pentru că, în 27 de ani de la înfiinţarea MaK de către dr. Azzam şi Ben Ladden, generaţiile de luptători antrenaţi în taberele speciale au învăţat că acesta este unicul mod în care se poate trăii, util, iar meseria de terorist este una bună! Una dintre cele mai cunoscute tabere de antrenament este Sada (ecoul), unde s-a format în mînuirea armamentului de infanterie şi RPG celebrul Abou Mussab al-Zarqawi. Potrivit lui J-C. Brisard (op.cit. pag. 36), Tabăra de la Sada, amplasată la graniţa afgano-pakistaneză, era condusă de un bărbat de origine iraqiană, colaborator apropiat a lui Abdul Sayyaf, principal conducător al Partidului de Uniune Islamică, care controla zona din jurul Kabulului, în 1993. Trupele lui Sayyaf sînt cunoscute ca fiind printre cele mai dure facţiuni afgane, practicînd violul şi decapitarea. În tabăra de la Sada s-a pregătit Ramzi Yussef, iniţiatorul primului atentat de la World Trade Center, din 26 februarie 1993, potrivit mărturiei lui Jamal Al-Fadl, din 20 februarie 2001, în procesul US versus Osama Ben Laden, citat de J.C. Brisard (Zarqawi, noua faţă a Al-Qaida, Ed. Aquila, 2005).

Tabăra de la Herat este, poate, cea mai importantă şi pentru faptul că, de la începutul anului 2000 este condusă de celebrul terorist iordanian, dar şi conform unui memorandum de informaţii al Consiliului Naţional de Securitate American, datat 29 aprilie 1999, prin care se spune că Al-Qaida ar fi utilizat încă din acea vreme tabăra de la Herat în scopul de a stoca material nuclear (Raport al Comisiei 11 septembrie, nota 181, cap. 4, Memorandum de informaţii al NSC). În tabăra de la Herat existau permanent recruţi din 18 naţionalităţi diferite care se antrenau în mînuirea explozibilului şi armelor chimice. Tabăra era aproape de graniţa cu Iranul, aproape de postul de vamă şi de sediul guvernatorului din Herat, Abdel Manan Khawajazai. Această tabără deschidea drumul spre Kurdistanul Iraqian şi controla rutele jihadului care duc în Caucaz, via Turkmanistan. Încă din 1996, autorităţile de la Moscova au semnalat că unii rebeli ceceni provin din tabăra de la Ziaraj, provincia Herat! Patru mujahedini din tabăra de la Herat înfiinţează prima tabără de instrucţie a „afganilor arabi” de la Khurmal, în Kurdistanul iraqian, avînd drept obiectiv reorganizarea rezistenţei islamiste din regiune.

Modelul taberelor afgane au fost „exportate” în tot spaţiul islamic. După declanşarea războiului din Afganistan împotriva talibanilor, în 2001, identitatea inamicului s-a schimbat brusc. Cei care plecaseră cu entuziasm să combată ocupantul sovietic, reveneau în ţările de origine cu o ură feroce la adresa Statelor Unite şi Israelului. Timpurile s-au schimbat de-a binelea! Mujahedinii cei mai motivaţi au plecat în Cecenia sau Bosnia-Herţegovina şi, ulterior, în Kosovo. Bombardamentele americane au pus pe fugă talibanii şi membri Al-Qaida. Unii au trecut pasul Khyber şi s-au retras în zonele tribale ale Waziristanului. Alţii au pornit spre Caucaz - Cecenia, Daghestan şi Georgia – şi Europa. Abu Atiyya figurează printre principalii locotenenţi ai Al-Qaida din Georgia, încă din 1999.

Al-Qaida s-a născut şi se hrăneşte cu Jihad, ceea ce i-a permis să formeze islamişti începînd cu 1996. Jihadul iniţiatic afgan s-a continuat în Bosnia şi Cecenia, în Iraq, Africa şi Orientul MIjlociu. Cauzele rămîn aceleaşi, societatea secularistă fiind incapabilă să le anuleze! În acest context, jihadul rămîne resortul fundamental al Al-Qaida, ca nouă ideologie de luptă, şi altor grupări islamiste de inspiraţie afgană. Astăzi, jihadul se amestecă cu "democraţia" în Bătălia pentru Damasc!

joi, 2 august 2012

NOUL ORIENT MIJLOCIU PÎNĂ LA SFÎRŞITUL RAMADANULUI?

 "Assad va cădea pînă la sfîrşitul Ramadanului", spun contestatarii săi. Adică, pînă la începutul lui septembrie! Assad nu oboseşte să spună că Occidentul este implicat în revoltele populare. DEşi este evident, nu-l crede şi nu-l ascultă nimeni! Arabia Saudită a jucat un rol central şi în debarcarea de la putere a lui Saddam Hussein, salvîndu-şi astfel monarhia wahabbită în faţa valului expansionist al şiismului iranian şi... allawit... Tunisia, Egiptul şi Libia, menţionate, de-a lungul ultimelor luni, drept ţări în care revoltele populare ar putea inspira mişcări similare şi în alte ţări vecine, cu insinuare directă la regimul saudit, au oferit scuza perfectă pentru atragerea în vîrtejul unor revolte sociale a Siriei, una dintre cele mai stabile ţări din regiune, alături de Iran. Pentru că, nici una dintre ţările menţionate nu are capacitatea Siriei de a aprinde tot Orientul Mijlociu! Siria este de o importanţă vitală pentru stabilitatea regiunii – şi se confruntă cu o "revoltă populară" pe care o înăbuşă în sînge. Libanul, Teritoriile Palestiniene, Turcia, Iraqul şi Iranul, toate vor fi afectate de ce se întîmplă la Damasc în perioada urmatoare.

Preşedintele sirian, Bashar al-Assad, afirma că ţara sa se confruntă cu "un complot" şi se află într-un "moment de răscruce", conform unui discurs rostit la Universitatea din Damasc şi televizat de postul public de televiziune sirian, informează AFP. Liderul de la Damasc a insistat asupra unui presupus plan de dezmembrare a ţării. Assad le-a spus parlamentarilor că protestele sînt un amestec între nevoia autentică de reformă şi acţiunile instigatorilor influenţaţi din exterior. “Avem de-a face cu un complot în vederea dezmembrării Siriei. A început prin incitări pe internet şi pe Facebook, după care acţiunile s-au mutat în mass-media şi în stradă. Confruntat cu embargoul asupra exporturilor de petrol, de către SUA şi UE, exporturi care asigură 25% din eniturile ţării, Bashar al-Assad a anunţat că economia siriană este pe cale să se prăbuşească. "Trebuie să lucrăm pentru a reda încrederea în economia siriană, deoarece există riscul prăbuşirii acesteia".

Oponenţii regimului politic al lui Bashar al-Assad, militanţii pro-democraţie şi manifestanţii sirieni solicită îndepărtarea de la putere a regimului, alegeri libere şi anularea supremaţiei partidului Baas care guvernează ţara de 40 de ani. În plan internaţional, nu trece nici o zi fără ca un înalt oficial american sau european să-i ceară oftalmologului-preşedinte să părăsească puterea. Reprezentantul Rusiei la NATO însă, Dmitri Rogozin, susţine că Alianţa planifică o campanie militară în Siria, avînd ca obiectiv pe termen lung pregătirea unui atac asupra Iranului, informeaza RIA Novosti, în pagina electronică. “Se strînge laţul în jurul Iranului. Planificarea militară împotriva Iranului este în curs. Şi, desigur, sîntem îngrijoraţi de escaladarea situaţiei către un război pe scară largă în această regiune uriaşă“, a spus el, transmiţînd semnalele de la Moscova, aşa cum a făcut-o în mai multe ocazii. Din punctul meu de vedere, instalarea unui regim sunnit - wahabit, este cheia în care trebuie citit gestul Casei De Saud, populaţia Siriei fiind predominant sunnită - trebuie precizat că ţara adăposteşte 34 de etnii şi 16 religii! - doar elita conducătoare fiind şiită-allawită, reprezentînd o minoritate, dominantă, ce-i drept, de 40 de ani!

Împreună cu principalii săi aliaţi, Iranul şi mişcarea de rezistenţă islamică şiita Hezbollah, Siria poate aprinde, în următoarea perioadă, atît Libanul cît şi Teritoriile Palestiniene, cele din urmă fiind "depunătoarele" unei cereri, la ONU, de recunoaştere a Statului Palestinian, în frontierele din 1967. Sînt ferm convins că Statul Evreu nu va rămîne cu mîinile în sîn, iar un nou conflict în regiune ar putea fi motorul desţelenirii situaţiei economice în Israel. Instabilitatea şi confuzia din lumea arabă servesc de minune agenda unei puteri radicale precum Iranul! Privită de la distanţa geografică şi politică, situaţia descrisă pare a fi germenele perfect pentru apariţia Noului Orient Mijlociu, concept lansat încă din 2006, la Tel Aviv de către fostul secretar de stat american, Condoleezza Rice. Şi, dacă îmi amintesc bine, această schimbare în frazeologia politicii externe a coincis cu inaugurarea Terminalului Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC), în Mediterana de Est! În principiu, acest proiect, care s-a aflat în fază de planificare timp de mai mulţi ani, consta în crearea unui arc de instabilitate, haos, violenţă din Liban, Palestina, Siria, Iraq, Golful Persic, Iran, pînă la graniţele "garnizoanei" de Est a NATO, Afganistan. Evident, planificatorii de atunci, neo-conservatorii americani, britanici şi israelieni nu au luat în calcul extraordinara afirmare politico-economică a Turciei! Turcia este sincer interesată de o soluţie cu două state pentru disputa israeliano-palestiniană şi de un sistem regional de securitate, în vreme ce Iranul şi Hezbollahul sînt hotărîte să deranjeze ordinea pentru a face imposibilă, pentru Israel, pacea cu lumea arabă, care ar izola Iranul, susţine Shlomo Ben-Ami, fost ministru israelian de Externe, actualmente vicepreşedinte al Centrului Internaţional Toledo pentru Pace, pentru Project Syndicate. Să mai spun doar că în cartea sa "Marea tablă de şah", Zbigniew Brzezinski, fost US National Security Advisor, a făcut aluzie la "modernizarea Orientului Mijlociu" ca o pîrghie de control al spaţiului Eurasia-Balcani, Eurasia fiind formată din Caucaz (Georgia, Republica Azerbaidjan, şi Armenia) şi Asia Centrală (Kazahstan, Uzbekistan, Kîrgîzstan, Tadjikistan, Turkmenistan, Afganistan, şi Tadjikistan), precum şi într-o anumită măsură, Iranul şi Turcia.

Spectrul diviziunilor şiiţi/sunniţi, în Liban, domină temerile observatorilor, care spun ca odată ce este deschisă această cutie a Pandorei, un război civil este foarte aproape. Turcia priveşte şi ea cu îngrijorare spre Damasc. Relaţiile bilaterale au devenit înfloritoare în ultimii ani, pe masură ce relaţia Turcia – Israel s-a răcit. Una din ambiţiile Turciei este să creeze un bloc economic care să cuprindă Turcia, Siria, Libanul şi Iordania, însă o dezmembrare a Siriei şi apariţia unui stat kurd la frontiera cu Turcia - şi o posibilă reunificare cu Kurdistanul iraqian care a depus la ONU o cerere de independenţă încă din 26 decembrie 2004! - ar fi inacceptabile pentru Ankara şi ar zădărnici acest proiect şi altele, viitoare. Să spunem că şi acesta ar putea fi un interes "colateral"...

Aşadar, o sumedenie de fronturi ce s-ar deschide odată cu căderea regimului de la Damasc "pînă la sfîrşitul Ramadanului", adică pînă în septembrie: Iran, Iraq, Turcia, Liban, Teritoriile Palestiniene, Israel. Şi nu trebuie ignorat pericolul cel mai mare care mocneşte în zonă şi este amplificat de actuala criză economică mondială: a creşterii problemei sectariene în interiorul, şi exteriorul, statelor. Orientul Mijlociu este clădit pe un mozaic de religii vechi, secte şi grupuri etnice ţinute laolaltă de guvernele centrale. Pe de altă parte, tensiunile sociale şi economice acumulate în ultimele luni au nevoie doar de o masă critică pentru a se transforma în conflicte violente, un "haos constructiv", care ar putea da naştere la un Nou Orient Mijlociu, sau cum spunea filozoful neo-conservator Michael Ledeen, fost consilier al Preşedintelui Bush jr., "o forţă revoluţionară minunată" pentru distrugerea creatoare ... " E interesant de urmărit evoluţiile din perioada următoare din Siria şi dacă ele vor confirma acest Nou Orient Mijlociu.